Quentin Bates – „Thin Ice”
Constable, Londra 2016
Înainte de a vă spune câte ceva despre carte, zic că ar fi bine să vă spun despre Quentin. Este un tip simpatic – da, am avut ocazia să-l cunosc – britanic până-n vârful unchiilor, jurnalist de meserie, pe care soarta l-a dus până-n înghețata Islandă, unde a trăit foarte mult timp și și-a întemeiat o familie.
Ca scriitor, Bates a devenit cunoscut datorită seriei de romane polițiste care o are ca personaj principal pe Gunnhildur, o polițistă din Reykjavik, tenace și competentă. Trebuie spus că scriitorul este pasionat de mystery&thriller și unul dintre entuziaștii care organizează convenția „Island Noir”, eveniment despre care am auzit numai de bine.
Volumul de față, cel mai recent din serie, ne aduce în atenție o aventură islandeză în plină iarnă. Așa cum aflăm și din carte, micuțul stat nordic nu are o criminalitate foarte mare, astfel încât dispariția a două femei (mamă și fiică) și o moarte suspectă, urmată de un incendiu pun pe jar autoritățile capitalei.
Interesantă este structura romanului. Quentin începe prin a ne arunca în plină acțiune, cu băieții răi la locul faptei. De-abia după aceea, pe măsură ce povestea evoluează și complică, aflăm despre trecutul personajelor și motivația alegerilor pe care le fac. O altă surpriză pentru mine a fost faptul că infractorii și victimele sunt mult mai prezenți în roman decât polițiștii. Aflăm în detaliu despre trecutul, caracterul și năzuințele primilor, în timp ce povestea Gunnei este un fel de fundal pentru acțiunea propriu-zisă. Nu știu dacă așa e în Islanda sau Bates a vrut doar să pigmenteze povestea, dar în cartea asta toată lumea este divorțată, are copii prin diferite ogrăzi, iar viața de familie este surpinzător de tumultoasă. Recunosc că, în privința polițistei, mi-a fost destul de greu să descurc ițele, pe de o parte pentru că vorbim despre al șaptelea volum al seriei, iar pe de altă parte pentru că sonoritatea și structura neobișnuită a numelor islandeze nu prea ajută. Dar, până la urmă, m-am dumirit ce și cum.
Un plus al romanului este și faptul că, deși nu are prea multe descrieri, are atmosfera potrivită. Bates nu face o hartă literară a Reykjavikului, cum face Lucian Dragoș Bogdan cu Alba Iulia în „Vânătorul de capete”. Dar hinturile despre frig, vreme, obiceiuri urbane, poli de interes pentru populația orașului, mafia locală sunt inserate firesc și, fără să bagi de seamă, te afli în mijlocul zăpezii, în hotelul închis peste iarnă sau simți oboseala lui Magni conducând în puterea nopții pe șoseaua înghețată.
M-a încântat foarte tare că personajul seriei nu este vreo super-polițistă tânără și sexi, vreo Xena prințesa războinică sau vreo famme fatale. Este o tipă matură, bunică deja, cu crize de nervi și kilograme în plus, care încearcă să împace jobul cu familia.
Puse una peste alta, lectura cărții este ca un city-break neobișnuit. Plăcută, incitantă, amuzantă. Iar dacă nu sunteți dispuși să comandați romanul și să citiți în engleză, aflați că una dintre cărțile seriei, și anume „Sumerchill” a apărut și în România anul acesta, la editura Tritonic sub titlul „Neliniștea verii”, în traducerea Luciei Verona și a lui Bogdan Hrib.
