11
Tocmai începea genericul de sfârșit de la Chemical X. Fusese a patra sau a cincea oară când văzuse acel episod, dar lui Alex îi plăcea atât de mult încât nu îl deranja. Se bucura cu atât mai mult cu cât părinții lui nu îl lăsau să vadă serialul și, de câte ori avea ocazia să o facă, îl savura din plin.
Cât timp vizionase episodul, Alex uitase de Felix și de încercarea lui. Nu se auzise niciun sunet dinspre ușa pivniței. Sau, dacă se auzise, el fusese prea absorbit de serial ca să bage de seamă.
— A fost cam liniște. Credeam că o să vorbească cu noi, că o să ne zică câte ceva, o să dea un semn, ceva…
Spunând acestea, Alex întoarse privirea înspre ușa pivniței. Aceasta era chiar în dreptul intrării spre sufragerie, în spatele canapelei pe care stăteau cei patru. Genericul de la finalul serialului se terminase, iar acum începuseră reclamele. Aveau să urmeze niște desene care nu le plăceau atât de mult, așa că Darius stinse televizorul. Alex se înfiora numai când privea, peste speteaza canapelei, la ușa care ducea în subteran, acolo unde era Felix…
— Poate că a adormit, zise Darius. Cred că are cea mai ușoară încercare: nu trebuie decât să stea pe întuneric și să doarmă. Asta facem noi în fiecare noapte.
Se ridicară de pe canapea, ieșiră din sufragerie, și se apropiară de ușă. Darius își lipi urechea de lemnul lăcuit. Alex simți încă un fior neplăcut. Chiar dacă nu o spunea, nici lui nu îi plăcea ideea de a petrece o noapte singur, pe întuneric, într-o încăpere răcoroasă.
— Dacă a pățit ceva? întrebă Alex. Doamne, sper să nu fi pățit ceva!
— Ce ar putea să pățească? făcu Rareș. Să-l mănânce ceva? Să se înece? De fapt, mai știi? Afară plouă!
— E furtună în toată regula, iar acolo jos e beznă. Poate dărâma ceva pe el, sau mai poate face cine știe ce.
— Doar nu vrei să-l chemăm afară? zise Rareș. Asta ar însemna să stricăm tot jocul !
— Măcar să ne asigurăm că e bine, bombăni Alex.
— Mai așteptăm cinci minute, interveni Darius. Dacă nu ne strigă el, atunci îl strigăm noi și îl întrebăm ce face. Numai să fim siguri că nu are probleme.
— Și până atunci ce facem? întrebă Alex.
— Hai să-i căutăm prin cameră! propuse Rareș.
Se îndepărtară de ușa pivniței (Alex bucurându-se nespus pentru asta), se îndreptară spre scări și urcară la etaj. Ușa de la camera lui Felix era chiar în capătul coridorului. Merseră într-acolo, încercară mânerul, nu reușiră să o deschidă.
— N-are rost, bombăni Darius, strâmbându-se. E încuiată. Vă amintiți că avea cheie – de câte ori stăteam la el în cameră și făceam ceva, și nu voiam intre cineva, încuia ușa.
— Desigur, zise Darius. Probabil că a și ascuns cheia. Știa că, în timp ce el stă închis acolo jos, noi o să ne facem de cap, și poate ne va trece prin minte să îi intrăm în cameră. Păi, trebuia să ne așteptăm la asta!
— Of! Acum chiar nu o să ne mai putem distra! zise Alex. Nu este nimic bun la televizor!
— Oare putem să-l întrebăm pe fratele lui dacă nu cumva știe unde e cheia? întrebă Rareș.
Rareș tot se apropie de ușă ca să verifice încă odată dacă nu se deschide („așa, în orice caz” gândise, după cum bănuia Alex) apăsă mânerul cu mai multă putere, o împinse cu umărul, iar când ușa rămase neclintită, o lovi cu piciorul, frustrat.
— Știam eu că-i prost, zise el, dar nici așa! mormăi el.
Vlad se apropie de clanță și o studie din priviri.
— Nu vă pripiți! Încuietoarea e joacă de copii: o putem deschide cu orice cheie din casă. Și bunicii mei au astfel de încuietori! Poți deschide ușa cu cheia de la dulap sau sertar, dar și invers. Și dacă nu reușim nici așa, o rezolv eu cu o agrafă, cât ai clipi!
— Ne-ai salvat! zise Darius. Numai să nu fi ascuns toate cheile!
— Nț! făcu Rareș. Nu este el atât de deștept. Să coborâm la parter, este un scrin în sufragerie!
Cheia îi aștepta acolo, lucind în lumina plafonierei de parcă ar fi încercat înadins să le atragă atenția.
— Gata, zise Vlad, luând cheia în mână. Uitați ce simplă e! Vă spun eu, încuietorile astea sunt numai pentru decor!
Înapoi în fața camerei lui Felix, Darius vârî cheia în broască, încercă să o răsucească, dar nu reuși.
— Forțeaz-o! îl îndemnă Vlad. Încuietorile acestea parcă sunt din Epoca de Piatră, ai nevoie de forță!
Darius o mișcă de câteva ori în câteva direcții până când păru să se potrivească acolo unde trebuia, după care ușa se deschise cu un sunet scurt. Nici nu trebuiră să apese mânerul, atât era de simplă era ușa. Darius numai o împinse cu mâna, iar aceasta dezvălui întunericul din cameră.
Căută întrerupătorul, îl găsi în câteva secunde și aprinse becul. Camera era surprinzător de ordonată, mai ales că Felix nu prea avea obiceiul să pună lucrurile la locul lor. Era ca și cum s-ar fi așteptat ca cineva să intre acolo și ar fi făcut curățenie numai așa, ca să le ureze bun-venit.
„Sau” gândi Alex „i-a fost atât de frică știind că trebuia să coboare în pivniță, încât, încât a trebuit să-și găsească o ocupație. Orice ocupație. Așa că și-a făcut ordine în cameră. Și mie mi se mai întâmplă.”
— Ia să vedem ce găsim aici! zise Rareș.
12
Felix următorul chibrit, care dezvălui aceeași pivniță dezordonată, iar în fața lui, stând drept, un bărbat îmbrăcat într-o salopetă cenușie, ca un criminal dintr-un film de groază pe care îl văzuse odată. Singurul film de groază pe care îl văzuse. Fusese atât de înfricoșător încât aproape îl scosese din minți.
Salopeta era încheiată, iar deasupra gulerului se vedea puțin dintr-un pulover roșu, învechit. Părul grizonat, ochii căprui, întunecați, buzele subțiri și un nas ascuțit, care ieșea destul de mult în evidență. Purta niște ghete pătate și deteriorate.
Felix nu crezuse că inima i-ar fi putut bate atât de puternic, vreodată. Știa că, în curând, chibritul se va stinge și el va rămâne pe întuneric cu omul acela (dacă asta era), și ar făcut orice ca să nu se întâmple asta. „O să aprind toate chibriturile pe rând, unul după altul, numai să nu stau pe întuneric cu… persoana aceasta. Doamne! Cine este?! Sau ce este?”
Flama într-adevăr arse până îi ajunse aproape de deget, iar Felix scutură bățul și o stinse, negândindu-se că ar fi putut folosi, printr-o șmecherie pe care o știa de undeva, ambele capete ale bățului.
Nu se putea gândi la nimic în momentul acela, decât la ce naiba va face?! Ar fi vrut să strige, să se năpustească în susul scărilor și să bată în ușă, dar știa că nu ar fi putut face niciunul dintre lucrurile acestea. Tot ce reuși să facă fu să mai aprindă o flăcăruie, iar apoi să îngaime:
— C…c…cum ai intrat aici? De ce ești aici?
Pentru un moment îi trecu prin minte că putea fi un om fără adăpost care se strecurase în pivnița lui în noaptea aceea… sau care locuia acolo de cine știe când? Gândul acesta îl făcu să se liniștească, pentru că, dacă era adevărat, asta însemna că nu avea de-a face cu vreo manifestare supranaturală. Își dădea seama cât de prostesc era gândul acela. Un spirit nu i-ar fi putut face rău, pe când un vagabond care se strecurase în casa lui, da.
Desigur, în tot timpul în care rămase țintuit locului, neputând face nicio mișcare, de-abia izbutind să vorbească; bățul de-curând-aprins se consumă și el, iar el trebui să îl scuture, făcând lumina să dispară. Îl aprinse, numaidecât, pe următorul.
— O să ți se consume imediat toate chibriturile, spuse bărbatul cu o voce uscată, fără emoții. Mai bine te-ai duce și ai aprinde becul. Știi, ar fi mult mai ușor.
Glasul său era perfect omenesc. Nimic din el nu trăda că ar fi fost vreo apariție supranaturală. Dar atunci când vorbise, Felix reușise să-i simtă mirosul respirației… un miros uscat care îl ducea cu gândul la praf și la lucruri străvechi. (Cel mai cumplit era că se găsea atât de aproape de omul acela – înainte să ajungă acolo cu lumina flăcării, de-abia bănuise că exista. Dar când lumina căzu pe chipul uscat și serios al bărbatului, acesta fusese la nici un pas de Felix. Fusese acolo tot timpul, atât de aproape de el, iar băiatul de-abia îl bănuise). Fără să știe de ce, Felix vru să-i dea ascultare, deși știa că regulile provocării nu îl lăsau să aprindă lumina.
Dădu să se îndrepte spre scări, ca să le urce și să apese întrerupătorul, dar apoi își dădu seama că nu putea face asta.
Afară, furtuna parcă devenise și mai năprasnică. Se auzeau trăsnete și bubuituri și duduituri, iar apa se lovea cu zgomot de asfalt. „Doamne, cine e?” își spuse Felix. „Ce e?”
— Nu pot, zise băiatul, uimindu-se de propriul curaj. Întrerupătorul e afară, iar ușa e încuiată.
— Ei! Nu-i nimic!
În timp ce străinul spunea asta, becul fără abajur, care atârna din tavan de un fir electric, se aprinse și lumină toată încăperea, mai bine decât o făcuseră chibriturile lui Felix.
Băiatul se dădu înapoi câțiva pași, tenișii lui pleoscăind pe podeaua plină cu apă. Lăsă chibritul să îi cadă din mână, iar acesta se stinse cu un sfârâit. Pivnița se inundase și mai mult. Balta deja îi ajunsese sub picioare.
Curând, toate obiectele pe care le răsturnase, care erau acum împrăștiate pe toată podeaua, aveau să înceapă să plutească. În curând, apa va crește atât de mult încât va trebui să se urce pe una dintre cutiile de lemn, ca să nu se ude prea tare.
În timp ce Felix se îndepărta, precaut, bărbatul rămase acolo, în spațiul dintre dulap și frigider, deasupra căruia atârna o prelată veche.
— O să-mi f-f-faci r-r-rău? se bâlbâi Felix.
Bărbatul își drese vocea, după care îl privi cu seriozitate și îi spuse:
— Nu. Nu aș putea să-ți fac rău nici dacă aș vrea. Eu nu sunt… ei bine, eu nu sunt din această lume.
— De cât timp ești aici?
Nu avea rost să-i spună „dumneavoastră” unui astfel de om, sau unei astfel de… apariții.
— De mult timp. De foarte, foarte mult timp. Cu mult înainte ca această casă să fie construită.
Felix se aștepta ca omul (?) să iasă din umbra acelui spațiu îngust și să vină înspre el, dar acesta rămase acolo, așa că Felix se opri din mers. Nu avea rost să se îndepărteze mai mult.
— Cine ești?
Bărbatul râse, un râset la fel de sec precum glasul său.
— Nu ar avea rost să-ți spun numele meu. Oricum nu l-ai putea pronunța. Însă în Antichitate mi se spunea Nagun. Poți să-mi spui și tu așa.
— De ce ești aici?
— Am venit să-ți arăt ceva.
— Ești cumva aici din cauza… jocului nostru? Ai venit ca să-mi călăuzești provocarea?
— Am venit ca să-ți arăt ceva.
13
— Ce-i cu toate chestiile astea? zise Rareș. De ce desenează atâta apă?
— Lasă-l în pace, zise Darius. Cine știe ce fel de ciudățenii are în cap?
Rareș ținea în mână un vraf de foi cu desene de-ale lui Felix, pe care le găsise în dulapul cu haine. Nu erau prea reușite – și el desena câteodată, dacă se plictisea destul de mult – dar Felix le ascunsese în dulap, deci trebuiau să însemne ceva.
Le studie câteva minute din priviri. Toate înfățișau oameni care se înecau, case desenate cam strâmb, dar și lucruri mai ciudate, precum miriapode lungi, aproape monstruoși, chipuri albe, deformate. După aceea, le aruncă pe noptieră.
Cei patru răscoliseră toată camera lui Felix, având grijă să nu facă prea multă dezordine.
Era o cameră destul de drăguță, vopsită în alb, cu o mochetă plină cu desene, perdele albastre, un birou plin de caiete și creioane împrăștiate.
Darius și Alex stăteau pe marginea patului, iar el stătea lângă ei, în picioare. Vlad era la ceva depărtare de ceilalți, plimbându-se prin cameră, luând câte un obiect la întâmplare și privindu-l atent, încruntat, de parcă l-ar fi examinat.
— Uite! zise Darius. O lampă de veghe! Ce grozavă e!
Pe birou era o lampă care avea, drept abajur, un glob turtit din plastic. Era una din acelea fără întrerupător, care se aprindeau de cum le conectai la priză. Capătul cablului stătea lângă prelungitor, același prelungitor la care erau conectate televizorul, casetofonul și un ventilator mic, de birou, care stătea pe o măsuță, lângă televizor.
O lampă copilăroasă, cu abajurul în formă de OZN, pe care călărea un personaj din plastic, un marțian sau un spiriduș sau așa ceva. Era verde, avea antene și zâmbea jucăuș.
Rareș se îndreptă înspre birou, luă cablul, îl vârî în priză și lampa se aprinse. Lumina galbenă ieșea din ferestrele OZN-ului închipuit, destul de puternică, dar nu într-atât încât să poți citi la ea.
— Stinge becul, făcu Darius către el. Vreau să văd cum arată camera doar în lumina lămpii!
Rareș se îndreptă către întrerupătorul de lângă ușă și stinse lumina. Văzu că locul arată destul de fermecător, cu lampa de veghe în formă de farfurie zburătoare, cu geamurile luminoase, pe care călărea un extraterestru care semăna cu un spiriduș.
Strălucirea cădea mai ales birou, pe draperii și pe geam, făcând să sclipească stropii de ploaie care alunecau pe sticlă. Restul camerei rămânea într-un semi-întuneric auriu care accentua umbrele. Extraterestrul, departe de a fi tulburat, părea chiar mai jovial călărind pe o farfurie zburătoare cu ferestrele luminate, ca și cum înăuntru ar fi locuit tot felul de marțieni și venusieni, care dădeau o petrecere.
— Putem aprinde becul? făcu Alex. Nu-mi place când e atât de întuneric.
— Nu fi bebeluș! îi zise Rareș, în timp ce venea dinspre ușă, îndreptându-se înapoi spre birou.
— E în regulă, se vede bine, zise Darius.
Totuși, începu să-și încheie vesta de parcă i-ar fi fost frig sau ar fi vrut să se protejeze de ceva.
Vlad obosise tot plimbându-se prin cameră, pentru că se așezase pe un scaun și îi privea pe ceilalți, obosiți și ei, cum stau în penumbra aceea magică. Luă o carte la întâmplare, iar Rareș se întrebă cum oare ar fi reușit să citească în lumina aceea slabă.
După aceea, așeză cartea la loc și se îndreptă spre o ușă pe care nu o încercaseră înainte. Se gândiseră că e vreun dulap sau un vestiar în care ținea tot felul de prostii care nu îi mai trebuiau. Vlad deschise ușa și aprinse lumina. Alex și Darius se ridicară de pe pat și se îngrămădiră să vadă ce e în spatele ușii.
— Uite! zise Alex. Are o baie în camera lui, numai pentru el!
— Asta zic și eu viață! pufni Rareș, care se sprijinea cu cotul de biroul pe care se găsea lampa.
În cele din urmă, se duse și el să vadă baia, deși cei patru de-abia încăpeau acolo.
Era o încăpere mică, cu faianță albastră, în care de-abia încăpea cabina dușului, o chiuvetă de culoare albastră și un dulăpior fixat în perete. Dulăpiorul nu era deasupra chiuvetei, ca acasă la Rareș, ci se găsea aproape de cabina dușului.
Darius trase perdeaua de la cabina de duș, Alex se uită la chiuvetă, iar Vlad se aplecă înspre suportul pentru prosoape, ca și cum ar fi vrut să le miroasă. Rareș nu știa de ce făcea asta. Nu prea își dădea seama de ce făcea Vlad foarte multe din lucrurile pe care le făcea. Până la urmă, Darius era cu adevărat prieten cu Vlad. Ceilalți stăteau cu el doar pentru că se înțelegea cu Darius.
La un moment dat, se auzi un țipăt.
Rareș sări în lături, lovindu-se de Vlad, care se dezechilibră, se prinse cu mâinile de prosoape și le trase jos de pe suporturi, dar reuși, ca prin minune, să rămână în picioare.
Alex se năpusti afară din baie, lovindu-se, pe drum, de ceilalți trei băieți. Vlad părea să-i dea mai puțină atenție lui Alex și mai multă prosoapelor, pe care încerca să le potrivească înapoi pe suporturi.
Băiatul cu păr lung și negru se cuibărise pe podea, sprijinit cu spatele de pat.
— Ce naiba s-a întâmplat? spuse Rareș.
Cei trei se îngrămădiră afară din baie. Se îndreptară către băiatul ghemuit pe jos. Darius se lăsă pe vine lângă el și îi puse mâna pe umăr.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă. Ce a fost?
Însă băiatul nu răspunse. Părea pe cale să izbucnească în plâns.
— Nu cred că o să vorbească, zise Darius. Probabil că s-a speriat de ceva obișnuit. O să intru să văd ce naiba a văzut.
Apoi i se adresă lui Alex:
— Nu trebuie să-ți fie rușine. E noapte, suntem singuri acasă, Felix nu e cu noi… e normal să nu ne simțim în largul nostru.
Darius se ridică în picioare și se îndreptă înspre baie, cu pași mici. După ce intră, studie chiuveta. Ceilalți îl aținteau cu privirea, în afară de Vlad, care nu părea la fel de interesat. Alex se ridicase și el în picioare, ca să vadă mai bine ce făcea Darius.
„Doamne! Dacă e cineva acolo?” se întrebă Rareș. „Dacă s-a ascuns cineva acolo?”
„Of! Ai devenit și tu un bebeluș fricos!” se dojeni el în gând. „Dacă Alex ar fi văzut într-adevăr ceva periculos, nu ar fi fugit pur și simplu să se cuibărească lângă pat! Ar fi luat-o la fugă pe scări, la parter, și apoi afară din casă, și ar fi fugit pe ploaie până la locuința lui! Probabil a văzut un păianjen sau o umbră mai ciudată, și-a imaginat ceva!”
Totuși, în timp ce îl privea pe Darius cum cercetează baia, se simți destul de tensionat. Avea gura uscată. Ceilalți stăteau lângă el fără să scoată un sunet.
Copilul cu ochi verzi vârî mâna în chiuvetă și scoase de acolo ceva lung, cu multe picioare, care se răsucea în toate părțile.
— Ha! zise el. Uite ce l-a speriat!
Rareș răsuflă ușurat, acum că știa de ce țipase Alex.
— Ne urmărește peste tot! făcu Alex. Seamănă cu cel din curtea școlii, cel pe care l-am văzut atunci când… când ne-am hotărât să trecem, fiecare, printr-o încercare!
— Nu fi prost! zise Rareș. Nu are cum să fie același!
Darius scutură de câteva ori miriapodul, ca și cum s-ar fi jucat cu el, iar acesta se răsuci în aer și încercă să-și ridice capul. După aceea, luă paharul pentru peria de dinți, ridică miriapodul deasupra ei și îi dădu drumul înăuntru, cu un zâmbet mai degrabă răutăcios.
Insecta căzu pe fundul paharului. Rareș nu-și putea lua ochii de la ea. Rămase nemișcată pentru câteva momente, apoi începu să-și agite nenumăratele picioare, încercând să se urce pe peretele de plastic. Darius o privi prin materialul transparent și zâmbi.
— Sper că nu am rănit-o, zise el, în timp ce ieșea din baie. O să ne distrăm cu ea.
— Nu ai cum să rănești o creatură din-asta! făcu Rareș. Gândește-te! Sunt insecte care trăiesc după ce le tai capul!
— Nu o apropia de mine! strigă Alex. Nu o apropia de mine!
— Nu are cum să-ți facă rău, zise Darius. Nu se poate urca până la buza paharului, ca să iasă!
— Nu fi prea sigur de asta!
Darius așeză paharul pe noptieră, peste vraful de hârtii desenate de Felix. Miriapodul părea teafăr, cum se tot zbătea în mica lui cușcă străvezie. De fapt, se gândi Rareș, probabil că erau puține lucruri care ar fi putut răni cu adevărat creatura aceasta.
— Ce o să facem cu ea? întrebă Vlad care, cum făcea de obicei când vedea un lucru nou, se apropie de insecta aceea afurisită și o privi.
— O vom omorî, zise Darius. Încercăm să o înecăm, ca să vedem cât timp îi ia până ce moare.
— Miriapodele nu se îneacă, bombăni Rareș. Nu ai încercat niciodată să speli struguri, iar din ei a căzut o urechelniță? Și oricât ai fi ținut-o sub apă, nu murea!
— O să încercăm, oricum.
— Și dacă nu moare? făcu Alex.
— Îi dăm drumul, zise Darius. Ce altceva să facem? Oricum, afară plouă. Nu o să-i placă afară.
— Ne comportăm foarte urât cu musafirul nostru! bombăni Vlad. Nu mai bine îi dăm drumul pe geam? Afară e teritoriul lui, o să știe să se descurce.
— Da? făcu Rareș. Atunci de ce a intrat în casa aceasta?
— Poate nu îi plăcea ploaia, replică Darius.
Lovi cu degetul în peretele paharului, iar miriapodul se agită și mai mult, dând din picioare, mișcându-și antenele lungi, atât de lungi încât te mirai că puteau să crească dintr-un cap atât de mic.
Băiatul afișă același zâmbet ca atunci când îi dăduse drumul în pahar. Miriapodul păru să îl privească la rândul lui. Avea niște ochi atât de negrii încât puteau fi la fel de bine niște tuneluri către un tărâm de vis sau de coșmar.
14
De când începuse să vorbească cu el, bărbatul nu făcuse niciun pas afară din spațiul acela îngust, în care stătuse de când coborâse Felix în pivniță, și poate de cine-știe-cât timp înainte. Podeaua se umpluse cu apă, iar Felix se urcase pe o cutie ca să nu își ude pantofii. „Doamne!” își spuse el. „Când or să vină ai mei și or să vadă pivnița în halul acesta! Și am răsturnat și rafturile acelea de deasupra grătarului! Sper să nu se fi udat ceva important sau să se fi stricat de tot. Mă vor întreba de ce nu am urcat imediat să îi sun și să le spun ce se întâmplă!”
— Nagun! zise el. Trebuie să urc și să îi chem pe prietenii mei. Toată pivnița se umple cu apă!
— Nu mai poți să urci acum. Nu poți să urci până când nu se sfârșește… încercarea.
— Dar o să mă înec aici!
— E doar apă! Apa nu-ți poate face rău. Nu e periculoasă.
Avea niște ochi căprui, întunecați, care îl priveau parcă de la mare depărtare. Acum, simțea că într-adevăr nu mai poate să urce. Era prins în lumea aceea subterană care parcă avea propriile ei legi, diferite de cele de la suprafață.
— Ai spus că vrei să-mi arăți ceva, zise Felix. Arată-mi!
Bărbatul își duse mâna la bărbie, ca și cum ar fi căzut pe gânduri câteva momente, după care spuse:
— Care e cea mai veche amintire a ta?
— Nu știu, zise Felix după ce se gândi puțin. Am multe amintiri despre care cred că sunt destul de vechi. În plus, am multe impresii despre care nici nu știu dacă sunt amintiri sau închipuiri de-ale mele. Într-o vreme, aveam multă imaginație. Cred că nimeni nu-și amintește cel mai vechi lucru care i s-a întâmplat. Tu ți-l amintești?
Bărbatul începu să se plimbe lângă cutia pe care stătea Felix, cizmele lui pleoscăind în apa de ploaie. Apa se revărsa, de afară, prin ferestruica mică. Pe Nagun nu părea să-l deranjeze că se udă. Salopeta lui era de un cenușiu foarte închis, și era foarte lungă, cam până la genunchi. Pielea mâinilor și a feței părea foarte aspră. Părul era de un gri mai deschis decât culoarea salopetei, era foarte drept, nici lung, nici scurt, și părea, într-un mod ciudat, lipsit de orice luciu.
— Am amintiri atât de vechi, zise el în timp ce pleoscăia cu picioarele prin apă, plimbându-se de parcă ar fi fost cu mintea dusă cu totul altundeva, încât se întind înainte de începutul lumii. Știu de unde a venit seminția stelară a lui Cthulhu. Atunci nu existau nici oameni, poate nici sistemul solar, cred că nu exista nici pivnița aceasta. Da, am câteva amintiri foarte vechi, dar habar n-am care dintre ele e cea mai veche. Ca și tine, nici eu nu știu câte dintre ele sunt adevărate, cu atât mai mult cu cât sunt mai vechi.
— Mda, făcu Felix, cu cât trece mai mult timp, cu atât lucrurile care ți s-au întâmplat par mai puțin reale. Știu și eu cum e.
— Dar știu care e prima ta amintire. Desigur, nu primul lucru care ți s-a întâmplat, dar primul lucru pe care l-ai ținut minte. Aceea e, ca să spunem așa, amintirea cea mai neprețuită. Voi, oamenii, spuneți că vă nașteți atunci când ieșiți în lume din pântecul mamei, dar nu e așa. Se pot naște la fel de bine și copii morți. Te naști atunci când ai prima amintire – acela e momentul în care intri în lume.
Nagun părea că e prezent acolo doar pe jumătate. Îi arunca destul de puține priviri lui Felix, dar în schimb se plimba, și se plimba, și se plimba, absorbit parcă de propriile lui cuvinte. Așa făcea și Felix atunci când se gândea foarte mult la ceva. Uita cu totul de ceea se găsea în jurul lui.
— Și tu vrei să-mi arăți prima mea amintire, zise el. De aceea ai venit aici.
— Da, așa e. De fapt, mai degrabă să ți-o redau, căci ai pierdut-o cândva, la scurt timp după ce ți-a fost dăruită. Ai putea trăi și fără ea, desigur, dar o viață fără început este… ei bine, e o viață care ar putea la fel de bine să nu existe. De aceea am venit până la tine. Am străbătut mult, mult drum.
— Înseamnă că nu ești adevărat. Ești doar în capul meu! Ești doar o parte din mine!
— Ți-am mai spus. Eu nu sunt din această lume. Dar asta nu înseamnă că sunt mai puțin adevărat.
Bărbatul nu se opri din mers, ci pleoscăia în continuare în apa pe care se reflecta lumina becului.
— Deci… o vrei înapoi?
Avea o voce atât de seacă! Atât de neomenească!
— Nu știu…
— Gândește-te! După ce ți-o voi reda, nu vei mai putea scăpa de ea atât de ușor cum ai scăpat prima dată. Gândește-te bine!
„Oare chiar am nevoie de prima mea amintire?” se întrebă Felix, în timp ce Nagun pleoscăia plimbându-se lângă el, un sunet care începuse să i se pară neplăcut. Încercă să-și amintească câteva scene din primii lui ani de viață… dar nu găsea nimic important. Totul era ca un vis pe jumătate uitat.
„Of! Oare chiar am nevoie de prima mea amintire?! Viața mea e bună și așa. Bine… nu am foarte mulți prieteni, și cei pe care îi am se poartă urât cu mine… Dar știu să desenez destul de bine, mă uit la Chemical X, mai joc fotbal din când în când. Ce îmi lipsește?! Nu simt niciun gol în mine. De ce am nevoie de amintiri!?”
— Dacă o accepți, nu o să mai poți renunța la ea, repetă Nagun.
— Dacă mi-ai putea spune ce fel de amintire e… m-aș putea hotărî mai ușor.
— E prima ta amintire.
Pleoscăitul se repeta și se repeta, iar în mintea lui Felix și devenea aproape insuportabil. Își dădu seama că, de fapt, nu avea nicio alegere de făcut. Dacă existase un moment în care ar fi putut să refuze totul, acela trecuse cu mult timp… ar fi putut să refuze să participe la provocările lui Darius, dar acum… știa că ceva se schimbase în el, fără să-și dea seama, încă de când începuse jocul. Acum totul era deja hotărât.
— Arată-mi-o…
O spuse aproape în șoaptă.
Nagun se opri din mers, iar Felix îi fu recunoscător, pentru că nu mai suporta sunetul acela nesfârșit, ar fi acceptat darul lui Nagun fie și numai pentru asta, pentru ușurarea de a nu mai auzi acel pleoscăit infernal…
— Privește în apă, zise Nagun.
Felix, care stătea cu picioarele ghemuite la piept, se aplecă, se uită în apă și își văzu reflexia chipului. Un băiat cu părul lung, care arăta puțin cam mic pentru vârsta lui, cu o aluniță pe unul din pomeți, în partea stângă a feței…
Și curând îl văzu și pe Nagun apărând în spatele lui, îi văzu chipul deasupra umărului său. Își dădu seama că era hipnotizat…
— Doar privește în apă, nu trebuie să faci niciun alt lucru. Eu te voi părăsi acum. Nu o să mă mai vezi niciodată.
… ceva îl atrăgea în apă …
… se aplecă și mai mult, spre chipul lui Nagun, spre propriul lui chip …
… atinse cu fața luciul apei, apoi alunecă acolo cu totul, fără niciun pleoscăit, fără niciun sunet, fără niciun gând.
15
Darius, Rareș, Alex și Vlad stăteau în baie, cu lumina aprinsă. Umpluseră chiuveta cu apă, iar acum Darius încerca să înece miriapodul; îl ținea scufundat o vreme, după care îl ridica și, spre scârba tuturor patru, acesta încă se zbătea…
— Of, hai să-i dăm drumul, zise Rareș, nu o să moară niciodată.
— M-am plictisit de jocul acesta, zise și Alex. Mi-e frică.
— Sunteți atât de pămpălăi!
Luă din nou paharul și dădu drumul creaturii înăuntrul lui. Aceasta părea că se mișca mai greu, era mai lentă, dar era tot vie.
— Haideți să ieșim din baie, zise el. O să-i dăm drumul pe geam. Oricum, știam că nu o să se înece. Nu voiam să-i fac niciun rău.
Desigur, mințea. Voise să i facă rău. Să o omoare.
Ieșiră din baie, stinseră lumina și închiseră ușa. Erau din nou în penumbra aceea magică a lămpii în formă de astronavă. Camera lui Felix arăta destul de ciudat, numai în lumina lămpii de veghe. Începea să i se facă frică și lui Darius. Ar fi vrut să stingă lampa și să aprindă becul.
— Acum Felix o să se spele pe dinți cu apa din paharul acela, zise Vlad. Ce scârbos! Ar trebui să-i spunem!
— O să spăl bine paharul, după ce arunc miriapodul pe geam, zise Darius.
Creatura, care, privită prin peretele de plastic, apărea oarecum deformată, părea să îi privească pe toți. Vlad se apropie de Darius, își îndoi genunchii ca să o poată privi mai de aproape, și ciocăni cu degetul în pahar, ca și cum ar fi vrut să-i atragă atenția. Insecta doar se agită puțin. Niciunul nu-și dădea seama dacă era speriată sau nu.
— Ceea ce tocmai am făcut… e cruzime față de animale, zise Vlad. Mai bine scăpăm de ea, până nu vine poliția! Ha-ha!
— Arunc-o odată pe geam! comentă Alex.
— Bine! Bine! Mă duc acum să o arunc!
Dar nu avu timp să facă prea mulți pași, că lampa de veghe se stinse, și rămaseră cu toții pe întuneric. Alex țipă din nou, ca atunci când văzuse miriapodul în chiuvetă.
— Doamne! Sper că nu l-ai scăpat! Sper că nu l-ai scăpat! Dacă e aici, pe jos, nu o să-l mai găsim niciodată să-l prindem…
— Liniștește-te! E aici, în pahar!
— Ce s-a întâmplat? făcu Vlad, care, dintre toți, avea vocea cea mai calmă. S-a ars becul?
— Da, zise Darius. Asta, ori s-a întrerupt curentul. Du-te și încearcă întrerupătorul!
— Dar nu văd nimic! Cum să ajung până la întrerupător?
— O să stăm puțin și o să așteptăm să ne obișnuim cu întunericul, bine? Alex, unde ești? Să nu mai țipi! O să-l trezești pe fratele lui Felix!
Afară fulgeră și, pentru câteva momente, izbutiră să vadă camera, colorată doar în alb și negru, cum se vedeau toate lucrurile în lumina fulgerului.
Peste câteva minute, Darius își spuse că se obișnuise destul de bine cu întunericul, mai ales că văzuse camera odată, când fulgerase, deci se putea orienta destul de bine. Nu îi plăcea să țină în mână paharul cu creatura aceea, fără să o vadă…
Detesta furtunile. Era atât de înnorat, încât afară era aproape beznă; până și lumina felinarelor părea foarte palidă și îndepărtată, atât de deasă era ploaia. Știa de la tatăl său că, pe vremea comuniștilor, tot timpul erau întreruperi de curent.
„Bine că nu m-am născut atunci!” își spuse el. „Nu aș fi suportat să trăiesc în astfel de vremuri!”
Singurul lucru pe care îl auzea era ploaia năvalnică, care se lovea afară de asfalt, și de copaci, și de geam…
Începu să se îndrepte spre fereastră, gândindu-se că ar putea foarte bine să arunce miriapodul cu tot cu pahar. Între timp, Vlad se îndreptă și el spre întrerupătorul de lângă ușă. Nu îi auzea pașii, atât de tare vuia ploaia afară. Nu-și auzea nici pașii lui!
— Mda, îi auzi vocea, s-a luat curentul! Nu se aprinde lumina.
— Of! De ce s-a luat curentul?! făcu Alex.
— Pentru că e furtună! mârâi Darius, care încă se îndrepta înspre geam.
— De ce trebuie să fie furtună tocmai astăzi?!
Darius ajunse la fereastră, o deschise, simțind un val de umezeală și de frig și de miros de apă; scoase mâna în ploaia torențială și scutură paharul; îl scutură chiar și după ce fu sigur că miriapodul căzuse, și îl scutură și mai mult, apoi își retrase mâna, lăsă paharul pe pervazul interior al ferestrei, și închise geamul. Se bucură când scăpă de acel vânt tăios și umed de afară.
16
Felix simți o pală de aer cald, care aducea un miros cunoscut. Se trezi apoi într-un desiș care-l acoperea până la creștet, zgâriindu-i brațele și picioarele. Era în tricou și pantaloni scurți, așa cum purta vara, dar în picioare nu avea sandale, ci niște teniși. Să fi venit vara atât de repede?
„Mda…” își zise el, de-abia dându-și seama ce gândește. „Ce mi-a lipsit toată viața? De ce am fost nefericit? Vântul acesta de vară, atât de bogat în miresme…”
Înaintă, zgâriindu-se și mai mult, atât de mult încât credea că îi va lua săptămâni întregi să se vindece.
Ieși din desiș și văzu că în jurul lui, totul era întunecat.
„E noapte” își spuse el.
Auzi câțiva greieri, un murmur cu care era atât de obișnuit pe timp de vară încât nici nu îl mai băga de seamă. Oare de ce începea tocmai cum să se gândească la cântecul greierilor?
Trebuia să fie o noapte plină de nori, căci împrejurimile erau foarte întunecoase și îi luă ceva să-și obișnuiască ochii și să-și dea seama unde se găsea.
Era curtea bunicului său, cea cu peluză întinsă, cu câțiva pomi fructiferi, tufe încâlcite și cam lăsate în paragină, iar pe marginile ariei creșteau căpșuni, răsaduri de legume și, într-un colț, un gutui atât de bătrân încât nici nu mai dădea fructe.
Un vânt călduros făcu să freamăte întreaga curte, iar în spatele lui Felix, tufișul din care tocmai ieșise murmură ceva neînțeles.
„Ah, asta era!” zise el închizând ochii pentru câteva secunde, lăsându-se în voia unei amintiri vagi, care prindea viață în el. „Vântul acesta de vară. Deși e noapte, vântul e tot călduros.”
Rămase câteva minute, cu gândul dus, simțindu-se fericit.
Își amintea că, de obicei, noaptea, luna se reflecta în geamurile casei; acum el era în fundul ariei, unde bunicul lui săpase un iaz, în jurul căruia crescuseră multe tufe înalte și arbuști care vara aveau un frunziș des, de un verde strălucitor.
Nu mai putea întrezări casa, decât dacă luna nu se va ivi de după nori. Îi plăcuse atât de mult să privească casa bunicilor, în lumina lunii! Nu mai fusese acolo de pe la vreo cinci ani. Bunica lui murise când el avusese vreo șase ani, iar după aceea părinții lui vânduseră casa; bunicul murise cu un an înainte de asta iar Felix nu își amintea nimic despre el.
Se plimbă prin arie ca să vadă dacă toate locurile erau așa cum și le amintea. Gardul de sârmă groasă care o despărțea de vecini era același, acoperit într-atât de mult cu plante agățătoare încât de-abia se vedea prin el.
Ar fi vrut să se îndrepte spre clădire, să vadă dacă e cineva acasă. Totuși, ceva îi spuse că ar fi meritat să mai privească odată iazul înconjurat de tufăriș. Asta și făcu.
Iazul fusese acolo cu mult înainte să se nască el, dar între timp, desișul din jurul lui parcă se mai îmbogățise. Bunicul îi povestise că, atunci când săpase groapa și o acoperise cu cauciuc, și sădise în jurul lui tot felul de plante, fusese o vară destul de răcoroasă, deci munca nu îl istovise pe atât de mult pe cât se așteptase.
Nu se mai gândise la locul acela de ani de zile. Dar acum, că se întorsese acolo, parcă știa fiecare bucățică de pământ, fiecare copac.
Curând, luna se ivi printr-o crăpătură a norilor și se făcu mai multă lumină. Acum putea să vadă ceva mai bine.
Își făcu loc din nou prin desișul gros și ghimpos. Apoi, după ce dădu la o parte o perdea de ramuri, văzu, într-adevăr, oglinda întunecoasă a apei.
Asta îi dădu un oarecare fior de spaimă. Nu îi plăcea apa, mai ales apele nemișcate, pustii, ascunse în sălbăticie. Îl duceau cu gândul la coșmarurile din copilărie.
Încercă să-și alunge neliniștea, și să admire locul acela liniștit, singuratic, protejat.
Ciudat, dar nu se auzea nicio broască, de fapt lacul părea mort ca o apă subterană. Doar o insectă de noapte zbură deasupra lui, îl atinse în treacăt, fără măcar să clintească apa, după care dispăru. De ce era atât de nemișcată ? Oare vegetația din jurul apei era atât de deasă încât o proteja de orice urmă de vânt ?
I se păru că se mișcă ceva în adâncurile gri. Privi în urma sa, către curtea luminată de lună și casa adormită, ca și cum ar fi voit să se convingă că acestea sunt acolo, că dacă voia, se putea întoarce la ele. Totuși, de-abia le putea întrezări prin țesătura groasă de crengi. Își spuse că își imaginase chestia aceea, cu mișcarea din adâncuri. Nu avea cum să fie altfel.
Păși printre arbuști și buruieni și se apropie de apă. Se așeză în genunchi și își apropie fața de oglinda în care hățișul se reflecta ca un amestec complicat de umbre. Întinse mâna și atinse iazul în treacăt, apoi o retrase încet…
Își închipui o mână moartă cum iese din adâncuri și îl prinde, cu niște degete reci și alunecoase, de încheietură…
„Controlează-ți imaginația!” își porunci el.
… că din apă se ridică un chip cenușiu, cu pielea ca de broască. Doi ochi sticloși, fără culoare, cu pleoapele umflate. Capul aproape lipsit de păr, pielea cleioasă. Că își mișcă fălcile într-una și mârâie la el, iar Felix începe să se smucească din strânsoarea lui. Îi este atât de frică încât nici nu se întreabă ce se întâmplă, dar în mintea lui își fac loc gânduri străine, încolăcindu-se între ele ca niște moluște, cu sunete umede.
Că monstrul scoate și cealaltă mână din apă și îl prinde de gât. Felix simte cum ceva se scurge din mâna care îl ține în strânsoare, ceva incredibil de rece, care i se prelinge sub tricou, făcându-i părul să se ridice măciucă. Se zbate și își scutură mâinile bezmetic.
Mintea lui continuă să dezvolte scenariul. Nu i-ar fi fost greu să se elibereze de creatura care, ori din cauză că de-abia se sculase din somnul ei acvatic, ori din cauză că avea trupul prea gelatinos și îmbibat cu apă, nu avea multă forță. Așa că, în cele din urmă, scapă din strânsoarea cea rece a mâinilor moarte.
Felix cade pe spate, culcând mai multe plante la pământ. Zace întins pe spate, dar reușește să își ridice capul și să își vadă atacatorul.
Ființa își târăște carnea moartă afară din iaz; Felix i se pare că seamănă cu un om înecat care se trezise la viață, posedat de către spiritul apelor sau din cine știe ce alt motiv.
Deși chipul îi este descompus, gura pare să rânjească, lipsită de emoții omenești.
„Controlează-ți imaginația” își porunci el.
Își scutură capul, încercând să-și elibereze mintea de imaginile pe care el singur le inventase.
Atunci când, în închipuirea lui, monstrul îl atinsese, în mintea lui apărură niște gânduri, pe care acum le uitase. Ce fuseseră acele gânduri ?
De când se știa, visase morți care se ridicau din ape și îl atacau. Poate că își amintise un fragment de vis. „Însă amintirea a pălit atât de repede, așa cum se întâmplă cu amintirile viselor…” se gândi el. Se gândi că ar fi fost mai bine să se îndepărteze de iazul acela, dacă tot îi dădea o asemenea stare de neliniște.
Dădu la o parte perdeaua de verdeață și privi din nou casa care acum strălucea precum fildeșul, luminată de luna aproape plină.
Ieși din hățiș, folosindu-și mâinile ca să dea crengile la o parte. Străbătu curtea, care mirosea numai a vară și a pământ și a ierburi proaspete.
„Să văd dacă e cineva în casă” își spuse el.
Ajunse în dreptul intrării casei.
Urcă cele câteva trepte care duceau la intrare, apăsă mânerul ușii și își dădu seama că aceasta e descuiată.
Intră, închizând ușa în urma lui, încercând să facă cât mai puțin zgomot.
„De ce încerc să fac liniște? Ar trebui să văd dacă e cineva acasă. Mi-era atât de dor de bunici!”
Îi strigă pe nume, încercând să nu ridice tonul prea mult, apoi mai strigă odată, întrebând dacă e cineva acasă, dar nu îi răspunse nimeni. Holul era scufundat în tăcere și întuneric. Toate ușile erau închise. Dacă era cineva acolo, însemna că dormea foarte adânc.
Se gândi să meargă la o fereastră, să mai privească odată afară.
Intră într-un fel de sufragerie îngustă, a cărei ferestre știa că dau către curte. Era locul în care puneau masa bunicii lui atunci când aveau musafiri.
Se îndreptă către ferestre, ca să vadă încă odată curtea. Sub razele lunii, toate obiectele păreau că și-au schimbat cumva formele, tot ce vedea în jurul lui parcă devenise gelatinos. Privi pe geam, așteptându-se să vadă mortul viu pe care și-l imaginase cum își ridică capul și își lipește fața cleioasă de sticla geamului.. În schimb, văzu numai curtea cu pomii ei fructiferi, desișul care înconjura iazul de-abia întrezărindu-se în depărtare.
„Of” își spuse el. „De ce a trebuit să-mi amintesc coșmarul acela stupid din copilărie? Acum, că mi-a revenit în minte, nu mai pot să scap de el !”
Se gândea atât de mult la creatura aceea încât aproape ajunse să creadă că e adevărată, că îl urmărește.
Se întoarse pe coridor și începu să cerceteze toate cotloanele casei.
Apăsă pe un întrerupător, dar nu se aprinse niciun bec. Era ca și cum ar fi ajuns într-o lume pustiită. Nu era nicio urmă de om în jurul lui, însă toate lucrurile erau la locul lor.
Totul era curat și ordonat. Mobila era ștearsă de praf și lustruită, florile din vaze erau proaspete, covoarele erau curate iar podelele măturate de curând. De agățătorile de lângă intrare atârnau mai multe haine subțiri, de vară.
Părea o casă locuită, și totuși părea să nu fie nimeni acolo.
— Nagun, unde ești? zise el. Of, Nagun!
Ca din senin, simți că îl cotropește frica. Nu suporta să știe casa aceea goală, cu odăile ei întunecate, cu spațiile ei goale; dintr-un motiv oarecare, o casă goală ne dă sentimentul de tulburare. Tăcerea… tăcerea aceea apăsătoare, conștiința faptului că nimeni nu era acolo, cum să suporți așa ceva?
„Doamne! Unde sunt? De ce nu e nimeni aici? Unde ești, Nagun?! Unde m-ai adus?”
Se gândi din nou la lighioana moartă pe care și-o închipuise. Acum și-o închipuia dând târcoale casei, încercând să găsească un loc prin care să intre.
„Controlează-ți imaginația!” își porunci el pentru a nu-știu-câta oară.
„Trebuie să mă ascund” își mai spuse. „Trebuie să mă ascund !”
Se gândi să intre într-una dintre camere, să găsească un ascunziș. Măcar așa s-ar fi simțit mai în siguranță.
17
Deschise, la întâmplare, o ușă, și intră în ceea ce părea la prima vedere un dormitor; căută din priviri un loc mai ferit.
Ochii îi căzură pe un colț atât de întunecat încât acolo nu se distingea nimic și se îndreptă, cu pași precauți, într-acolo.
Merse cu multă precauție, atent la fiecare pas.
După ce ajunse la colțul acela întunecos, se lipi de perete; oricât de absurd era lucrul acesta, tremura de parcă, în orice secundă, mortul acela cu ochii apoși avea să se târască în cameră.
Știa că, de acolo unde se găsea, putea vedea toată odaia. Dar nimeni nu îl putea vedea pe el. El era în beznă, iar restul încăperii era doar în semi-obscuritate.
(Probabil că voi v-ați gândit la un lucru care lui Felix nici nu i-a trecut prin minte, anume că, dacă el nu putea vedea pe întuneric, asta nu însemna că ochii unui mort nu puteau, nici ei, să vadă pe întuneric; dar trebuie să vă amintiți că era într-un moment în care nu putea gândi tocmai limpede. De cum văzuse un loc în care credea că se putea ascunde, se grăbise într-acolo fără să se mai gândească).
Spre groaza lui, își dădu seama că nu era singur în cameră. În tăcerea aceea nocturnă, aproape desăvârșită, se auzea o respirație înceată.
Cercetă din priviri împrejurimile, pe cât putea, în clarul de lună care pătrundea înăuntru prin perdele.
Văzu că, în pat, sub pătură se distingea o formă care se ridica și cobora în ritmul unei respirații liniștite. Cineva dormea acolo, acoperit până la gât. Dormea atât de adânc, încât, atunci când Felix intrase în cameră, adormitul nici nu tresărise.
După o vreme, Felix izbuti să gândească ceva mai limpede. Dacă lighioana avea să intre în casă, atunci și cel care dormea era în pericol.
„Poate mi-am găsit un aliat, dacă într-adevăr e vreun pericol prin preajmă” se gândi Felix, deși știa că nu avea niciun motiv serios ca să creadă că era în pericol.
Se uită iarăși prin cameră, să vadă dacă era vreo primejdie. Dar nu era nimic amenințător. Oricum, se gândi el, mortul din coșmarul lui poate nici nu avea destulă minte ca să știe cum să intre în casă. Își luă inima în dinți și se dezlipi de perete.
Înaintă, pe parchetul gol (în cameră era doar un covoraș de lână, cum întâlnești în casele de la țară, care de-abia acoperea puțin din podea) și se apropie de marginea patului.
Văzu că era un copil cu părul dezordonat, înfofolit în pătură, în ciuda căldurii. Și Felix dormea la fel, cu spatele spre cameră, acoperit până la bărbie.
Așeză mâna pe umărul copilului, pe cât de blând reuși să o facă, ca să nu-l trezească prea brusc. După aceea, îl scutură încet, dar copilul tot nu se trezi. Era atât de adâncit în somn, încât parcă nici nu i-ar fi simțit atingerea. Dacă pe Felix încerca cineva să-l trezească, ridica o mână ca să-l împingă pe cel care-l deranja sau mormăia niște cuvinte nepoliticoase. Îl scutură și mai puternic, apoi îl strigă puștiule, puștiule!, pe cât de tare putu fără să tulbure liniștea din casă.
Niciun rezultat. Dacă adormitul nu ar fi respirat atât de liniștit, Felix s-ar fi temut că i se întâmplase ceva rău.
Nici nu trecură câteva secunde, căci se auzi ceva care îl făcu pe Felix să înghețe. Sunetul venea dinspre hol, era ca și cum cineva ar fi umblat la ușa de la intrare, nu izbindu-și trupul vâscos de lemnul ușii, ci vârându-și degetele prin încuietoare, ca să miște mecanismul. Sau cel puțin asta credea Felix că făcea.
Se prinse de marginile de lemn ale patului, cu inima bubuindu-i în piept, cu ochii măriți de spaimă. Cel care forța ușa lucra foarte încet și migălos. Zgomotul continuă pentru câteva secunde, dar ușa rămase neclintită.
Ceea ce îl nedumerea era că, atunci când intrase el, intrarea fusese descuiată; de ce cotrobăia cineva la mecanismul încuietorii? Doar nu se încuiase singură după ce intrase el!
Oare lighioana era destul de inteligentă încât să facă o treabă de lăcătuș? Și de ce se gândea atât de mult la lighioana aceea din coșmar, de ce se gândea la ea ca și cum ar fi fost adevărată?
„Oare înnebunesc ?” se întrebă el. „Oare am înnebunit ?!”
Auzi încuietoarea cum cedează, iar ușa începe să se deschidă extrem de încet, cu un scârțâit de-abia auzit.
Acum, că ieșise de la adăpostul umbrelor, Felix își făcuse puțin curaj. Nu trebuia să se apere doar pe el, ci și pe băiatul care dormea atât de adânc, încât era o pradă ușoară pentru oricine ar fi intrat în casă. Și nu se îndoia că cel care intrase acolo cu forța, pe ascuns, avea intenții rele, chiar dacă nu era un mort readus la viață.
Își dezlipi mâinile de marginea patului, se întoarse înspre cameră și începu să meargă, pe cât de încet putea, către hol. Nu voia să dea ochi-în-ochi cu intrusul care venise atât de neașteptat, ci doar să vadă măcar cu cine are de a face, după care se putea strecura înapoi în „ascunzătoarea” beznei. Pe drum, poate, avea să găsească vreun obiect pe care l-ar fi putut folosi ca armă.
Ieși din cameră, silențios și de-abia respirând, mergând cu spatele lipit de perete. Lăsase ușa de la camera copilului întredeschisă, astfel încât pe hol pătrundeau câteva raze de lumină albă.
Dădu cu ochii de intrus și văzu că era pe de-a-ntregul om, și era viu. Singurul lucru nelalocul lui era capul care părea prea mare, de-a dreptul disproporționat, parcă umflat.
Ușa rămăsese deschisă, dar lumina nu pătrundea aproape deloc de afară, așa încât băiatul nu distingea decât o siluetă înaltă și întunecată, cu capul mare. Răsuflă ușurat, gândindu-se că nou-venitul nu putea fi decât un salvator. Avea să-l trezească pe copilul căzut într-un somn atât de straniu, și avea să rupă acea tăcere nelumească ce stăpânea întreaga casă.
Oricum, nu putea fi la fel de rău ca lighioana înecată pe care și-o imaginase, sau decât toate celelalte arătări care îi trecuseră prin minte că ar putea pătrunde în casă. Se dezlipi de perete și fugi la vizitatorul cel neașteptat. La noul său prieten, se gândea el.
— Domnule, domnule, trebuie să ne ajutați! Este un băiat aici care nu se trezește nicicum din somn… cred că e într-un fel de comă, sau așa ceva. Trebuie să chemăm imediat salvarea! S-ar putea să fie în pericol! Domnule! Domnule?
Silueta nu reacționă în niciun fel la strigătele lui.
Însă Felix era atât de fericit că dăduse de o ființă umană trează, încât fugi la el, cum fugea în brațele tatălui când era mic. „Poate este un trimis de-al lui Nagun, venit aici ca să mă salveze”.
Nu-l putea desluși prea bine, în bezna aceea. Prin intrarea de la casă, deși era deschisă, nu pătrundea nicio rază de lumină. Lumina lunii pătrundea numai în camerele care se găseau în cealaltă parte a casei.
Îl cuprinse pe străin cu brațele, dar omul înaintă ca și cum ar fi voit să treacă prin el, iar Felix fu nevoit să se dea la o parte.
Își dădu seama că străinul nu îl ignora; acesta pur și simplu nu își dădea seama că e acolo.
În lumea aceea, Felix era invizibil, și nu numai atât, era imposibil de perceput, în orice fel. Așa cum fusese de neperceput și pentru băiatul adormit. De fapt, acesta nu era în comă, și poate nici nu dormea adânc; pur și simplu nu îl simțise atunci când încercase să îl trezească. Își dădu seama de lucrul acesta destul de brusc, iar gândul îl lovi cu o forță copleșitoare.
„De aceea am putut să intru în casă, chiar dacă ușa era încuiată. În lumea aceasta sunt un intrus, o prezență străină. Pot să merg unde vreau, pot să mă uit la ce vreau, pot să ating ce vreau, dar nu pot să fac nimic. Nu pot să schimb nimic”.
Privi din nou spre ușa deschisă mișelește, ca de un lăcătuș foarte priceput. Văzu treptele de la intrare și pe aleea care ducea la poarta dinspre stradă; aceeași alee pe care o știa de ani de zile, acoperită cu pietriș, așa cum întâlneai de obicei în curțile caselor de la țară.
Neavând ce să facă, merse pe urmele vizitatorului nocturn. Acum își pierduse orice speranță că acesta l-ar fi putut ajuta. Se îndrepta nu spre camera copilului, ci spre o altă ușă, în capătul coridorului.
La un moment dat, străinul se întoarse pe călcâie, ca și cum ar fi vrut să vadă dacă nu e cineva pe urmele lui. Dar, convingându-se că nu îl urmărește nimeni, își continuă drumul.
Trecu pe lângă ușa întredeschisă de la camera copilului, iar clarul de lună bătu pe el. Felix văzu că purta o mască, una care îi acoperea tot capul, de jur-împrejur. Nu era o mască hazlie, sau una elegantă, precum cele din Veneția, ci una hidoasă, parodia grotescă a unui chip omenesc. Era atât de deformată încât Felix simți în stomac un fior de scârbă și de revoltă, numai la gândul că există așa ceva.
Groaza i se strecură în suflet, imobilizându-l.
Știa că personajul cel nou, omul care intrase în casă în locul lighioanei pe care o așteptase, era malefic. Poate era mai malefic decât lighioana fără minte, care l-ar fi sfâșiat în bucăți, pe care o visase de atâtea ori târându-se afară din iaz.
18
— Acum ce facem? întrebă Alex.
— Habar nu am, spuse Darius. Păi, e o întrerupere de curent. Trebuie să facem… hm… cam ceea ce facem de obicei atunci când este o întrerupere de curent. Căutăm o lanternă, sau niște lumânări ca să putem vedea ceva. Dar, mai întâi, să verificăm dacă Ovidiu este în regulă. Am țipat de atâtea ori! Mi-e teamă să nu îl fi speriat.
Le luase destul de mult ca să se obișnuiască cu întunericul. Întreruperile de curent sunt neplăcute, chiar dacă ești obișnuit cu ele, mai ales dacă veneau în timpul unei furtuni. Mai ales dacă nu era niciun adult acasă. În seriale, atunci când se întrerupea curentul, membrii familiei, din moment ce nu mai puteau folosi tehnologia, se apropiau emoțional unii de alții și purtau pentru prima dată o conversație autentică. Dar asta era fantezie pură. Întreruperile de curent erau nasoale, orice s-ar spune.
Un fulger lumină camera, toate lucrurile din jur apărură pentru câteva secunde în lumina albastră, apoi dispărură iarăși în întuneric. Curând se auzi și tunetul, ca și cum două lucruri uriașe s-ar fi lovit unul de altul în mijlocul cerului. Darius aproape că putea să audă cum îi clănțăneau dinții lui Alex.
— Acum ce facem? se auzi vocea lui Rareș.
— Hai să ieșim din cameră, să coborâm înapoi în sufragerie, zise Vlad. Poate găsim vreo lumânare în bucătărie, sau niște chibrituri.
Se îngrămădiră spre ușă, sau măcar spre locul în care credeau că era ușa.
Trebuiră să pipăie câteva minute pereții și obiectele din jur ca să găsească ieșirea. Când în sfârșit o găsiră, reușiră să se strecoare afară, în hol. Acolo era la fel de puțină lumină, dar măcar erau într-un spațiu mai larg; și departe de locul în care găsiseră miriapodul.
Darius își imagină că, la adăpostul întunericului, insecta începuse să-i urmărească și să îi vâneze. Că își chemase mai mulți tovarăși, și în curând se vor trezi cu o armată de insecte care se urcă pe pereți și se îngrămădesc să-i mănânce. Sigur, era o prostie, dar erau genul de prostii pe care ți le imaginezi în astfel de situații.
Se îndreptară spre scări, urmându-l pe Vlad. (Vlad se putea descurca de minune pe întuneric). Sau măcar urmându-i silueta scundă, care era tot ce puteau întrezări în bezna aceea.
Curând, băiatul se opri, iar cei trei rămaseră pe loc în spatele lui. Nu erau în dreptul scărilor, ci în fața unui perete, din câte reușea să distingă Darius. Îl auzi pe Vlad cum apasă o clanță, apoi se auzi o ușă care se deschide.
— Ce facem? întrebă Darius. Credeam că mergem jos, să căutăm lumânări!
— Și eu, zise Vlad, dar n-am apreciat bine direcția în care am luat-o. Se pare că am ajuns cu totul altundeva. Mă rog, ce să facem? Haideți să intrăm aici, dacă tot am ajuns. Oricum nu avem prea multe de făcut.
Când intrară în camera scufundată într-o beznă la fel de adâncă precum în restul casei, primul lucru pe care îl simți Darius fu un miros de parfum de femeie, apă de colonie, și cremă de piele. Probabil erau în dormitorul părinților lui Felix. Darius se gândi că vor explora fiecare părticică din casă, înainte să găsească lumânările sau lanterna. Și, la cât de bine își cunoștea norocul, atunci când le vor găsi, va reveni curentul.
— Oare nu au vreo lanternă pe undeva? întrebă Rareș. Ai mei au o trusă întreagă de drumeție în dormitor, chiar lângă dulap.
Se auziră niște pași în cameră, zgomote ca și cum cineva ar fi cotrobăit prin dulapuri, iar Darius se gândi că Vlad începuse deja să caute. El era singurul care se putea descurca în bezna aceea. Curând, întunericul fu străpuns de o lumină, iar fața lui Vlad se ivi în fața lanternei.
— Ha! zise Darius. Știam că putem să ne încredem în tine!
— Și când te gândești că eu voiam să vă duc jos, să căutăm lumânări! zise Vlad.
— Hai să mergem în camera lui Ovi, să vedem dacă doarme bine.
Pe urmă Vlad sprijini lanterna pe jos, ca să lumineze egal toată camera, și își vârî capul înapoi în dulap, de unde scoase un fel de cutie de tinichea, precum acelea în care se țin bomboanele ieftine.
— Uitați ce am găsit! zise el. E plină cu hârtii și articole din ziar. Am dat peste ea în timp ce cotrobăiam.
— De ce naiba țin decupaje de ziar în dormitor? zise Darius. Trebuie să fie ceva interesant.
— Ne uităm peste ele? întrebă Rareș.
— Avem ceva mai bun de făcut?
— Dar nu ai spus că mai întâi mergem să vedem ce face Ovi?
— Ba da. Haideți! După aceea, venim înapoi aici, ca să vedem dacă putem găsi ceva interesant.
Ieșiră din dormitor, Vlad îndreptând în față conul de lumină al lanternei, ca să vadă drumul. Se îndreptară, pe coridorul tăcut și plin de umbre, către camera fratelui mai mic al lui Felix.
Darius se apropie de ușă, o deschise silențios, iar Vlad îndreptă lumina spre interiorul camerei. Cum ușa era de-abia crăpată, înăuntru pătrunse doar o geană de lumină. Văzură patul băiatului, care, minunea minunilor!, dormea liniștit.
Darius închise ușa la loc, în liniște.
— Băiatul acesta are somnul cel mai adânc din toată lumea! Din tot universul!
Se îndreptară înapoi spre camera părinților. După ce intrară, Vlad așeză din nou lanterna pe podea, iar Darius luă cutia de tinichea de pe marginea patului, unde o lăsase atunci când părăsiseră încăperea.
Cei patru se apropiară de lanternă, care își arunca lumina pe toți pereții, și lăsa un cerc de lumină pe tavan, iar Vlad scoase din cutie una dintre hârtii.
— Era bine pitită, între toate cutiile de pantofi. Cred că voiau să le ascundă.
— Credeți că e bine să ne uităm la ele, atunci? întrebă Alex.
— Or fi scrisori de dragoste, pufni Rareș disprețuitor. Poți să le pui înapoi! Pe mine nu mă interesează.
— Nu fi prost, zise Darius. Uite, e un ziar întreg.
Pe prima pagină, era o știre cu litere mari, și o poză imensă. Scoaseră și celelalte hârtii și le răsfoiră. Erau poze, alte articole de ziar, ba chiar câteva scrisori, de parcă ar fi vrut să închidă acolo tot ce avea legătură cu un anumit subiect. Cei patru deschiseră ziarul pe care îl scoaseră prima dată din cutie,
Vlad se duse ca să ia lanterna, veni iarăși lângă ei, și îndreptă lumina către gazeta veche și mototolită, iar pe urmă începură cu toții să citească.
19
Felix știa că era un ucigaș. Nu ar fi putut să spună de unde știe, însă era un instinct care nu lăsa loc de îndoială. Dacă l-ar fi văzut în urmă cu cinci ani, când era mai mic, nu ar fi putut să fie atât de sigur de asta. Dacă l-ar fi văzut chiar înainte, poate nu ar fi bănuit nimic dubios în legătură cu personajul mascat.
Dar între timp văzuse multe desene animate, ba chiar și un film de groază, deci știa cum arătau ucigașii. Dar avea impresia că, fie și dacă nu ar fi știut toate lucrurile acestea, tot și-ar fi dat seama. Felul în care pășea omul acela, felul în care respira, aveau ceva care parcă emana Rău.
Intrusul pășea atât de ușor încât, deși podeaua era din acelea care scârțâiau ușor, de-abia se auzea vreun sunet. Dacă Felix nu l-ar fi văzut mergând, ci numai ar fi auzit foșnetul pașilor, nici nu l-ar fi băgat în seamă. Ar fi crezut că este unul dintre zgomotele obișnuite ale casei, care noaptea ies atât de ușor în evidență.
Omul cel înalt înaintă mai departe pe coridor, iar Felix merse pe urmele lui. Nu se mai temea. Dacă nu putea fi văzut, auzit ori simțit de individul acela, atunci nu-i putea face vreun rău.
Îl urmă pe ucigaș în camera din capătul coridorului. Acesta deschise ușa cu aceeași încetineală diabolică, cu aceeași lipsă de sunet, cu care înaintase pe coridor și cu care deschisese intrarea de la casă. Lăsă, în urma lui, ușa deschisă.
Camera era tot un dormitor, iar într-un pat, ceva mai mare decât al copilului, dormea cineva. Părea o casă de oameni adormiți, în care trează era numai ființa aceea cumplită. Omul se apropie de cel întins în pat (de data aceasta era un adult) și îl privi câteva secunde, ca și cum l-ar fi admirat.
După aceea, cu mișcări atât de fine și de lipsite de sunet încât părea una cu întunericul, omul ridică o pernă și o duse la capul adormitului. O trânti pe fața acestuia și apăsă cu atâta brutalitate, încât Felix nici nu apucă să-și dea seama ce se întâmpla.
Omul se zbătu, trezit din somn ca să-și trăiască clipa morții, începu să dea din mâini și din picioare, dar peste câteva secunde se liniști și rămase inert. Nu se putea spune nici că își dăduse ultima suflare, pentru că murise sub o apăsare care îi furase tot aerul. Oare își dăduse seama ce se petrecuse, în scurtele clipe de după trezire, sau totul fusese precum un coșmar?
Criminalul luă perna de pe capul mortului și îl privi la fel de atent ca înainte. Pe chipul măștii nu se vedea nicio schimbare de expresie. De fapt, cum ar fi putut să se vadă?
Felix privi intrusul cum își dă jos din spinare ceva care părea un rucsac negru. Se auzi sunetul unui fermoar. Vârî mâna înăuntru, după care scoase ceva foșnitor, ca o umbră lucitoare. Era un sac de nailon, precum cele în care se pun resturile.
Îl trase peste capul omului, peste piept, peste picioare, după care îl legă cu un nod, toate mișcările făcute fiind rapide, naturale, și tăcute. Ridică gura sacului și o puse pe umăr, după care trase de pe pat sacul plin. Acesta se lovi de podea cu o bufnitură.
Criminalul se îndreptă înapoi către ușă, târând după el mortul.
Felix se dădu la o parte, ca să-i facă loc. Nu voia să îl atingă iarăși. Parcă îi înghețase sufletul, nu mai putea simți nimic în afară de scârbă.
Când ucigașul ieși din cameră, și o luă pe coridor, către ieșire.
Nici nu străbătu jumătate din hol, că se auziră alți pași, care de data aceasta erau mai ușori. Nu erau atât de silențioși ca ai criminalului dar totuși, îți dădeai seama că cel care umbla era mai mic și mai plăpând, nu era un adult. Felix se gândi că băiatul pe care îl văzuse în dormitor, înfofolit în pătură, se trezise iar acum ieșea pe hol.
Nici nu își termină bine gândul, că îl și văzu ieșind din cameră. Se îndrepta către capătul coridorului, către Felix și către ucigaș. Acesta din urmă se opri, văzându-l, iar Felix se opri și el din mers.
Băiețelul pesemne auzise ceva, zvârcolirea bătrânului, foșnetul sacului, sau bufnitura ce răsunase când mortul se izbise de podea; auzise ceva, se trezise, se ridicase din pat, iar acum venea să vadă ce se întâmpla.
Traversa coridorul cu pași mici, încă somnoros, frecându-și ochii. Criminalul nu mai trebuia să se furișeze pe lângă patul copilului, se gândi Felix, să-l sufoce înainte să-și dea seama. Copilul venea singur către propria lui moarte.
Pe drum, acesta aprinse o veioză mică. Lumina portocalie, filtrată prin abajur, făcu mai vizibile lucrurile din jur. Bătu și pe fața somnorosului, care părea foarte mic, de vreo cinci ani, iar Felix izbuti să-i vadă trăsăturile.
I se tăie respirația. Îl examină pe cel de-abia trezit, cum venea înspre el cu picioarele goale pe podeaua de lemn. Aproape că așteptă ca băiețelul să dispară, să se dovedească o nălucire trecătoare.
Îi trecu prin minte că probabil văzuse o oglindă. Se mai întâmpla să te sperii la vederea propriului chip. Desigur, gândul era o idioțenie. Cum să vadă o oglindă ?Îl vedea pe copil cum se mișcă înspre el, deși Felix stătea pe loc, și îl mai văzuse odată, dormind cu spatele la el. În plus, „dublura” nu îi semăna cu totul, avea cam jumătate din vârsta lui Felix.
Cu toate astea, uimirea de a-ți vedea propria imagine cum se îndreaptă înspre tine era cel puțin tulburătoare. Un simțământ ca de pe alt tărâm! Cu atât mai mult cu cât, în lumea aceea, Felix era stafia, iar sosia lui din trecut era prezența fizică, adevărată.
— Bunicule, bunicule! strigă Felix cel din trecut. Ești treaz? S-a întâmplat ceva?
Criminalul privea impasibil copilul care se apropia. Alunița de pe obrazul stâng era tot acolo, mai mică. Omul mascat era încă la adăpostul umbrei, iar copilul probabil nu îl vedea încă.
Primul lucru pe care căzură ochii micuțului Felix fu ușa deschisă de la dormitorul din capătul coridorului. Zăbovi puțin pe loc, apoi începu să se îndrepte către ușa deschisă.
Felix nu știa ce gândea copilul, deși probabil erau aceleași lucruri pe care le-ar fi gândit și el, în urmă cu cinci ani. Bănuia că mergea la bunicul lui, ca să-i spună că auzise un zgomot, sau pentru a-și alina frica de întuneric.
De-odată, ucigașul se aplecă din umbră asupra copilașului, în raza de lumină a veiozei, care cădea pe perete, iar băiețelul scoase un strigăt, văzându-i masca hidoasă.
— Să nu mai scoți un sunet, șopti ucigașul. Nu fac rău copiilor, deci nu are de ce să-ți fie frică. Dacă stai cu mine, ești în siguranță.
Felix se gândi că băiețelul (sau el însuși, înainte cu câțiva ani, într-o realitate paralelă) nu ar fi putut striga nici dacă ar fi vrut. Dacă ar fi văzut un om cu aspect agresiv, copilul nu s-ar fi putut abține și ar fi rupt-o la fugă, sau ar fi izbucnit în plâns.
Dar să vezi o mască fără expresie cum se apleacă înspre tine din întuneric? O apariție despre care nu știai nimic, decât că apăruse din beznă? Așa ceva nu putea decât să te înghețe trupul, să îți paralizeze mintea.
— Vino cu mine, zise bărbatul, mișcându-și în aer mâna ascunsă într-o mănușă neagră. Am să-ți arăt ceva, înainte să plec. Am să ți-o arăt numai ție.