Teodora Matei a publicat proză scurtă în mai toate revistele online dedicate literaturii SF&F, devenind în foarte scurt timp o scriitoare deopotrivă recunoscută și apreciată de fanii genului. Este autoarea a patru volume, două personale – „Stăpânul castelului” (2016) „Cel-ce-simte” (2016) – și două în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan – „Omul-fluture” (2015) și „Maya” (2016). Am avut plăcerea să o cunosc pe Teodora în 2015, la Final Frontier, iar prima impresie pe care mi-a lăsat-o atunci, aceea a unei persoane discrete și calde, mi-a fost confirmată de fiecare dată când ne-am revăzut. Acest interviu, la care mi-a răspuns fără ezitare, este un nou prilej de bucurie pe care sper ca, pe tot parcursul lecturii, să îl împărtășiți cu mine.
Din 2012 ești o prezență constantă în mediul literar SF&F. Când ți-ai descoperit pasiunea pentru scris și cum ai transformat-o într-o activitate prolifică?
Într-adevăr, primul text online, capitolul 1 din „Stăpânul castelului” a apărut în aprilie 2012. De fapt, îl mai postasem pe un site de literatură în 2009, însă nu cred că a avut acolo mai mult de 20 de cititori. L-am propus către Nautilus atunci când am considerat că acelei povestiri i-ar sta bine pe post de prim capitol dintr-un proiect mai amplu și îi adăugasem o continuare. Domnul Marian Truță, redactor-șef al revistei la vremea aceea, a avut încredere în text și l-a serializat pe parcursul a opt luni.
Pasiunea pentru scris cred că am avut-o dintotdeauna, numai că nu m-am simțit încurajată să împărtășesc și altora, iar de una singură n-am știut cum și ce să fac. Chiar și atunci, în 2012, când aveam ceva experiență de viață, a fost dificil să-mi îndemn rudele, prietenii, cunoștințele, să citească textele mele. M-am lovit de întrebarea: „Cine, tuuu?!” Așa cum am mai spus, „Stăpânul castelului” e un manifest personal, e răspunsul: „Da, eu!”
După aceea m-am virusat, ca să zic așa. Am scris povestiri și le-am publicat la început în Nautilus, apoi în SRSFF, Gazeta SF, ficțiuni.ro… am cunoscut alți autori, am cerut / primit sfaturi, ne-am încurajat, ne-am criticat, ne-am plâns pe umăr, ne-am lăudat… chestii de-astea.
În tot acest timp, ai avut vreodată sentimentul că scrisul nu duce nicăieri (sau poate că nu tocmai în direcția pe care ți-o doreai) și ai fost tentată să renunți?
Am avut și nu doar o dată, dar probabil că asta se întâmplă multor autori. Am fost dezamăgită de niște reacții sau de absența lor, de niște declarații…
Cum te-ai vindecat de îndoieli?
Îndoiala va exista mereu în mintea mea; sper ca, în timp, s-o controlez. Sunt norocoasă să am alături de mine oameni dispuși să mă asculte când am câte o pasă proastă. Tot o șansă favorabilă o consider propunerea de a mă alătura redacției Gazetei SF, în iunie 2014. Am avut ocazia să discut și să beneficiez de opiniile extrem de obiective ale lui Alexandru Lamba, Alexandru Despina, Lucian-Dragoș Bogdan.
Pe de altă parte, unele tentații de a renunța au avut la origine niște critici îndreptățite. A trebuit să treacă ceva timp ca să le accept, dar mi-au predat lecția răbdării. Oricât de neplăcute au fost la momentul respectiv, cu siguranță mi-au folosit: au venit de la oameni cu o experiență mult mai vastă în ale scrisului și nu numai, de la care am tot timpul ce învăța, indiferent ce și cât voi mai scrie de acum încolo.
Care este cea mai mare bucurie pe care ți-o oferă scrisul? Sau, cu alte cuvinte, de ce scrii?
Cea mai mare bucurie e atunci când pot vorbi despre poveștile mele cu prieteni nu foarte apropiați, sau simple cunoștințe, referindu-ne la personaje ca la niște oameni reali, la trăirile lor – ca la niște încercări dure peste care au trebuit să treacă.
Atunci când am impresia că am trăit niște chestii extraordinare, indiferent de natura lor, simt nevoia să împărtășesc și altora. Alteori, scriu ca să-mi omor demonii. Exercițiul scrisului, singur în fața foii sau a monitorului alb, e un bun antidepresiv. Și o mai fac ca să nu uit. Oameni, locuri, vorbe.
SF, fantasy, mystery, polițist… Paleta de subgenuri pe care le abordezi în textele tale este tot mai bogată cu fiecare nou material pe care îl publici. Totuși, care este preferatul tău?
Preferatul meu, cu certitudine, este textul la care lucrez la un moment dat. Dacă am așternut câteva pagini într-un anumit gen, e clar că m-am simțit atrasă de el. Îmi sunt dragi toate și n-aș putea să aleg, tocmai pentru că sunt diferite.
Și un gen pe care nu l-ai aborda în scris?
Habar n-am, dar cred că n-aș scrie vreodată epigrame, pentru că nu-mi ies rimele, sau lucrări științifice, pentru că nu stau prea bine la capitolul tehnic.
Recent ai publicat un volum de povestiri mystery & thriller, „Cel-ce-simte”. Care este povestea din spatele poveștilor? Cum a luat naștere acest volum?
Sunt două povești. Prima e a povestirilor și a început prin primăvara lui 2013, când în Gazeta SF a apărut „O fugă”, prima parte din „Profiler”. A fost inspirată de o știre și de melodia aceea cu „Dau o fugă în oraș după domnișoare…”. Atunci am schimbat niște comentarii la revistă cu Liviu Surugiu și Ben Ami. Liviu m-a îndemnat să-i scriu o continuare, mi-a trimis două-trei fraze care s-ar fi potrivit într-o povestire ulterioară, dar și numele unui personaj, Cel-ce-simte, care a devenit titlul celei de-a treia istorisiri și al volumului. Ben Ami m-a sfătuit ca, dacă tot iau în calcul o continuare, să-mi dau în petic și să nu mă gândesc prea mult la logică, ci la poveste. „Greu de dezlegat” a fost scrisă la sugestia soțului meu, vreun an mai târziu, pornind de la un personaj real care lui îi era foarte drag. „Trois” vine tot la îndemnul lui Liviu, inclusiv titlul. Surse de inspirație mi-au fost, din păcate, niște știri reale din jurnalele de știri. Indiferent cât de sângeroase sau detașate mi-au fost descrierile, în adâncul sufletului îmi doresc ca Răul să poată fi oprit înainte de a se manifesta, drept pentru care i-am încredințat această misiune Celui-ce-simte (personajul) și îngerilor lui păzitori.
Cea de-a doua poveste e a volumului în sine. În iunie, la lansarea „Stăpânului castelului”, am discutat cu dl. Bogdan Hrib, director al editurii Tritonic, despre aceste povestiri. Îi mulțumesc că a avut încredere în polițiștii mei ajutați de un profiler, care la rândul lui e un fel de receptor al mesajelor unei rase superioare. Mulțumesc, de asemenea, pentru lansarea din cadrul Festivalului Mystery &Thriller de la Târgu Mureș și prezentarea de la Gaudeamus.
Baronul din „Stăpânul Castelului”, protagoniștii celor șase povestiri din volumul „Cel-ce-simte”… În majoritatea textelor tale predomină perspectiva masculină. Ca scriitoare, cât de ușor este să intri în „pielea” și mintea unui personaj de gen masculin?
Sincer, nu m-am gândit până acum la asta. Intratul în pielea unui personaj masculin a fost mai mult intuitivă. Mă pot considera norocoasă că soțul meu sau prieteni autori citesc textele înainte de a le trimite unei redacții și îmi atrag atenția când reacțiile nu sunt tocmai cele așteptate de la un bărbat.
Pe de altă parte, cred că m-am ferit instinctiv de a povesti dintr-o perspectivă feminină, pentru a nu lăsa impresia că ar fi un text autobiografic sau cu astfel de influențe. Lucrurile de care vorbeam mai devreme, care nu merită uitate, au fost strecurate pe ici, pe colo, exact cum mi s-au strecurat în viață.
Ai scris o povestire („Lună albă, lună stacojie”) și două romane („Omul-fluture”, „Maya”) împreună cu Lucian Dragoș Bogdan. Cum este să îți împarți domeniul creativ cu un alt scriitor? Care sunt ingredientele necesare pentru ca o colaborare de acest fel să fie funcțională?
Ca orice parteneriat, indiferent de natura lui, trebuie să se bazeze pe comunicare. Pe schimb continuu de idei și pe sinceritate. Noi avem stiluri diferite, deși unele genuri abordate pot părea asemănătoare. Ne vedem de treabă cu proiectele personale, fără a ne teme că ne vom călca pe bătături. E loc sub soare pentru toată lumea. Eventual, putem concura cu autorul acela căruia îi împrumutăm, pe rând, vocea. Uneori, scrisul la patru mâini e o lecție de management al orgoliului. Oricât de mult unul dintre noi și-a dorit o anume reacție a unui personaj, sau un anume deznodământ, la final am abordat de comun acord soluția care aducea un beneficiu poveștii, nu mândriei noastre.
Trecând peste aspectele pur tehnice sau estetice ale scrierii, Lucian mi-a fost alături în multe dintre momentele acelea de îndoială, de care vorbeam la începutul interviului. M-am simțit făcând parte dintr-o echipă, am trecut peste nenumărate clipe neplăcute scriind pentru că era rândul meu să duc mai departe povestea, sau pentru că tocmai îmi ridicase mingea la fileu și trebuia s-o lovesc. Pentru asta îi mulțumesc, dar și pentru curajul de a se implica într-un proiect comun alături de un autor aproape necunoscut, cum eram eu în 2013.
A scrie în doi e ca un exercițiu la trapez. Te arunci în gol fără plasă, știind că partenerul te va prinde, va lua ideile tale și le va duce mai departe, se va purta cu personajele tale ca și cum le-ar fi gândit el. Nici nu știi dacă te-a prins sau nu până când nu se aprind luminile în sală, adică volumul poate fi răsfoit pe vreo tarabă. Sperăm ca cititorii noștri să se bucure de suspansul unui exercițiu acrobatic, dar și de răsuflarea aceea ușurată de la final, când totul s-a terminat cu bine.
La sfârșitul volumului „Cel-ce-simte” le mulțumeai copiilor tăi pentru răbdare. Îmi dau seama că nu este ușor să fii și mamă, și soție, și femeie, și scriitoare în același timp. Cum reușești să îmbini toate aceste roluri?
Mda, uneori e greu să fii femeie într-o lume de bărbați, mai ales atunci când ești întrebată dacă speli vase cu aceeași viteză cu care scrii / citești. Dar să nu uităm că Agatha Christie țesea intrigile romanelor polițiste atunci când spăla vase.
E foarte simplu, însă, să fii tot ce îți place să fii. Și mie îmi place să fiu femeie, soție, mamă, autoare. Poate am un dram de noroc pentru că băieții mei sunt destul de mari și îmi oferă timp pentru scris, mers la cenacluri sau festivaluri literare. Pentru că soțul meu înțelege cât de mult îmi doresc să fac asta, citește tot ce scriu și mă critică la sânge.
De câțiva ani, viața mea se derulează pe „repede-înainte”. Am încercat cât am putut să nu sacrific oameni dragi sau momente importante. Sper să fi reușit sau măcar s-o fac de acum înainte.
La ce lucrezi acum?
Acum țes o intrigă polițistă, însă sunt la faza de schiță și căutare de decoruri potrivite. Vă ofer cea mai recentă povestire, încheiată / revizuită săptămâna trecută.
Ce planuri ai pentru 2017?
Un roman și o culegere de povestiri (ambele fantasy), cel de-al treilea volum al trilogiei „Omul-fluture” scris împreună cu Lucian, un roman steampunk în aceeași colaborare și cam atât. Mai am niște proiecte, dar sunt superstițioasă și prefer să le divulg la momentul oportun.
