Rodica Bretin – „Fortăreața”
colecția „Fantasy”, editura Tritonic, 2016
Fortăreața, volumul apărut la finalul lui 2016 la editura Tritonic, în colecția Fantasy, propune 8 dintre povestirile semnate de-a lungul anilor de Rodica Bretin.
Este prima mea întâlnire cu proza autoarei și regret faptul că nu pot încadra povestirile într-o perspectivă mai largă, cea a unei activități literare al cărui debut a avut loc la mijlocul anilor ’80 și include romane fantastice și istorice.
Fortăreața, atât volumul cât și povestirea sunt un inspirat melanj de literatură fantastică, plasată adesea în contexte istorice recreate cu multă forță imaginativă si putere de sugestie.
Total diferite ca subiect, cu o dinamică aparte și uneori cu treceri radicale de la o epocă la alta, de la un tip de scriitură la altul, cele 8 texte au o trăsătură care le leagă și, dincolo de diferențele amintite, oferă senzația unui volum unitar, unei aceeași experiențe de lectură. Paralela cu un diamant și fațetele lui este banală, însă redă cel mai bine ideea.
Trecerea din planul real în imaginar și fantastic, schimbarea perspectivei personajelor, un amestec de spații, epoci și focalizări diferite sunt probabil trăsăturile care definesc povestirile și le dau un farmec aparte.
O caracteristică ce, alături de imaginile puternice pe care autoarea reușește să le creeze fie în mod direct, fie prin forța sugestiei, m-au făcut să mă gândesc la potențialul cinematografic al unora dintre povestiri.
Volumul debutează cu „Conquistadorul”, o saga mexicană ce transcende epoci, apoi continuă cu „Negura”, o poveste ce pleacă de la tema tabloului care prinde viață și construiește un univers fantastic într-o realitate istorică aproape palpabilă. Ambele povestiri au fost premiate la Festivaluri Internaționale.
„Omul de nisip”, o poveste din deșert, cu tuaregi, rebeli și un pic de istorie politică, prezintă în realitate un dans, o luptă fascinantă între spiritul deșertului și om. Un dans pe alocuri macabru în urma căruia spiritul deșertului pare a pune stăpânire pe orice își propune.
„Bătrâna doamnă” este povestea unei obsesii, a unei monomanii, sau a unei relații pasionale, în funcție de perspectiva lectorului. De precizat că „Bătrâna doamnă” e o mașină Mercedes – Benz din 1936, o mașină ce pune stăpânire pe sufletul unui mecanic, astfel încât acesta va renunța treptat la orice alt contact cu lumea exterioară.
„Revolta îngerilor” e cea mai scurtă, cea mai crudă și, pe undeva, cea mai impresionantă povestire. Iar titlul nu este deloc întâmplător.
„Mireasa din grădină” spune povestea unei pasiuni care poate da viață, care însă te poate și pierde. Vorbește despre nevoia de a te identifica cu ceea ce faci, cu toate riscurile. Este, în același timp și o lecție destul de cinică despre regretul tardiv de a nu fi avut curajul să ieși dintr-un context comod, regret cu atât mai trist atunci când apare la senectute.
„Pasărea alba” începe ca o poveste de vacanță, o vacanță inedită pe o insulă exotică. Asta până aproape de final, atunci când scena capătă note de un naturalism aproape clasic dar și un dramatism cinic aproape fascinant. Așa cum se întâmplă cu o bună parte din personajele acestor povestiri, avem si aici de a face cu un captiv în propria-i încremenire, un om al cărui destin nu poate fi altfel pentru că are o misiune de dus până la capăt.
„Fortăreața” reprezintă o cetate de la marginea lumii, poarta de ieșire si de intrare spre Veneția de netrecut din vremuri imemoriale, cu o rânduială și o forță de seducție ieșite din comun. Va reuși oare Francesca Lombardi, o puttana ajunsă prizonieră pe insulă, să deslușească misterele Fortăreței, ba, mai mult, să le înfrângă? Această povestire care dă și titlul volumului oferă practic concluzia volumului: „Orice lacăt are o cheie”.
În încheiere, nu îmi rămâne decât să vă invit să citiți cartea și să o descoperiți pe Rodica Bretin prin intermediul interviului pe care ni l-a acordat pentru acest număr, dar și al textelor pe care le-a publicat în Revista de suspans.
