John Saul — Casa de la răscruce
Traducere de Monica Şerban
Editura RAO, Bucureşti, 2005
A citi o carte scrisă de John Saul e ca şi cum le-ai citi pe toate. Sau aproape pe toate, în condiţiile în care Saul face ce face şi, din când în când, încearcă şi alte reţete. Care-i ies destul de prost, la drept vorbind. Dar despre bucăria în care maestrul bucătar e specialist numai într-un singur fel de bucate numai bune de pus la cuptorul cu microunde pe repede-înainte, cu altă ocazie.
Când citeşti John Saul nu trebuie să-ţi pui prea multe întrebări. Asta deoarece omul suferă de o comoditate demnă de o cauză mai bună. Decorul e, de cele mai multe ori, cel care se schimbă. În rest, există certitudinea că e vorba despre niscaiva adolescenţi, dintre care unii sigur au probleme. Au fost supuşi unor abuzuri în copilărie sau în perioada mai recentă, au încasat-o mai mult decât erau în stare să admită pe la şcoală, au suportat intervenţia unui spirit malefic şi aşa mai departe. Şi marea întrebare este cine o va încasa primul. Sau poate că asta e deja în dotarea standard, poate că ajungem să ne întrebăm cine o să scape. Dacă o să scape. Pentru că nu durează foarte mult şi John Saul dă iama în adolescenţi mai ceva decât o face combina într-un lan de grâu. Unul după altul, adolescenţii o încurcă.
Mai în glumă, mai în serios, Stephen King spunea că, dacă are probleme cu credibilitatea operelor sale, poate oricând să şi-o readucă pe linia de plutire (şi ce linie de plutire, domnule, ce linie!) căsăpind câţiva adolescenţi. Se pare însă că John Saul a luat treaba asta mult prea în serios, fiindcă lui nu-i scapă mare lucru. Şi, dacă-i scapă, are el grijă să lase cumva-cumva să se înţeleagă că până la urmă…
Casa de la răscruce este croită respectând toate ingredientele reţetei care l-a consacrat ca scriitor pe Saul. Începe cu un prolog care ar trebui să ne înspăimânte. Ceva care inducă ideea unei fantome. Sânge şi căsăpeală. Şi gata, intrăm în pâine…
Angel are vreo 15 anişori, exact vârsta la care, dacă eşti personaj în operele lui John Saul, aştepţi… Adică te aştepţi la ce e mai rău. Bine, personajele încă nu o ştiu, dar e deja de rău că o ştim noi, cititorii. Şi Angel nu e tocmai genul de fată care să se suporte pe sine. Are probleme cu colegele pe la şcoală, care i-au dedicat şi o poezioară (şi nu numai, că dacă ar fi numai atât…), are impresia că arată ca naiba (şi datorită „măiestriei” lui John Saul impresia nu e chiar aşa de departe de realitate). În plus, babacul ei cam trage la măsea, iar mama nu se străduieşte nici ea să-i asigure o viaţă mai bună. Poate doar mătuşa, care, mare agent imobiliar, nu se dă înapoi să le bage pe gât rubedeniilor o casă în care au avut loc ceva crime. Nimic care să îngrijoreze, da’ casa arată super şi, dacă Marty lasă drojdeala deoparte, poate să renoveze ce e de renovat.
Seth, un băiat nu chiar „din vecini”, are şi el toate calităţile care-l transformă în victimă sigură. Neadaptat, terorizat de un tată care foloseşte cureaua şi la alte activităţi, nu numai la a-i ţine nădragii într-o postură decentă, şi-a găsit refugiul în fotografie. Fotografiază cam tot ce-i cade în mână şi, la momentul potrivit, chiar şi casa de la răscruce. Pariem că vede ceva pe la geam? Nu cred că e cazul, e doar vorba de o scriere de John Saul, nimic mai mult.
Cei doi neadaptaţi îşi unesc forţele şi… din două dezastre iese un cuplu dezastru, aşa că nu trebuie să ne mire că, la zestrea iniţială de antipatici se adaugă şi alţii, prin urmare viaţa la şcoală devine un coşmar şi mai palpabil.
O pisică botezată Houdini ar cam trebui să fie cheia şi lacătul, fiind implicată în toate descoperirile pe care le fac cei doi prieteni. O carte de vrăji, nişte ritualuri de tot râsul, un copac care e trăsnit de fiecare dată când se fac vrăji. Furtuni ce apar din senin — exact — când cineva se trage de şireturi cu Necuratul.
Şi situaţia scapă de sub control. Mamă, câtamai elementul surpriză! Şi se termină cu morţi. De ambele părţi ale baricadei. Mai mulţi decât în mod obişnuit (o fi simţit John Saul că i se cutremură credibilitatea sau, pur şi simplu, nu a voit să rişte?). Scapă Angel? Sau măcar Seth? Sau scapă amândoi? La drept vorbind, aş putea să vă scap de cititul cărţii şi să precizez că nu scapă niciunul. Şi nici părinţii lor. Nu-i aşa că sunt mai multe victime decât în mod obişnuit?
Se simte la tot pasul comoditatea autorului care, având asigurată deja o cotă substanţială din piaţa de profil, parcă nu mai are chef să-şi dea osteneala. De ce-ar face-o? A omorât destui adolescenţi în filele sale. O oarecare lipsă de respect pentru cititor, aş putea spune. Clişeizare excesivă, detalii tehnice incomplete; se simte că nu şi-a făcut tema, ci doar a frunzărit un dosărel mai vechi. Violenţă gratuită, dar asta nu mai miră. Şi, desigur, un final ca multe altele. Adică se vrea în coadă de peşte, lăsând şansa unui nou început pe care să-l dezbată cititorul. Oarecum, singura surpriză e personajul care cumpără casa după ce se întâmplă acolo ce se întâmplă. Nu v-aţi fi aşteptat la asta, având în vedere că e un roman semnat de John Saul, nu-i aşa?
Recomandat celor care n-au citit nimic scris de John Saul. Cartea poate surprinde doar pe cei care n-au mai încercat „salata” Saul. Pentru restul, nu e decât o altă mâncare, cu alt nume, dar acelaşi gust. Nu neapărat rău, doar că, datorită excesului, poate să ţi se aplece.