Nota redacţiei: Romanul Cercul Kagan de Adrian Onciu a apărut pentru prima dată în 2007, la Editura RAO, marcând debutul autorului. Ceea ce urmează să citiţi, în serial, pe parcursul acestui an, este ediţia a doua a romanului, revăzută şi adăugită.
13
De când cu noua slujbă la cabinetul de avocatură Ernst, Fletcher & Bocconi, viaţa lui Charlize Akin se derula într-un ritm de-a dreptul sufocant. Cei de la firmă o atenţionaseră din start că pentru douăzeci de mii de dolari în plus la salariu se impuneau unele sacrificii, inclusiv preluarea celor mai dificile dosare. Se făcuse remarcată la tribunal în ultimii ani, printr-o serie de pledoarii câştigătoare în procese aflate pe muchie de cuţit, de aceea John Fletcher nu ezitase atunci când Charlize îi scrisese cu dezinvoltură, pe un capăt de şerveţel, care îi erau pretenţiile financiare. Mai târziu, când relaţia profesională dintre ei se sudase, Fletcher o tachinase puţin, mărturisindu-i că ar fi putut merge mult mai departe la negocierea salariului.
În cadrul noului cabinet de avocatură, Charlize se ocupa de dosarele penale cu miză mare. Fletcher îşi selecta atent clienţii. Accepta doar cazuri grele din punctul lui de vedere, în schimbul unor cecuri cu multe zerouri. O singură dată încălcase regula de când lucra cu Charlize. Avocata fusese abordată de o femeie simplă, la vreo 50 de ani, care îi povestise disperată cazul fiului ei, Carol. Tânărul, inteligent şi cu bune rezultate la învăţătură, intrase într-un cerc de consumatori de alcool, împins de la spate de prietena lui. De aici s-a ajuns în final la crimă şi la punerea sub acuzare pentru complicitate la omor. Mama băiatului, o femeie divorţată, cu o leafă de mizerie, încercase din răsputeri să-i convingă pe procurori de nevinovăţia lui Carol.
Până la urmă reuşise să o impresioneze pe Charlize şi să o determine să preia cazul. La rândul ei, avocata se străduise timp de trei zile să-l înduplece pe Fletcher să admită că viaţa nu fusese atât de generoasă cu toată lumea. Şi că există oameni care merită ajutaţi. Pur şi simplu. Fără ceva la schimb.
Abia când, exasperată, îl ameninţase că o să plătească ea onorariul, Fletcher căzu de acord să accepte dosarul pro bono.
Charlize Akin se trezi cu chef să lenevească. Era sâmbătă şi avea de răsfoit până luni un metru cub de hârţoage, în trei cazuri dificile. Printre ele, şi cel al lui Carol. Se uită la poza fiicei sale şi îşi spuse că ar fi timpul să se ocupe mai mult de Nicole.
Ideea de familie începea să-i fie din ce în ce mai necunoscută copilei de opt ani, care se simţea abandonată de ambii părinţi. Charlize ura sistemul, ura tot ceea ce însemna societatea modernă, incapabilă să-i ofere satisfacţii pe toate planurile. Ar fi vrut să-şi pună chiar atunci două haine în geamantan, s-o ia de mână pe Nicole şi să plece pe o insulă departe de civilizaţie.
Hotărî să amâne studierea dosarelor şi să iasă în oraş cu fiica ei, imediat după micul dejun. Trecuseră două săptămâni de când se plimbaseră ultima dată prin magazine. De obicei, cumpărau jocuri pe calculator şi tot soiul de trăsnăi inventate special să-i scoată din sărite pe părinţi. Noroc că Charlize îşi ieşea greu din pepeni.
Pe Nicole o găsi în pijamale, în faţa computerului. Şi era imposibil să-i scoată din cap pasiunea pentru calculatoare şi se resemnase cu ideea că la un moment dat o să renunţe din proprie iniţiativă.
— Bună dimineaţa. Îţi termini lecţiile şi mergem în oraş, Ok?
Charlize o întreba foarte rar despre şcoală. Era convinsă că fiica ei se descurca bine. Nicole închise calculatorul şi o sărută pe obraz.
— Să văd dacă am înţeles. Adică… ieşim împreună?
Ochii albaştri ai copilei râdeau. Charlize încuviinţă din cap, apoi o sună pe bonă să-i spună să rămână acasă. Mamă şi fiică, vor petrece împreună toată ziua, ca în vremurile lor bune, când Charlize era stagiară la un cabinet de avocatură şi căra dosare dintr-o parte în alta. Se aşteptase la altceva în primul an din cariera la care visase încă din copilărie. Până să pledeze într-un dosar, fusese de două ori pe punctul de a renunţa definitiv. Se remontase amintindu-şi de idolul ei, Simonne Fleming. Eroină a unei cărţi poliţiste, Simonne îi rămăsese puternic întipărită în memorie. Întruchipa toate calităţile unui avocat de nota zece: intuitivă, inteligentă, frumoasă, un excelent orator, cu o logică perfectă, capabilă să lupte până la sacrificiu pentru o cauză aparent pierdută. În realitate, nu ştia pe nimeni care să-i semene. Bifase câteva dintre trăsături în dreptul ei, conştientă pe deplin că îi era imposibil să ajungă la nivelul eroinei din romanul poliţist. Chiar dacă se străduia necontenit.
Nicole o luă de mână şi o conduse în bucătărie.
— Stai jos şi urmăreşte-mă cu atenţie. Astăzi pregătesc micul dejun. Vreau să te tratez ca pe o regină.
Zâmbi în timp ce Nicole turnă apă în ceainic şi scoase mâncarea din frigider. Se ştia vinovată pentru tot timpul petrecut departe de ea. Până la urmă ce conta mai mult în viaţă în afară de fericirea fetiţei? Iar o fericire fără dragoste maternă era greu de atins, chiar imposibil. E drept că Charlize îşi manifesta dragostea, în felul ei, dar la fel de adevărat era că Nicole avea nevoie de mai multă comunicare, de mai mult timp petrecut împreună. Pe de altă parte, se luptase cu ea pentru ca fetiţa să nu reclame lipsa lui Max. Ştia că un copil crescut fără unul dintre părinţi era ca o floare lipsită de lumina soarelui.
Max insistase în ultima vreme să se împace cu fosta soţie.
Cu toate defectele lui, încă îl mai iubea. Ştia că era o iubire imposibilă cât timp el avea slujba aia nesuferită în MI6, care îi insufla orice în afara unui sentiment de siguranţă.
Şi reproşa profunda implicare în activitatea profesională şi neglijarea familiei, adică tocmai ceea ce Nicole i-ar putea imputa şi ei, acum, exact cu aceleaşi argumente. Se gândi că trebuia să se schimbe, cât încă mai avea timp să o facă.
— Masa e servită! o trezi din visare Nicole. Sper să fi nimerit cafeaua.
— Mulţumesc mult, eşti o bomboană. Să înţeleg că vrei să-mi goleşti portofelul.
— Sunt copil cuminte. Un MP3 Player ar fi Ok. Îţi promit că o perioadă o să fiu premianta clasei.
O lăsă în ceaţă cu privire la cadou. Terminară micul dejun şi Nicole, într-un exces de zel, se oferi să strângă masa. Era foarte fericită că ieşeau împreună.
Plecară cu puţin înainte de ora 11. Nicole ar fi vrut să meargă la un film SF – îi spusese bona că-i foarte bun –, dar o atrăgeau mai tare magazinele. Până la urmă, intrară într-un mall, nu înainte ca Charlize să răspundă la apelul lui Max. Bărbatul îşi luase bilet de avion şi urma să ajungă la New York în jurul orei şase.
De obicei, Max rămânea singur cu Nicole, preţ de câteva ore.
Charlize apucase să-i promită fetei că o să petreacă împreună toată ziua, iar fostul soţ îi dădea peste cap planurile. În fine, o să rezolve cumva situaţia. Deocamdată conta doar faptul că Nicole era toată un zâmbet. Şi explică pe scurt ce vorbise cu Max.
— Mi-a zis că ajunge pe la 6.
Încă o veste bună pentru Nicole. Se distra de minune la fiecare întâlnire cu Max, şi asta o făcea puţin geloasă pe Charlize. Copila spera din tot sufletul ca ei doi să se împace.
O întrebase pe maică-sa de ce se despărţiseră, iar răspunsurile ambigue, incomplete, îi accentuaseră senzaţia că fusese vorba de o toană de moment a unuia dintre părinţi. Şi văzuse rareori certându-se. Intuise că era ceva în neregulă doar din privirile lor reci, aproape duşmănoase. Chiar dacă încerca să fie optimistă, Charlize nu se simţea în apele ei. Telefonul lui Max o făcuse că conştientizeze cât de tare îi simţea lipsa. În ultima vreme îşi umplea timpul special ca să-i zboare gândul de la relaţia cu fostul soţ. Plecase din Anglia într-un acces de furie, după trei zile la rând de certuri, apoi regretase o perioadă. Într-una din seri, meditând în deplină singurătate, realizase că ar fi putut să ajungă la un punct comun înainte de a interveni ruptura.
Şi el regreta o serie de ieşiri. Ce nu înţelegea era încăpăţânarea constantă a Charlizei, dorinţa ei de a rămâne izolată, parcă special să se răzbune.
O întrebă pe Nicole dacă voia îngheţată, apoi merseră într-un magazin cu ultimele noutăţi din muzică. Puse mâna mecanic pe nişte CD-uri, gândindu-se că peste câteva ore avea să se întâlnească din nou cu Max. „În definitiv, ce-ar fi dacă i-aş da o şansă?“ îşi spuse în timp ce se uita cu coada ochiului la Nicole. Atunci, la plecare, jurase să nu facă asta. Acum părea dispusă la un compromis. În cazul lor, se adunaseră o groază de nelinişti, de probleme dificile, de întrebări fără răspuns, pe care Max cu greu le trecuse în revistă, darămite să le discute. Cu siguranţă îi va întredeschide uşa, cât să înţeleagă că există o şansă. Atât. Apoi totul va depinde de el. Sau, mă rog, aproape totul.
Şi va invita la o cină în doi, ca în vremurile lor bune.
Până la urmă cedă şi merse cu Nicole la filmul SF recomandat de bonă. După primele minute, se gândi că făcuse o alegere proastă intrând în sala de cinema. Se frământă imaginându-şi reacţia lui Max la propunerea ei. În drum spre casă, Nicole îi vorbi despre film, reproşându-i, cât se poate de serios, lipsa de cultură în materie de producţii hollywoodiene.
Hotărî să îl surprindă pe Max aşteptându-l la aeroport împreună cu Nicole. Zăbovi mai mult decât de obicei în faţa oglinzii şi îşi luă un costum bej, care o prindea foarte bine. Lui Nicole îi alese rochiţa albă cu buline maro şi guler dantelat. Ca de obicei, intrase în criză de timp şi se agita căutându-şi cheile de la maşină.
Şi zări pe Max în bine-cunoscuta lui pereche de blugi, cu o geacă neagră din piele, o geantă sport şi un trandafir alb.
Avu senzaţia că se remarcaseră reciproc atunci când îi făcu semn cu mână. Se sărutară aproape protocolar, Max îi oferi floarea, apoi o luă în braţe pe Nicole şi o strânse la piept.
Fusese realmente surprins de primirea de la aeroport, mai ales după ultimul lui weekend la New York, când Charlize se comportase extrem de rece. Pentru prima dată de la despărţire, Max simţise că nu era totul pierdut.
— Asta da, surpriză, reuşi să spună bărbatul, în timp ce-o lăsă din braţe pe Nicole. Cu ce vă mai lăudaţi?
Charlize ar fi vrut ca gestul ei să fie interpretat ca orice, mai puţin o capitulare fără condiţii, de aceea încercă să-şi păstreze pentru început tonul sobru, neutru.
— Nimic deosebit. Cum ştii, muncă, şcoală, casă…
Nicole interveni, salvând momentul.
— Am fost cu mami la film, ne-am plimbat prin mall, ce mai, ne-am distrat super!
În drum spre casă, îi povesti despre noua ei prietenă de la şcoală, Stephanie. Se înţelegeau de minune, erau aproape nedespărţite. Părinţii fetei aveau un restaurant şi mergeau des pe-acolo să mănânce tort, prăjituri şi alte bunătăţi. Max scoase din geantă ultimul volum din aventurile lui Harry Potter şi i-l dărui. Mirosea a cerneală tipografică.
— Sper să-ţi fi făcut o surpriză, îi spuse. Mă temeam că l-ai luat deja. E Ok, am nimerit-o?
Nicole îl sărută pe obraz.
— Chiar că-i o surpriză! Mulţumesc mult, tati.
Simt că o să am o zi perfectă…
Charlize păstrase în frigider file de somon şi o sticlă de vin alb. Pregăti masa în bucătărie, în timp ce Nicole îi arăta lui Max un joc de perspicacitate. Şi plăcuse de mică să dezlege tot soiul de puzzle-uri şi cuvinte încrucişate, iar de doi ani cocheta cu şahul. Şi provocă pe tatăl ei la o partidă fulger. La un moment dat, pierdu ambii cai şi cedă, recunoscându-se învinsă, dar Max îi spuse să continue jocul. După următoarele mutări, raportul de forţe se restabili. Cu greu ar fi acceptat ideea că era la fel de bună la şah ca tatăl ei. Bănuia că Max mutase aiurea special ca să o salveze din situaţia delicată.
— Hai, recunoaşte, te-ai lăsat mai moale pe ultima sută de metri! Cum de joci atât de bine la început şi eşti atât de aerian spre final? Nu-i cinstit, să ştii! Pune-mă la încercare: pot să iau bătaie de zece ori la rând, fără să clipesc! M-a învăţat mama să suport bine loviturile.
Se uită în ochii albaştri ai lui Nicole şi o văzu pe Charlize.
De la el recunoştea doar mica gropiţă din bărbie. În rest, era leit maică-sa. Ar fi dat orice să stea din nou împreună cu fiica lui.
— Lasă modestia la o parte, îi replică Max. Joci bine. Într-un an, doi, mă baţi de-mi sar capacele.
— Da, sigur! Poate la popa-prostul.
Mai târziu, Nicole se duse în camera ei, lăsându-i pe părinţi în living. Charlize fu ceva mai caldă decât de obicei, dar fără să-i dea de înţeles că era dispusă la un alt început. Voia să se asigure că o apropiere de Max nu ar arunca-o din nou într-un tunel fără ieşire. Pe de altă parte, îi plăcea viaţa la New York, se ataşase de colegi, de munca ei la tribunal. Cu greu s-ar fi văzut înapoi la Londra.
El simţea asta şi, cu toate că iniţial se bucurase de perspectiva unei împăcări, începea să perceapă din ce în ce mai dureros faptul că locul celor două fete din viaţa lui era acolo, la New York.
— Mi-ar fi foarte greu plec de aici, îi spuse Charlize, ghicind că amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Mi-ar fi chiar imposibil…
La fel de imposibil îi era lui Max să-şi mute biroul în State. Muncise din greu ca să ajungă acolo, sus, sacrificându-şi familia, viaţa personală, concediile. O singură dată petrecuse o vacanţă de patru zile la Paris, împreună cu Charlize şi Nicole. Invariabil, de atunci interveniseră de fiecare dată „misiuni urgente“ fix în perioada concediilor.
„Doar ai ştiut de la început cu ce mă ocup…“ se justifica adesea, când Charlize ajungea la capătul răbdării.
„Cine ar fi putut trăi cu un asemenea om?“ se întrebase şi el. Plus că de fiecare dată când pleca în misiune, existau şanse reale să primească un glonţ în ceafă. Într-o noapte venise acasă cu o mână bandajată, după ce Charlize îl căutase înnebunită vreo două săptămâni. Îşi amintea clar momentul primei rupturi majore dintre ei.
— Te înţeleg foarte bine, îi replică Max, după momentul de meditaţie. Amândoi o iubim pe Nicole la fel de mult şi cred c-ar trebui să simtă afecţiunea amândurora. Acum e greu de spus ce-o să ne rezerve viitorul… De prisos să admit că am greşit enorm în relaţia noastră, chiar luând în calcul micile circumstanţe atenuante.
Se trezi a doua zi dimineaţă pe canapeaua din living, cu capul greu. Băuse toată sticla de vin – ca niciodată –, şi simţea acut nevoia unei cafele. Îşi puse două linguriţe de ceai verde în filtru, când o văzu pe Nicole în pijama, zâmbindu-i cu căldură.
— Bună dimineaţa. Cum ai dormit?
— Neîntors! Am şi visat. Parcă eram toţi trei în vacanţă de Crăciun, la Viena şi încercam să facem un om de zăpadă.
Omuleţul cu morcov în loc de nas semăna perfect cu mine. Te pricepi să interpretezi visele?
— Da. M-a învăţat Stephanie. Omul tău de zăpadă ar putea semnifica dorinţa ascunsă de a te muta cât mai repede cu noi, la New York.
Se uită uimit, şi Nicole îi făcu semn cu ochiul, complice.
Probabil ascultase discuţia lui cu Charlize. În altă conjunctură, i-ar fi ţinut o mică lecţie moralizatoare despre trasul cu urechea.
— Avem aproape o zi la dispoziţie, îi spuse. Unde mergem?
— Întreab-o pe mama. Sunt convinsă că vrea să vină cu noi.
Între timp apăru şi Charlize, într-o cămaşă de noapte vişinie, din mătase. Max îşi aminti că i-o dăruise la întoarcerea dintr-o misiune care se prelungise, în semn de iertare.
— Vă rog să mergeţi la baie, să vă spălaţi pe dinţi şi pe mâini, le ordonă Nicole. Pregătesc eu micul dejun. Hai, valea!
Cei doi se uitară unul la altul şi izbucniră în râs. Erau atât de mândri de fata lor.
Charlize cedase rugăminţii lui Max de a-i însoţi în oraş, şi bărbatul se simţea în al nouălea cer. Deşi avea puţine motive să sărbătorească, progresul era evident. Profită de timpul cât fetele se aranjau în faţa oglinzii ca să tragă o fugă până la o florărie din apropiere. Înainte de a ieşi cu toţii pe uşa apartamentului, scoase de la spate buchetul enorm de trandafiri şi i-l oferi lui Charlize, minţind fără să clipească.
— Mi-am adus aminte că, în urmă cu exact nouă ani, noi doi ne-am cunoscut.
Charlize ştia foarte bine că evenimentul cu pricina se întâmplase undeva la mijlocul lunii ianuarie. Se întâlniseră prin intermediul unei cunoştinţe comune, un tip Tony, putred de bogat, fericit posesor al unei moşteniri fabuloase, cu zeci de proprietăţi prin toată Europa. Tânărul dăduse o petrecere pe unul dintre iahturile lui, iar Charlize şi Max se nimeriseră printre invitaţi.
Gestul cu buchetul de flori o surprinsese în mod plăcut.
— Drăguţ din partea ta, doar că, în urmă cu exact nouă ani, cred că ne certam pentru a N-a oară.
Se simţiră minunat împreună, ca în zilele lor bune. Nicole îi duse la un spectacol de circ, apoi prin magazine. La restaurant, Max insistă pentru o specialitate din crabi – o delicatesă, după cum le asigură pe fete.
— Am mâncat ceva similar într-un hotel din Scoţia, merită toţi banii, pe cuvânt.
La un moment dat se uită la ceas. Îşi rezervase bilet la avion. Un prim impuls îi spunea să mai rămână în New York. Se gândi că va face pe dracu-n patru să le aducă pe fete la Londra. Pe urmă, se uită în ochii fostei soţii şi pricepu că deocamdată ar fi mai bine să lase lucrurile aşa cum erau.
Le sărută pe amândouă la aeroport, promiţându-le că avea să revină cu prima ocazie. Când avionul decolă, simţi lacrimile curgându-i pe obraji.
14
— Şi-am spus, James, eram cu Mike când s-a întâmplat totul. Am obţinut amândoi pozele alea, asta e!
Directorul de la Daily News se chinuia de vreo zece minute să o convingă pe Ana că articolul despre împuşcarea lui Ralph era exclusiv afacerea ei.
— Da, am văzut, îi replică James, ce bine v-aţi descur- cat amândoi. V-au suflat fotografiile de sub nas. Halal colaborator ţi-ai tras. Ai să te întorci din Scoţia cu mâna goală, plângând în pumni că ţi-au dispărut camera foto, laptopul, mobilul şi fondul de ten.
— Fond de ten!? Unde ai văzut fond de ten?! Plec împreună cu Mike sau deloc! Tu hotărăşti.
James Jordan era greu de clintit cu argumente obişnuite.
Acum însă părea să fi înţeles poziţia Anei.
— Fie, atunci să rămână aşa. Da’ măcar să avem ceva în plus faţă de concurenţă, altfel dai de dracu!
Şi să treci pe la contabilitate. Ai plecat?
— Te sun din Ayr, îi mai spuse înainte de a ieşi.
Aşa cum se aştepta, de la poştă află că pachetul trimis din Anglia se rătăcise în drum spre New York. Probabil că Mike avea dreptate, CD-ul fusese interceptat chiar la Londra, înainte de ajunge în cala avionului. Şi rugă la telefon să rezerve două locuri pentru cursa de Glasgow, plus două camere la acelaşi Fairfield House Hotel, din Ayr.
Spre seară se întâlni cu Mike la o cafea. Aveau doar vagi idei despre punctul de unde să înceapă investigaţia. Cu Steve O’May, tatăl lui Ralph, era exclus din start orice contact. După ultima discuţie, Mike ar fi putut să parieze pe orice că individul îşi pusese fermoar la gură. Cât despre poliţia locală, se întrevedeau slabe şanse de a afla noutăţi.
Ceva îi spunea Anei că Ralph trăia. Cu puţin noroc, ar putea să-l găsească acasă. Oricum, asta nu însemna mare brânză, era de presupus că i-ar fi închis uşa în nas. Măcar de-ar reuşi să-i facă o poză.
Imediat cum ajunseră cu taxiul în micul orăşel Ayr, începu să plouă des. Mike suporta greu umezeala. Trase o înjurătură, gândindu-se la soarele din New York.
Pe Willy îl găsi în spatele tejghelei, la barul Kermit din Turnberry. Vorbiră despre Ralph. Aflase de la nişte amici că în urmă cu ceva timp fusese agitaţie în faţa casei familiei O’May. Era posibil, după părerea lui, ca tipul să fi scăpat cu viaţă.
Cu un Volkswagen închiriat, cei doi jurnalişti plecară apoi spre colina unde Ralph fusese împuşcat. Mike părea extrem de agitat, gesticula privind suspicios de jur împrejur, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca, din clipă în clipă, să apară vreun individ şi să-i lichideze fără foc de avertisment.
— Linişteşte-te! îl mustră Ana, uitându-se prin binoclu.
E pustiu, uită-te şi tu…
Bărbatul luă aparatul şi scrută împrejurimile. În apropierea hotelului doar frunzele copacilor adiau în bătaia vântului.
Cu greu distinse un punct negru în larg, pe mare. Probabil o barcă pescărească. Se concentră uitându-se insistent înspre zona unde presupunea că Ralph fusese împuşcat.
— Hai să tragem o fugă până acolo. Poate găsim vreo legitimaţie cu sigla CIA, glumi Mike.
Înainte de a urca pe deal, spre hotel, îşi lăsară maşina în apropierea şoselei, după un pâlc de copaci. O tăbliţă înfiptă într-un stâlp îi avertiză la un moment dat: „Proprietate privată. Accesul strict interzis!“ Mike recunoscu vegetaţia din poze.
Din păcate, doar atât. În rest, parcă dăduse cineva cu aspiratorul: măcar un muc de ţigară, un chibrit ars sau un nasture să fi văzut.
— Cred că va trebui să ne mulţumim cu faptul că suntem singurii ziarişti care au călcat pe urmele lui Ralph, spuse Ana, în timp ce mai făcu o serie de poze. |ştia ar fi fost în stare să planteze alţi copaci şi să pună gazon nou-nouţ, ca să fie siguri c-au şters toate urmele. Să mergem pe la familia O’May, acuşi se înnoptează.
Coborâră nici douăzeci de metri, când Mike se ciocni de un bărbat răsărit de nicăieri. Avea un costum bleumarin, iar pe mâna dreaptă o siglă ce lăsa loc la prea puţine interpretări: Security Force.
„Gata, până aici ne-a fost!“ îşi zise Ana, schimbându-se la faţă. Tipul părea la fel de uimit.
— Ce căutaţi într-o zonă restricţionată?
Pentru că Ana îngheţase de spaimă, Mike încercă varianta lui.
— Suntem din New York. Cred că ne-am rătăcit.
Voiam să aruncăm o privire pe terenul de golf.
Se pare că cineva şi-a bătut joc de noi, spuse Mike, uitându-se la Ana. Ne-a trimis pe coclauri. Ne puteţi ajuta, domnule…?
— Bert Kevin, responsabil cu securitatea în cadrul hotelului Turnberry.
Huiduma din faţa lor, cu spatele cât o sobă, înghiţise cu greu aşa-zisele explicaţii.
— Aveţi vreun act de identitate?
Ana se grăbi să scoată din geantă permisul de şofer, încer- când să dosească legitimaţia de ziarist.
— Puteţi verifica, suntem cazaţi la Fairfield House Hotel, în Ayr. Ni s-a spus că găsim un teren de golf, îi explică ea pe un ton liniştit, trăgând cu ochiul spre Mike.
— Şi domnul? insistă agentul, în timp ce îşi scrise numele femeii într-un carneţel. Cum vă numiţi?
— Mike Griffin. Portofelul cu tot cu acte e în camera de hotel.
— Vă rog să mă urmaţi. Vă conduc eu la terenul de golf.
Respirară uşuraţi abia când tipul de la Security Force plecă spre hotelul Turnberry. Erau convinşi că avea să verifice dacă într-adevăr stăteau în Ayr.
Ar fi vrut să evite astfel de întâlniri, deşi Mike se dovedise pesimist în direcţia asta încă de la aeroport. Ana se uită dezinteresată înspre terenul de golf şi merse până la cel mai apropiat steguleţ.
— Hai să ajungem mai repede la O’May, mi-e foame de mor.
Ştia de data trecută că în apropierea casei lui Ralph, la mai puţin de două sute de metri, exista un zid înalt din piatră, pe jumătate dărâmat. De la şosea se vedea doar un capăt al zidului, aşa că locul i se părea ideal pentru supravegherea locuinţei. Hotărâră să urmărească toate mişcările prin binoclu.
La un moment dat, sperau ca soţii O’May să iasă din casă şi să plece cu maşina. Era singura lor şansă să dea de Ralph, în caz că bărbatul se afla acolo. Aveau vizibilitate spre fereastra livingului, unde Mike îl observă de două ori pe bătrânul Steve O’May. Se înnoptase de ceva timp, şi Ana gândi cu voce tare că avea să se aleagă praful de misiunea lor. Îşi strânseră lucrurile, întorcându-se dezamăgiţi la hotel.
De la bar, Ana luă o ceaşcă fierbinte de ceai. Tuşea destul de urât.
— S-ar părea că mă voi întoarce acasă doar cu o răceală puternică, îi spuse lui Mike. Ce faci, bei şi tu un ceai?
— Prefer whisky. Mă vindecă de toate bolile de pe lume.
Cu condiţia să stau de vorbă cu o femeie frumoasă. Şi deşteaptă!
— O să fie dificil de data asta, îi replică Ana, zâmbind.
— Asta e, îmi asum riscul. Ai zece lire împrumut?
Ana se uită în geantă şi îi întinse banii. Chelnerul turnă whisky în paharul lui Max, se retrase, apoi trecu destul timp până ca unul dintre ei să spună ceva.
Arătau ca doi indivizi care comunicau cel mult telepatic.
— Am primit răspunsul de la poştă, încercă Ana să lege conversaţia. Pachetul s-ar fi rătăcit la Londra. După cum ai presupus, băieţii au acţionat rapid. Profesionist şi curat.
— Mda… Cu toate astea, am o presimţire de bun augur.
Tocmai mi s-a transmis printr-un canal al energiilor cosmice că o să lămurim misterul împuşcării lui Ralph.
— Sunt convinsă! După încă un whisky, le lămureşti tu pe toate, Mike…
— Eşti rea. Eu vorbeam serios.
— Şi eu. Ce facem mâine cu familia O’May? Stăm din nou la pândă?
— Dacă sunăm la uşă aşa, pur şi simplu, Steve O’May o să pună câinii pe noi şi o să-i anunţe pe poliţişti. Data trecută, când m-am întors să stau de vorbă cu el în timp ce erai plecată la Londra, m-a expediat din pragul uşii, de parcă eu l-aş fi împuşcat pe fii-su.
Era puţin probabil, gândi Ana, ca între timp atitudinea lui Steve să fi cunoscut o transformare majoră. Două elemente trebuiau să concure pentru ca şansa să fie de partea lor: soţii O’May să iasă din casă, iar Ralph să se poată deplasa până la uşă, ca să le deschidă. După aia, Dumnezeu cu mila…
Aduse în discuţie un alt subiect sensibil.
— Este exclus să-i spunem lui Ralph că suntem ziarişti.
A avut o experienţă traumatizantă şi oricine în situaţia lui s-ar feri să intre în conflict cu autorităţile. Iar dacă ar fi vrut să ne spună ceva, cu siguranţă ar fi făcut-o până acum. E greu de intuit ce l-ar putea determina să vorbească… Probabil că nimic.
— Eu zic să încercăm varianta cu organizaţiile antiglobalizare. S-au manifestat zgomotos la întrunirile Grupului Steigenberger, anul trecut chiar s-au încăierat cu poliţiştii. Ar fi suficient să creadă că noi, reprezentanţii organizaţiei X, suntem interesaţi de povestea de la Turnberry pentru că am intuit în gestul lui o încercare disperată de a atrage atenţia asupra consecinţelor nefaste ale globalizării.
— Ar părea forţat. Pe de altă parte, dacă e un tip mai ciudat, orice i-am spune îi va suna suspect.
Înainte de a se culca, Ana vorbi cu James la telefon şi îl puse în temă cu ultimele noutăţi. Directorul păru dezamăgit de perspectiva ratării articolului despre Ralph, dar îşi reprimă o izbucnire nervoasă.
A doua zi, după primele ore de aşteptare încordată în spatele zidului de piatră, Mike se întrebă dacă membrii familiei O’May or să mai iasă din casă în următorii 20 de ani. Ana îşi scoase un sendviş din geantă şi muşcă din el cu poftă.
I-ar fi plăcut în momentul ăla să lenevească undeva, pe malul mării, sub un cer fără pic de nori, cu un soare capabil s-o facă să uite că într-o redacţie din New York un individ coleric aşteaptă din clipă-n clipă să-i scoată ochii pentru următorul articol ratat.
Simţi cum Mike o trage de mânecă arătându-i cu degetul în direcţia casei. Luă aparatul foto şi îşi reglă obiectivul. Steve O’May ieşise în sfârşit din bârlog şi tocmai dădea colţul clădirii. Purta o pelerină de ploaie portocalie.
Se întoarse apoi cu o găleată. Intră în casă, iar Mike trase o înjurătură printre dinţi.
— La dracu’, ăsta mă calcă pe nervi! Am o idee, Ana.
Hai să le dăm un telefon, ca fiind din partea poliţiei, să-i invităm la sediu pentru lămurirea unor aspecte. Până la poliţie fac opt, zece minute, încă cinci până îşi dau seama c-a fost o glumă proastă, plus încă zece la întors, ar fi în total 25 de minute.
În intervalul ăsta, avem timp să-l tragem de limbă pe Ralph, în caz că-i acasă.
— Sună bine. Sper să şi meargă. Să vedem dacă găsim numărul de telefon al familiei O’May.
Luă mobilul şi îi dădu un pix lui Max, îndemnându-l să noteze numărul obţinut de la firma locală de telefonie.
De acum, venea rândul lui să-şi intre în rol, aşa cum văzuse prin filme că se comportă un poliţist aflat în exerciţiul funcţiunii.
La celălalt capăt al firului îi răspunse o voce de bărbat. Se prezentă rapid.
— Inspectorul Douglas McKey, de la Poliţia Turnberry.
Domnul Steve O’May?
— Da, eu sunt.
— V-am sunat în legătură cu incidentul de la hotel, cu fiul dumneavoastră, Ralph. Au rămas unele aspecte de lămurit şi v-aş ruga să veniţi până la sediul nostru.
— Bine, dar… Credeam că s-a terminat toată povestea.
— Este vorba de o formalitate. Puteţi veni împreună cu soţia, ca să terminăm repede.
— Când vă găsesc?
— Acum ar fi perfect.
Un timp, aşteptară amândoi cu sufletul la gură. Ana se gândi la ce era mai rău. Cu siguranţă Steve intrase la bănuieli şi sunase la secţia de poliţie. Se uită din nou prin obiectivul aparatului şi văzu uşa deschizându-se. În urma lui Steve ieşi o femeie grizonată, cu ochelari de vedere mari, caraghioşi. Se mişca greoi, parcă în reluare. Bărbatul scoase maşina din garaj şi demară spre şoseaua de coastă. Imediat ce vehiculul dispăru din câmpul lor vizual, cei doi reporteri părăsiră ascunzătoarea, îndreptându-se spre casă în pas vioi.
Ana se uită la ceas înainte de a suna prelung. Nici o mişcare. Să fi fost Ralph imobilizat la pat? Tresări când uşa se deschise brusc.
— Bună ziua! Ralph O’May?
Un tip brunet, la vreo patruzeci de ani, cu barbă atent îngrijită, sprijinindu-se într-o cârjă, îi privea din prag încercând să ghicească despre ce era vorba.
— Da…
— Suntem de la organizaţia antiglobalizare NAFOS, din Washington. Ana Mladin mă numesc, îi spuse repede, întinzându-i mâna. Colegul meu, Mike. Am aflat de incidentul de la hotel Turnberry şi am vrea să vă sprijinim. Aveţi două minute?
Ralph ezită câteva clipe, apoi le deschise larg uşa.
— Intraţi.
Din living, acolo unde Ana avusese conversaţia sterilă cu Steve O’May, bărbatul îi invită în camera lui. Se aşezară lângă un birou pe care se afla un computer conectat la internet.
— Vă ascult, le spuse Ralph.
— Am aflat din ziare despre… şi voiam să ştim ce intenţionaţi.
Ralph rămase impasibil, dar ziarista continua să spere.
— Dacă îi daţi în judecată, vă putem oferi sprijinul, colaborăm cu o cunoscută casă de avocatură. Cât de rău v-au rănit?
— Am scăpat ieftin. Glonţul mi-a rămas în picior.
L-au scos după o intervenţie chirurgicală relativ simplă.
Pentru Ana devenea din ce în ce mai evident faptul că pierdeau timpul cu Ralph.
— Aţi riscat mult, încercă Mike să intre în miezul problemei.
Spre surprinderea lor, Ralph avu o explicaţie ciudată.
— Am făcut-o din curiozitate. Preşedintele Băncii Mondiale, Peter Yost, a fost idolul meu în timpul colegiului. Un economist strălucit. Mi-ar fi plăcut să-l văd, să schimb două vorbe cu el.
Ana părea prea puţin dispusă să înghită totul pe nemestecate.
— Nu înţeleg. Aţi riscat un glonţ în cap ca să vă întâlniţi cu Peter Yost?!
— Aveţi dreptate, sună deplasat. Acelaşi lucru m-au întrebat şi agenţii de securitate. M-au interogat 48 de ore. Nişte idioţi, scuzaţi-mă.
Simţi, uitându-se la cei doi ziarişti, că reuşise prea puţin să-i convingă. Le arătă rafturile bibliotecii. Primele două rânduri erau pline cu cărţi semnate Peter Yost.
— Dacă o să citiţi măcar una dintre ele, sunt sigur că o să aveţi o revelaţie. Poate n-o să deveniţi chiar fanii lui, dar măcar o să înţelegeţi despre ce vorbesc.
Ana se uită la ceas. Risca să dea ochii cu părinţii lui Ralph, aşa că îl atinse discret pe Mike. Se ridicară amândoi, iar Mike îşi luă geanta de pe birou.
— Aţi fost extrem de amabil, încheie Ana, cu un zâmbet larg. Să înţeleg că nu vreţi să-i daţi în judecată?
— La ce m-ar ajuta? Au acţionat legal, m-au somat, am fugit, ei au tras. Ar trebui să le mulţumesc că sunt în viaţă.
Imediat ce ieşiră din casă, Mike zări maşina soţilor O’May luând curba, la mai puţin de o sută de metri. Câteva secunde mai târziu, Mike avu senzaţia că Steve O’May încetinise mult şi se holba la ei. Îşi continuară drumul, aparent relaxaţi.
Nerăbdătoare, Ana încercă să afle cum se descurcase Mike cu aparatul foto camuflat în geanta aşezată strategic, pe biroul lui Ralph.
— L-ai prins?
Pe ecranul aparatului digital, Mike îi arătă, din mers, două cadre excelente cu Ralph. Apoi îi întinse un CD.
— N-am rezistat. Mi s-a lipit de geantă la plecare. Sper să aibă ceva pe el!
Ana puse mâna pe CD şi se uită lung la carcasa din plastic, fără inscripţii.
— L-ai luat din camera lui Ralph?! Ai înnebunit, pe cuvânt!
Poate ne dă pe mâna poliţiei.
Până la Fairfield House Hotel rămase tăcută.
Mike încercă în zadar să o angreneze într-o discuţie.
— Tu crezi balivernele lui Ralph? Mă mir că i-au dat drumul. În locul agenţilor, l-aş fi băgat cu capul într-o găleată cu apă până ar fi spus şi ce lapte a supt de la mă-sa. Oare s-o fi prins că suntem ziarişti?
Vorbea la pereţi. Ana avea inima cât un purice. Îşi mai reveni puţin abia când Mike închise uşa camerei de hotel în urma lui. Se trânti într-un fotoliu, aşteptând să-i revină pulsul.
— E prea de tot, Mike! Dacă tipul sună la poliţie, am dat de dracu. Ar putea să facă legătura între farsa cu telefonul, vizita noastră şi dispariţia CD-ului. Măcar să fi meritat…
Luă laptopul din geamantan şi îl deschise, introducând CD-ul. Copie toate informaţiile în calculator, apoi îl scoase şi i-l dădu lui Mike.
— Şterge-l de amprente şi caută un coş de gunoi cât mai departe de locul ăsta.
Bărbatul era curios să afle ce luase din locuinţa lui Ralph.
— Hai, du-te, ce mai stai?! îl înghionti Ana, ridicându-se de la masă.
Mike se întoarse în cinci minute, timp suficient ca Ana să arunce o privire pe ecranul computerului. Remarcase mai multe poze cu o tânără blondă, surprinsă în diverse ipostaze.
În rest, un film despre istoria serviciilor secrete în timpul Războiului Rece şi un document salvat în format Word. Şi deschise de faţă cu Mike.
Bună! Să ştii că, oricât ai vrea, e foarte greu să te ascunzi de mine. După cum vezi, ţi-am aflat destul de repede noua adresă de e-mail şi sper să putem comunica. Cred că nu-ţi cer prea mult, mai ales după câte s-au întâmplat în ultima perioadă.
Să ştii că nu-ţi port pică. E dreptul tău să te îndrăgosteşti de cine vrei şi când vrei. Gândindu-mă la rece, îmi dau seama că am acţionat cu un soi de instinct primar, animalic, fără să pricep că în realitate ai o sensibilitate aparte. Greşeala mi-a fost fatală, dar credeam că mă pot bucura de o a doua şansă. Se pare că asta se întâmplă numai în filme, din păcate.
Poate că-ţi cer imposibilul în momentul ăsta, dar crede-mă că aş fi în culmea fericirii să ştiu că am putea rămâne prieteni, pur şi simplu. Aştept cu nerăbdare să-mi scrii sau măcar să-mi dai un semn că mi-ai citit mesajele.
Cu drag, Ralph.
Părea o scrisoare adresată unei foste iubiri. Ana îşi arătă dezamăgirea.
— Acum ştim şi mai puţine despre omul nostru. Mesajul lui Ralph e doar o compunere de puştan sedus şi abandonat. Bine că măcar avem poza lui, altfel mă strângea de gât James.
Câteva ore mai târziu, Ana şi Mike decolară de pe aeroportul din Glasgow, din fericire fără ca poliţiştii scoţieni să-i întrebe de sănătate.
Articolele de a doua zi din Daily News şi NY Post relatau varianta anchetării lui Ralph, „din surse apropiate investigatorilor“, motivaţia acţiunii sale nebuneşti şi faptul că scăpase ieftin, doar cu o rană la picior. Evident, articolele erau ilustrate cu poza actorului principal.
15
La cei cincizeci şi doi de ani ai săi, republicanul Donald Reavis încărunţise puternic la Casa Albă. Aflat înaintea unui posibil al doilea mandat, nu se simţea deloc în apele lui. Şi sărea ţandăra din orice, ameninţând în dreapta şi-n stânga.
Deschise televizorul pe canalul de ştiri. Manifestaţiile violente de stradă, din New York şi Washington, împotriva continuării războiului din Orientul Mijlociu, ocupau o bună parte a jurnalului. Cu o seară în urmă, se certase din nou cu Samantha. Soţiei îi datora în mare parte ascensiunea în sferele înalte ale puterii. De fapt, preşedintele îi cerea sfatul de fiecare dată când lua vreo decizie importantă.
Din nefericire pentru Donald Reavis, părerile lor erau diametral opuse în privinţa luptei împotriva terorismului. Orice argument de bun simţ conta prea puţin în raport cu cel susţinut de şeful statului până în pânzele albe: economia SUA avea să intre în colaps fără controlul asupra principalelor ţări exportatoare de petrol din Orientul Mijlociu. Era o chestiune de securitate naţională!
În privinţa asta, lui Reavis îi era imposibil să joace cu cărţile pe faţă, cum i-ar fi plăcut. Şi era imposibil să iasă pe micul ecran şi să spună răspicat că retragerea trupelor echivala cu o catastrofă pentru naţiunea americană. Inclusiv pentru el, ca preşedinte al celei mai puternice ţări de pe glob. Samantha înţelegea până la un punct că totul se învârtea în jurul petrolului şi că viitorul lui Donald depindea de cum avea să gestioneze războiul. I se părea totuşi imoral ca administraţia prezidenţială să folosească pretextul luptei împotriva terorismului, când de fapt în joc era doar o mega-afacere. Chiar dacă una vitală pentru fiecare cetăţean al Statelor Unite.
Discuţiile aprinse cu soţia îi confirmară lui Donald, încă o dată, justeţea deciziilor luate în ultima perioadă. Şi spuse secretarei să-i convoace în biroul privat de la Casa Albă pe generalul Frank Bowles, pe directorul CIA, Tom Malley, şi pe Cheryl Ruff, consilier pe probleme de imagine. Se văzuse nevoit, forţat de evenimente, să-şi formeze o celulă de criză restrânsă, alcătuită din trei oameni de încredere. Cu primii doi fusese prieten în timpul facultăţii, îi ştia bine şi îi aprecia pentru capacitatea de analiză. În cazul lui Cheryl Ruff, povestea era mai simplă.
Se plăcuseră din prima, de când se ciocniseră involuntar în sediul central de campanie. De atunci, Cheryl îl însoţise peste tot, în ciuda faptului că o eclipsa pe Samantha din punct de vedere fizic.
Generalul Bowles încropi nişte scuze încă din uşa biroului privat al preşedintelui.
— Iartă-mă, am întârziat. Am avut o situaţie urgentă.
Şi salută apoi pe cei din încăpere, dând mâna cu Donald şi Tom. Pe Cheryl o salută din priviri, în timp ce consiliera vorbea la telefonul mobil, stând în picioare lângă bibliotecă.
— Vreau o analiză legată de situaţia din Orientul Mijlociu, începu preşedintele Reavis, pe un ton suficient de grav încât să le piară cheful de eventuale glumiţe.
Generalul Frank Bowles îşi scoase o hârtie din mapă şi citi de pe ea.
— Astea sunt cele mai noi cifre, le-am actualizat în drum spre Casa Albă. Avem 5 632 de victime, dintre care 212 ofiţeri şi 30 de femei. Alţi 631 sunt în spital. Probleme mari sunt în Bagdad, unde au reizbucnit luptele de stradă. E dificil de estimat la cât se vor ridica pierderile. Ieri am anihilat trei celule de rezistenţă şi am capturat un depozit de muniţie.
Preşedintele părea absent. Ar fi vrut să audă altceva.
— Cum stăm cu aliaţii?
— Rău, îi răspunse generalul Bowles. Britanicii sunt din ce în ce mai nemulţumiţi de faptul că au pierderi. Avem informaţii că îşi vor retrage ultimele trupe.
— Aşa e, interveni directorul CIA, Tom Malley. Cred că ar trebui să mergi urgent în Downing Street şi să-l convingi pe William Kerr. Lumea fierbe. Se anunţă manifestaţii de amploare într-o săptămână.
— Şi ceilalţi?
— Românii şi ucrainenii au probleme mari la ei acasă. Părerea mea e că ar trebui să acţionăm, cât încă se poate.
Preşedintele Reavis rămase gânditor, aşa că Cheryl Ruff profită de moment ca să-i expună rezultatele unui studiu sociologic guvernamental.
— S-au cheltuit 1,7 miliarde de dolari în ultimele două luni pentru propaganda de război şi cosmetizarea imaginii preşedintelui. O mică parte din bani au fost aprobaţi de congres, ceilalţi provin din fonduri secrete. Din păcate, rezultatele sunt modeste. Americanii dezaprobă politica externă a SUA în Orientul Mijlociu şi în proporţie de 72 la sută ar dori retragerea imediată a trupelor. Mai mult de trei sferturi dintre cei intervievaţi spun că înmulţirea atentatelor teroriste are legătură directă cu intervenţia armată a Statelor Unite şi că totul se rezumă, în final, la controlul asupra pieţei petrolului.
Ieşirile publice ale preşedintelui din ultimele treizeci de zile au fost insuficient de convingătoare pentru şaizeci şi cinci la sută dintre americani, iar acurateţea ştirilor din Orientul Mijlociu transmise de CNN e pusă la îndoială.
Mulţi au uitat acel 9 septembrie şi cred că războiul preventiv, în afara graniţelor SUA, e o afacere orchestrată de Pentagon în scopuri politico-economice. În concluzie, dat fiind că peste un an vor fi alegeri prezidenţiale, în ritmul ăsta avem şanse mari să ajungem la un procentaj negativ, domnule preşedinte!
Dintre cei prezenţi, doar Cheryl evita să-i spună lui Donald Reavis pe numele mic. Le-ar fi dat apă la moară cârcotaşilor care mureau de grija ei şi comentau pe la colţuri că ar fi cuplată cu preşedintele. Apoi, o respecta prea mult pe Samantha Reavis ca să-i provoace eventuale crize de gelozie.
— Aştept propuneri.
Era peste puterile lui să-şi toace nervii de unul singur, căutând o formulă miraculoasă. De vreo săptămână trăia cu senzaţia că cei din jur îl abandonaseră. Până şi prietenii parcă se comportau ciudat. Iar discuţiile interminabile cu Samantha îi răneau orgoliul.
Directorul CIA încercă să creioneze câteva idei.
— Devine esenţial pentru noi să limităm numărul victimelor. Şi să apelăm la mercenari iranieni, irakieni, egipteni. Pentru asta ne trebuie timp şi bani.
Cele mai riscante operaţiuni au loc în Bagdad, unde suntem expuşi în luptele de stradă. Irakienii de rând ne consideră trupe de ocupaţie.
— Concret, ce-ar trebui să facem începând din momentul ăsta? interveni preşedintele.
— O să intensificăm procesul de racolare a unor mercenari, chiar şi din ţări europene, africane sau asiatice. Avem două tabere de pregătire în Egipt, special pentru lupte urbane. După calculele mele, cu 200 de milioane de dolari punem pe picioare măcar zece mii de oameni bine antrenaţi.
Cheryl, tânăra colaboratoare a preşedintelui, îşi notă ceva în carneţelul ei, apoi intră rapid în subiect.
— Am vorbit cu şeful de la CNN şi cu cei de la principalele reţele de televiziune, pe marginea operaţiunilor noastre din Orientul Mijlociu. Au promis că ne sprijină. Ar fi indicat ca în perioada următoare să vă limitaţi apariţiile televizate şi să punctaţi chestiunile legate de economie. Să nu uit… până se liniştesc apele, fără referiri la prietenii noştri din Israel.
Toată lumea aştepta intervenţia generalului Frank Bowles.
Acesta se încruntă, ca şi cum cineva tocmai i-ar fi cerut să instaureze dictatura militară şi să-l dea jos pe preşedinte. Ultimul intui că generalul voia să discute cu el între patru ochi. Imediat ce Malley şi Ruff închiseră uşa în urma lor, Frank Bowles ieşi din starea de apatie. Deschise televizorul pe canalul de ştiri.
— Sincer să-ţi spun, Donald, sunt şanse minime să rezolvăm problema într-un timp rezonabil. În Irak treaba e de durată. Vor mai fi victime. Şi asta dă prost, oricum ai lua-o.
— Te-ai gândit la o soluţie?
— Încă nu. De fapt, am ceva în cap. S-ar putea să sune ciudat, dar să dea rezultate. Ce-ai zice de un atentat asupra… preşedintelui?
Donald Reavis se uită la general ca să-şi dea seama ce fel de glumă mai era şi aia.
— Perfect! Şi cine joacă în rolul principal, Arnold Schwarzenegger?
— Vorbesc serios, Donald. Imaginează-ţi ce popularitate o să ai…
Propunerea generalului părea la prima vedere pe cât de idioată, pe atât de neaşteptată. Preşedintele fu pe punctul de a-i da o replică dură.
— Hai s-o luăm altfel. Dacă ai fi în locul meu, ţi-ai risca viaţa şi cariera ca să rămâi în scaunul ăsta?
— Donald, dacă aş fi în locul tău, aş lua în calcul faptul că avem opţiuni limitate. Riscurile sunt inexistente, crede-mă!
Chestia cu atentatul i se părea de domeniul patologicului, chit că, analizând la rece, găsea cu greu alternative. Ca să continue cursa pentru Casa Albă, avea nevoie de o minune, asta îi era clar.
— Şi, cum vom face, vorbeşti cu bin Laden să-mi trimită o bombă de Crăciun?
— Nu… Folosim maşina prezidenţială şi o grenadă defensivă.
Şocul exploziei va deraia vehiculul şi airbagurile se vor deschide automat. Spectacolul de zgomot şi lumini e garantat. Am experimentat cu o maşină identică şi trei manechine. Priveşte.
Frank Bowles scoase din geantă un DVD-player cât palma şi apăsă pe butonul „Play“. Se uitară amândoi, pe ecranul minuscul, la mai multe explozii controlate şi urmările lor: bolidul negru, de greutatea unui tanc, abia se clinti de fiecare dată.
— Ce spui? îl întrebă Frank, în timp ce-şi puse la loc DVD-ul. O să alegem o zonă mai izolată, ca să evităm pagubele colaterale. Totul se filmează, iar efectul va fi garantat. Doar noi doi vom şti data, ora şi locul.
Preşedintele se ridică şi merse la geam. Se afla într-o situaţie imposibil de acceptat. „Dacă e vorba despre un asasinat?” îi trecu prin minte, derulând rapid filmul cu J.F. Kennedy. Avea suficienţi duşmani care ar fi dat oricât ca să-l scoată din joc. Totuşi, era greu de presupus că Frank îi vroia capul.
O eventuală retragere din Orientul Mijlociu i-ar fi creat doar neajunsuri. Era printre cei mai înfocaţi adepţi ai războiului, dacă nu chiar capul de listă. Poate că era bine intenţionat.
— Lasă-mi un timp să reflectez. Ne vedem mâine, tot pe la ora asta.
— În regulă, Donald. E o decizie grea. O singură rugăminte: încearcă să nu vorbeşti cu Samantha. Ce am discutat rămâne între noi. Argumentele sunt de prisos…
— Bine. Pe mâine.
Rămase singur, uitându-se în gol. Aştepta ca generalul Bowles să revină din clipă în clipă şi să-i spună că totul fusese un joc stupid, ca să-i verifice reacţiile în situaţii de stres. Existau prea multe semne de întrebare şi prea puţine certitudini. Şi plăceau sporturile extreme, dar cel propus de Frank depăşea orice limită. Pe urmă, dacă înscenarea ajungea în presă, dezastrul era inevitabil. Singurul argument pozitiv părea faptul că, în mod previzibil, opinia publică avea să îl sprijine să continue războiul. Iar ăsta era un lucru esenţial pentru ca economia să nu se prăbuşească, să evite instaurarea haosului şi anarhiei în ţară. Credea la fel de sincer că inclusiv lupta împotriva terorismului ar intra în derizoriu odată cu eventuala retragere a trupelor americane.
Plus că prietenii din Israel s-ar simţi abandonaţi.
Secretara îl scoase din meditaţie, amintindu-i că trebuia să ajungă la o întâlnire cu secretarul general al ONU.
Sfârşitul primei părţi
