Neil Gaiman – Oceanul de la capătul aleii
Traducere de Iulia Dromereschi
Editura Paladin, Bucureşti, 2013
Neil Gaiman ştie să scrie. Poţi ajunge la concluzia asta citind oricare dintre cărţile pe care le-a semnat. Şi, mai mult decât atât, îi şi place să scrie. Are atâta talent de povestitor, încât şi dacă ar relata despre felul cum paşte o capră în grădină tot şi-ar capta auditoriul. Nu e greu să ţi-l închipui în postura unui bunic sfătos şi albit de ani (mai are, totuşi, până atunci) care le spune povestea de seară nepoţilor. Chiar dacă „nepoţii” s-ar putea să aibă la rândul lor nepoţi.
Oceanul de la capătul aleii începe cu o incursiune în trecut. Un bărbat se deplasează în locurile copilăriei pentru a participa la o înmormântare. Nostalgia pune stăpânire pe eroul nostru cu fiecare kilometru parcurs şi scopul iniţial al călătoriei pare să nu mai reprezinte o prioritate. Vrea să vadă locurile copilăriei, chiar dacă n-a mai rămas mare lucru din atmosfera de odinioară. Casa enormă în care şi-a petrecut cei mai fericiţi ani ai vieţii a fost demolată pentru a face loc unor case cu aspect identic. Câmpul de orz nu mai există. Dar ferma Hempstock încă mai rezistă timpului. Şi, odată ajuns la fermă, bărbatul vrea să vadă lacul cu raţe, pe care Lettie Hempstock îl considera un adevărat ocean. Şi începe să-şi amintească…
E povestea unui băiat de şapte ani. La aniversarea căruia nu a venit nimeni. Dar Pufica, pisicuţa primită cadou, pare să risipească din tensiune. Din păcate, familia nu mai poate să facă faţă cheltuielilor şi o opţiune viabilă este închirierea camerei băiatului. Sosirea minerului de opale aduce şi moartea accidentală a pisicuţei. O adevărată dramă pentru erou, dar nici pe departe singura.
La scurt timp moartea loveşte din nou. Minerul de opale s-a sinucis în maşina familiei.
Şi din acest moment lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Alunecarea spre fantastic se face treptat, Gaiman gradând suspansul cu precizia unui farmacist experimentat. Facem cunoştinţă cu femeile Hempstock, trei personaje fascinante care reuşesc să anticipeze reacţiile oamenilor şi să acţioneze în consecinţă. Bunica, ce pretinde că-şi aminteşte de începuturile lumii, mama şi fiica, Lettie despre care eroul este convins că are mai mult decât cei unsprezece ani pe care susţine că-i are. Inevitabil, apar şi personajele malefice. Şi lupta se dezlănţuie. Personajele pendulează neîntrerupt între real şi fantastic. Ursula Monkton nu e nici pe departe ce pare a fi, iar păsările foamei sunt la fel de primejdioase pe cât pot fi de utile.
Personajele sunt admirabil creionate din tuşe puţine. Autorul nu face risipă de descrieri şi reuşeşte să menţină o atmosferă deopotrivă tensionată şi incitantă, oferindu-ne o carte extraorinară despre fantasmele copilăriei. O copilărie în care chiar şi o baltă putea deveni un ocean, un pârâu era fluviu, iar „duşmanii” din vecini, piraţii cu care să te lupţi pentru stăpânirea mărilor. Nu poţi închide cartea fără să încerci un sentiment de nostalgie. Unde eşti copilărie, cu fantasmele tale cu tot?
O carte fantastică. Din toate punctele de vedere.
