Mara Wagner – „În spatele blocului”
Nemira, 2017, 264 pag.
ISBN: 9786067589146
Despre România în perioada comunistă s-au scris, în acest sfert de secol de după căderea sistemului, tomuri întregi. Mii de volume de memorialistică sau ficțiune axate pe analiza vieții sub regimul totalitar și a disfuncționalității societății au văzut lumina tiparului, majoritatea lor evocând suferințele dizidenților, greutatea traiului de zi cu zi sau nedreptățile comise de clasa conducătoare și organele sale represive. Am putea crede că mai tot ce putea fi scris despre acea pagină a istoriei noastre recente a cam fost scris, sub o formă sau alta, subiectul părând a-și fi epuizat seva care alimentează inspirația scriitorilor.
Există însă nișe încă neexplorate sau mai puțin umblate. Pe una dintre aceste nișe evoluează și cartea Marei Wagner, „În spatele blocului”, care redă întâmplări din viața cotidiană a unui copil oarecare (Maria, elevă în clasa a VI-a) și a familiei sale, în acea perioadă.
Ceea ce m-a surprins plăcut încă de la început a fost faptul că atmosfera cărții e una foarte calmă și deloc încărcată de trăiri puternice, așa cum ne-am aștepta de la astfel de texte. Nu avem problematica politicului, nu avem dizidenți martiri și securiști diabolici sau sectoriști brutali, nu avem conflicte cu încărcătură, avem doar întâmplări banale prin care trece un copil absolut normal. Avem, desigur, prezente neajunsurile perioadei, erau inevitabile în context, însă nu sunt hiperbolizate, dimpotrivă, o coadă la alimente devine un prilej de socializare, o muncă patriotică se traduce printr-un soi de picnic, repetițiile pentru coreografia serbării zilei naționale sunt ocazii pentru fete să-și compare siluetele.
A nu se înțelege de aici că avem de-a face cu o carte nostalgică. Nu, însă lucrurile rele sunt luate laolaltă cu cele bune și împreună se pot înghiți mai ușor. Iar nostalgia perioadei comuniste, la cei care o simt, este, în mare parte, nostalgia propriei tinereți. Eu, cel puțin, așa am interpretat plăcerea scrierii pe carte textul o trădează. Atunci când ești tânăr și plin de energie, lucrurile cele mai simple sunt plăcute.
De fapt, primul lucrul pe care am să i-l reproșez acestei cărți este tocmai banalitatea. Demersul autoarei de a surprinde aspecte cât mai verosimile ale vieții copiilor ceaușiști – ceea ce a reușit, fără discuție – a transformat acțiunea într-una plată. Personal, fiindcă am fost eu însumi un copil ceaușist, am putut empatiza într-o oarecare măsură cu personajul principal, am regăsit multe dintre aspectele propriei mele copilării în paginile cărții, mai mult sau mai puțin coafate, însă pentru publicul care nu a avut parte de această experiență nu știu cum o asemenea carte ar avea trecere. Pentru colecționarii de relicve însă (cum ar fi peștii-bibelou așezați pe mileuri sau pachetele de Carpați fără filtru), ea ar fi o carte-fenomen.
Lectura în sine e una ușoară și plăcută, autoarea abordând un stil simplu, deloc emfatic și alegând o împărțire pe capitole / povestiri foarte scurte, ceea ce o fluidizează și mai mult. Avem pe câteva pagini povestioare cu început și sfârșit, care se completează succesiv una pe cealaltă, alcătuind puzzle-ul unui an din viața protagonistei, în fiecare povestire ea trecând printr-o nouă experiență și învățând din aceasta.
Dintr-un motiv sau altul, orașul în care familia aflată în vizor își duce traiul nu este specificat, însă Mara Wagner a introdus destule indicii pentru oricine e suficient de atent. Mie unuia, fiindu-i concitadin, mi-a fost foarte la îndemână să recunosc cartierul de blocuri din apropierea liniilor de cale ferată (la care ajungi după ce treci de spital, un rând de case, piață și un alt rând de case), liceul din centru (având în curtea comună cu a unei importante biserici, vizitate de turiști, o statuie și un castan) și stațiunea numită „Poiană”, la fel cum mi-a fost ușor să identific și evenimentele din noiembrie 1987 după referirile fugare.
Din păcate, și revin acum la punctul negativ despre care am scris puțin mai sus, cam pe la jumătatea cărții începe să-ți fie clar că nimic extraordinar sau spectaculos nu are să se întâmple. Totuși, marele merit al autoarei este tocmai capacitatea de a scrie literatură digerabilă bazându-se pe cotidianul banal. Și de a-și ține cititorul, chiar și după ce acesta s-a convins că nu are să fie cu nimic surprins. Tocmai datorită împărțirii în capitole foarte scurte, cartea poate fi citită de-a lungul unei perioade oricât de lungi sau de scurte, eventual în paralel cu alte lecturi, câteva pagini pe seară, sau în câte o pauză.
Un alt aspect negativ ar fi și folosirea unor clișee, unele adecvate perioadei (precum cel al bărbatului bețiv care „face urât la băutură” și-și bate familia sau cel al prietenei care-ți suflă iubitul), altele puțin anacronice, importate din societatea actuală (cum ar fi obsesia soțului pentru muncă, rezultând în neglijarea familiei).
Personajele secundare par și ele destul de bine conturate, deși multe dintre ele unidimensionale, adaptate mai degrabă prozei scurte. Aș menționa doar că mama are o anumită evoluție, iar lui Dragoș, fratele mai mic, nu i-am putut determina vârsta, el comportându-se uneori ca un copilaș de trei-patru ani, alteori ca unul de șase-șapte. Însă, revenind la împărțirea în povești foarte scurte, acest aspect nu deranjează.
Una peste alta, cartea oferă o lectură deconectantă, iar celor care au experiența copilăriei proprii în acea perioadă, un prilej de aducere aminte și visare.