Trezirea unui coșmar (fragment de roman)

Max era aşezat în stânga mea, cam la doi metri de mine. Îl puteam vedea foarte bine acum şi încercam să cântăresc şansele să ieşim cu viaţă din situaţia asta. Lucrurile nu arătau prea roz. Probabil că, dacă am fi fost doar noi doi, am fi putut face ceva. Dar mai era şi Ania. Iar mâinile ne erau încă prinse la spate. Am oftat, hotărâtă să mă las deocamdată purtată de val.

― Ce face nepotul meu preferat? Cum te simţi în fruntea piramidei pe care am creat-o, uzurpator nerecunoscător ce eşti? tună Novac, iar pereţii peşterii îi făcură vocea să răsune, amplificând-o.

Max nu spuse nimic, însă îl fixă pe bunicul său cu privirea, iar maxilarele i se încordau într-un ritm alarmant. Întreaga lui postură emana ostilitate. Am realizat că aceasta era poate prima dată când cei doi se revedeau după evenimentele de acum două săptămâni. Max ne spusese că nu a avut starea necesară să stea de vorbă cu bunicul său când a fost escortat de poliţie pe insulă. Se temuse probabil de reacţia pe care ar putea-o avea la vederea celui care l-a crescut şi care îi torturase părinţii în tot acest timp. Acum însă, nu mai era nimic între el şi Novac Senior. În fine, nimic în afară de o mică armată de soldaţi înarmaţi până în dinţi şi nişte cătuşe ce-i fixau mâinile la spate.

― Nu ai nimic de spus? Credeam că merit măcar un răspuns pentru faptul că te-am acceptat, te-am crescut, ţi-am dat un nume…, continuă Novac, însă tonul lui era mai degrabă plin de sarcasm, decât afectat sau dezamăgit.

Max continuă să tacă. Cuprinse întreaga scenă, oamenii din jurul bunicului său, şalupa de lângă ponton, cutiile acum încărcate în totalitate în aceasta. Privirea îi poposi câteva secunde pe staţia pe care Novac o avea în mână, apoi se aplecă uşor în faţă şi îşi îndreptă întreaga atenţie către soldaţii din apropierea sa.

― Eu nu aş face asta în locul tău, băiete! Am văzut cum te mişti. Ştiu de ce eşti în stare. Dar trebuie să te întrebi: eşti suficient de rapid încât să te fereşti de toate gloanţele şi în acelaşi timp să îţi salvezi şi admiratoarele, aici de faţă?

Novac arătă cu un gest dezinteresat spre mine şi spre Ania.

Admiratoare? Pe bune? Chiar m-a numit admiratoare? Poate doctoriţa…, m-am revoltat în gând.

― Poate prietena ta ephialt se poate mişca la rândul ei foarte rapid, dar tot nu cred că o puteţi salva şi pe domnişoara Petrov înainte să devină strecurătoare! Sau… poate nici nu intenţionaţi?, mai zise Novac cu acelaşi zâmbet răutăcios şi am auzit cum Ania trase aer în piept cu zgomot.

― De ce toată lumea crede că suntem prieteni? am mormăit eu mai mult pentru mine.

― Cu siguranţă, nu eşti prietena mea!, îmi răspunse Max fără să-l scape din priviri pe Novac, luându-mă prin surprindere.

Uau! Cum de auzise prin toată gălăgia din jur? Spusesem asta mai mult din obişnuinţă şi nu mă aşteptasem să primesc un răspuns. Cuvintele lui Max îmi produseră o împunsătură direct în suflet, chiar dacă nu era nici momentul şi nici locul pentru aşa ceva.

― Ei, hai băiete, nu-mi poţi spune că nu-ţi pasă de soarta frumoasei ephialt! Uite, am putea să ne jucăm un joc şi să aflăm, exact, cât de mult adevăr e în asta. Ce-ai zice dacă te-aş pune să alegi între iubita ta, aici de faţă, şi tânăra ephialt? Pe care ai alege să o salvezi?

― Ai chef de jocuri, Theon? Chiar crezi că e momentul pentru astfel de… teste?, mârâi Max, dar până şi eu puteam să-i văd încercarea de a trage de timp. Părea distrat, prezent doar pe jumătate la discuţie.

― Nu este chiar un joc, nepotul meu. Este o curiozitate de-a mea. Vezi tu, pentru un timp, chiar am crezut că te am de partea mea. Chiar am crezut că am reuşit să şterg din tine urmele părinţilor tăi. Evenimente recente m-au făcut să cred că m-am înşelat. Nu mă-nţelege greşit, nu te condamn că ai luat frâiele companiei în mâinile tale. Te aplaud pentru asta! Aşa aş fi procedat şi eu. Dar, alianţa cu ephialtele? Asta nu o pot ierta!

Ridică o mână şi făcu un semn soldatului de lângă mine. Acesta veni mai aproape şi îmi lipi arma de tâmplă. O simţeam rece şi străină. Am căscat ochii, dar am rămas nemişcată. Poate că, până la urmă, să ne lăsăm prinşi în biroul lui Novac, nu fusese tocmai o idee strălucită.

― Deci… cât de mult ai să te superi dacă omul meu îi zboară creierii prietenei tale ephialt? Uite-aşa… Puf!, întrebă Novac zâmbind şi făcu un gest din degete, mimând o mică explozie.

Max nici măcar nu tresări. Îmi aruncă o privire scurtă, îl analiză pe cel ce-mi ţinea arma la cap, apoi îşi întoarse privirea impasibilă înapoi spre bunicul său.

― Ştiu că sunt creaturi nemuritoare, dar sunt aproape sigur că nu-şi va reveni după aşa ceva… continuă Novac pe un ton relaxat, încercând să-i citească reacţiile.

― Şi de crezi tu că mi-ar păsa de soarta unui ephialt, oricine ar fi acela?, întrebă Max. Vocea-i fusese rece, glaciară şi am simţit în acel moment cum pământul îmi zboară de sub picioare.

Inexplicabil, o durere acută mă izbi în piept. Vorbele îi sunaseră indiferente şi lipsite de orice nuanţă. Poate că nu consideră că suntem prieteni. Cu siguranţă nu ne puteam numi astfel. Dar să nu-i pese daca Novac îmi zboară creierii în faţa lui?! M-am uitat la el, căutându-i pe faţă orice urmă, orice indiciu, că ceea ce a zis era doar o minciună menită să-l convingă pe bunicul său.

Faţa sa însă nu trăda nimic. Era la fel de neutră şi rece ca şi vorbele sale. Parcă simţindu-mi stupoarea, îşi întoarse uşor capul pe mine, privindu-mă direct în ochi. Albastrul închis al ochilor săi pătrunse adânc şi-am uitat să respir câteva secunde la rând.

Despre Cristinne C.C.

Cristinne C.C. a scris 1 articole în Revista de suspans.

Cristinne C.C. are 38 de ani, s-a născut în Constanța, şi a locuit până la 18 ani în Mangalia, un orăşel din Sud-Estul României, situat pe malul Mării Negre. A terminat facultatea de drept, devenind imediat după absolvire avocat. Începându-şi cariera de scriitoare mai mult dintr-o dorinţă de a pune ceva suflet şi visare în balanţa vieţii dure a meseriei de avocat, Cristinne C.C. s-a văzut în faţa altei dileme: să-şi dedice energia scrisului ce-i foloseşte harul natural de a pune în scenă personaje miraculoase sau să continue profesia pentru care s-a luptat atât de mult? A găsit o cale de mijloc, continuându-şi îndârjită profesia şi în acelaşi timp clădind armonios în romanele sale întâmplări ale căror personaje îmbină exuberanţa tinereţii cu maturitatea gândirii. Primele încercări artistice îi cuprind mintea încă din anii liceului, fiind membră a numeroase grupuri literare, căutând întotdeauna să-şi identifice stilul ce ar caracteriza-o. Într-un final, după dramă, poezie, chiar şi S.F., misterul şi fantasticul au fost cele ce i-au cucerit mintea şi inimă. Deşi o lungă perioadă de timp nu a mai continuat să scrie, atunci când trăirile interioare i-au împins mâna pentru a reaşterne cuvinte, acestea au creat poveşti în care autoarea şi, implicit,t cititorii îşi regăsesc emoţiile adolescenţei, bucuria de a vedea şi a simţi lucruri noi, unele pentru prima oară. Tinereţea şi vivacitatea stilului surprind plăcut, captivând şi stimulând dorinţa de a pătrunde tot mai mult în lumile personajelor, fineţea cu care autoarea reuşeşte întotdeauna să te introducă în universul romanelor sale făcând-o apreciată atât de tinerii cititori înflăcăraţi cât şi de inimile romantice mai cu experienţă. Are grijă întotdeauna să includă doze atent proporţionate de acţiune, fantastic, suspans şi iubire, fiind „fresh” în exprimare şi caldă şi plăcută în detalii. Capacitatea de a crea mereu noi personaje şi acţiuni ce-şi pun în scenă rolurile în cadre pline de viaţă şi în acelaşi timp familiare, trezeşte cititorului emoţii personale în care acesta se identifică de multe ori ca spectator activ la naraţiune. Citeşti, te bucuri şi te întristezi odată cu cei ce umplu foile romanelor, de multe ori regăsindu-te printre ele iar, într-un final, concluzionezi: „Sigur, ştiu pe Cristinne C.C.” şi cauţi nerăbdător următorul ei roman. (de la un prieten drag)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *