Mă recunosc înfrânt. În lupta cu timpul, eu pierd lună de lună. Citesc în medie câte o carte pe săptămână, majoritatea cărți bune, despre care ar merita să scriu, și totuși teancul de pe masă crește întruna, numerele din revistă se succed fără milă și părerile mele despre acele cărți rămân neexprimate. Nu că aș considera indispensabile părerile astea, dar cred că orice lectură merită să lase o urmă scrisă. Drept care am hotărât să simplific lucrurile: în locul unor recenzii adevărate, care iau și ele timp, am să ofer, într-o rubrică separată, doar concluziile fiecărei lecturi. Pe scurt, din câteva cuvinte, concentrat. Pastile. Câteva scântei. Doar atât cât să vă aprindă interesul. Kindle.
*
Gillian Flynn, , Trad. Bogdan Perdivară, Ed. Trei, București, 2013, 610 pagini
Foarte premiat roman. Și foarte vizibil. Anul acesta au fost câteva luni când oriunde mă întorceam dădeam cu ochii doar de el. Mare mi-a fost bucuria când, știind marasmul prin care trece industria noastră editorială, am aflat că Editura Trei va scoată în foarte scurt timp traducerea. Una foarte bună, by the way. Bogdan Perdivară știe meserie. Celelalte două romane ale autoarei au apărut și ele în traducere românească. L-am citit doar pe primul, Obiecte ascuțite. A beneficiat de o ediție frumoasă, hardcover, la Tritonic. Nu m-a dat pe spate. Chiar deloc. Pe al doilea, Locuri întunecate, apărut, pare-mi-se, la Crime Scene, în condiții mai modeste, depersonalizat de șablonul colecției, nu l-am mai citit. Aceasta de față, însă, este cu adevărat o realizare impresionantă. Deși dimensiunile lui v-ar putea descumpăni, nu vă dați bătuți. Povestea e palpitantă de la un capăt la celălalt. Iar de pe la jumătate ocheanul se întoarce și totul se dă peste cap. Pe mine chiar m-a surprins acest artificiu; nu citisem nimic despre subiectul cărții înainte. Autoarea face o treabă pe cinste.
Mici neajunsuri ar fi la partea finală, rezolvarea e nițel grăbită, neinspirată pe alocuri. Nu e totuși nimic foarte supărător. Înțeleg că Flynn întârzia să predea manuscrisul, împotmolită fiind la deznodământ, și că ideea de încheiere i-a fost furnizată de editor. Poate era mai bine să o lase în pace. Sigur găsea ea ceva mai în ton cu restul romanului.
Musai de citit!
*
Peter Straub, in the night room, Ballantine Books, New York, 2004, 368 pagini
E într-un fel continuarea lui lost boy, lost girl, roman tradus și la noi, sub titlul Copiii pierduți, la Tritonic. N-am citit acea traducere, dar am citit originalul. Peter Straub știe să se joace cu personajele, cu situațiile. (A Dark Matter, cel mai recent roman al său, este de neegalat în privința asta.) Cu dipticul de care vă vorbesc și-a încălzit motoarele. În in the night room protagonist este cel care a scris de fapt lost boy, lost girl. Alter-egolul preferat al lui Straub, anume Tim Underhill. Acesta se întâlnește cu tânăra Willy Patrick, autoare și ea (a scris in the night room!), dar, surpriză, în același timp personaj de carte. Lumile celor doi se întâlnesc (Willy ajunge în realitatea lui Tim printr-un fel de vrajă livrescă, merită citit acel capitol) și împreună încearcă să rezolve greșeala comisă de Underhill la finalul cărții sale (adică lost boy, lost girl). Amețitor puțin. Straub însă nu degeaba e maestru.
Recomand să citiți romanul după ce veți fi citit lost boy, lost girl (sau traducerea lui românească).
*
Dean Koontz, Fear Nothing, Bantam Books, New York, 1998, 432 pagini
Înainte de a da lovitura cu seria Odd Thomas (tânărul care vede morții și se sfătuiește cu ei), Koontz a încercat să agațe cititorii cu un alt personaj de serie: Christopher Snow. Fear Nothing e primul roman care îl are protagonist. Chris suferă de o boală foarte rară, un fel de fotofobie organică ― la primul contact cu lumina soarelui, pielea lui începe să fiarbă. Expus câteva ore afară, ziua, Chris ajunge sigur să-și dea duhul. Asta face din el un fel de vedetă în Moonlight Bay. Toți localnicii îl cunosc, îl ocrotesc. Acum are douăzeci și ceva de ani și de o bucată de timp a rămas fără mamă (cercetătoare la o bază militară din apropiere). Când se deschide romanul, el tocmai află că i-a murit și tatăl. Rămas singur, putând hoinări prin oraș doar noaptea, descoperă că în Moonlight Bay se petrec lucruri bizare. Corpul neînsuflețit al tatălui său este înlocuit cu trupul unui vagabond și pe el încep să îl vâneze cei care până de curând îi erau apropiați. Poliția e implicată, cei de la pompele funebre sunt implicați, alături de el rămân doar iubita sa (prezentatoare radio), cățelul cu aptitudini speciale (un laitmotiv koontzian) și un amic care, devenit bogat peste noapte, trăiește izolat.
Cartea e alertă, trepidantă, te prinde imediat. Personajul lui Chris Snow este interesant și el. Totuși, ceva nu a funcționat. După al doilea volum al seriei, Seize the Night (1998), Koontz a abandonat proiectul. Ride the Storm, încheierea trilogiei, este promisă încă din anul 2000.
Cele două volume au apărut și în românește, la editura RAO, în traducerea lui Liviu Radu (cel care a tradus cu siguranță cele mai multe romane de Koontz la noi).
*
Stephen King, Joyland, Hard Case Crime, SUA, 2013, 284 pagini
King recidivează. Nu atât cu o carte la Hard Case Crime (prima a fost Colorado Kid, transformată în serial TV, Haven, unul muuult mai izbutit, fie vorba între noi, decât recentul Under the Dome), cât cu una de mister. Aproape polițistă. Oricum, fără nimic supranatural în ea. Este o tendință la King. Romanul la care lucrează și pe care îl va lansa anul viitor (Mister Mercedes) umblă vorba că ar fi tot o poveste detectivistică.
Povestea din Joyland mi s-a părut mai bine legată decât cea din Colorado Kid. Sigur, la asta poate contribui și narațiunea la pers. I sg., întotdeauna mai credibilă. Cred că aici este însă vorba de miză. Joyland prezintă un subiect mult mai ofertant, iar experiențele inițiatice de care are parte Devin la parcul de distracții Joyland sunt puse în lumina nostalgiei. Căci Devin trăiește vara aceea cu adevărat într-o țară a bucuriei, chit că are de muncit mult, de distrat copiii îmbrăcat într-un costum gros de câine, de descâlcit un mister care bântuie, la propriu, lucrătorii colegi cu el… În Joyland se simte înțelepciunea scriitorului exersat.
Am citit cartea pe o plajă grecească. Recomand experiența.
*
Anna Vary, , Ed. Herg Benet, Colecția Cărțile Arven, București, 2013, 286 pagini
Un fragment din acest roman ați putut citi în Revista de suspans nr. 7. Este al doilea volum al unei trilogii. Despre primul volum m-am pronunțat în numărul inaugural al revistei noastre. Mă întrebam atunci, încă din titlu, dacă nu cumva suntem în fața primului fantasy romantic românesc. Sunt încredințat că răspunsul este da. Iar acum, la un an după apariția primei părți, aș putea la fel de bine să afirm că avem înaintea noastră al doilea fantasy romantic românesc.
Am remarcat dintru-nceput uniformitatea stilistică, ceea ce mă duce cu gândul că misterioasa autoare ori are deja scrie toate cele trei volume, ori stăpânește atât de bine uneltele meseriei încât poate reintra „în stil” și după o pauză de un an.
Încă un lucru pe care l-am remarcat, din nou, este siguranța cu care autoarea descrie scene, situații, creionează personaje, consemnează gânduri și redă dialoguri. Nu am găsit nicăieri un paragraf introdus forțat, o burtă de care evoluția acțiunii se putea lipsi. Povestea junei revoltate Alexandra și a familiei de nemuritori din care Mathias face parte (Aneke, din volumul anterior, face aici figura unei Akasha din universul ficțional al lui Anne Rice) se prefigurează a fi una demnă de export. Îmi recunosc ignoranța în această ramură a fantasticului YA, dar intuiția îmi spune că trilogia apărută la Herg Benet s-ar remarca ușor în ghiotura de trilogii și serii similare pe care le produc occidentalii.
Eu, unul, abia aștept cel din urmă volum, Alexandra.
*
Stephen King, 11.22.63, Hodder & Stoughton, Londra, UK, 2011, 740 pagini
Am așteptat cartea asta cu sufletul la gură. De îndată ce a apărut pe BookDepository ediția paperback mare, am comandat-o. Under the Dome, un alt proiect abandonat în tinerețe de King și reluat abia acum, îmi plăcuse extraordinar de tare. 11.22.63 beneficia de aceeași poveste constitutivă: început pe când autorul era încă verde, abandonat și reluat acum, cu forțe creatoare sporite. Cele două sunt însă ca borcanele aceleiași clepsidre. Dacă Under the Dome m-a extaziat în proporție de 90%, socotind că are un final forțat, 11.22.63 m-a mulțumit în proporție de 10%, socotind că tocmai finalul este cel care face cartea.
(Merită amintit aici că Stephen King a publicat un final alternativ pe site-ul său în 2012. În el, Sadie ajungea să se mărite cu altcineva, să aibă cinci copii și unsprezece nepoți. Cel care i-a sugerat finalul ajuns în varianta tipărită a fost nimeni altul decât Joe Hill, fiul lui King, de-acum autor de horror in his own right.)
Atunci, în 2011, am citit vreo 400 de pagini din roman și l-am abandonat. Între timp a apărut și traducerea românească, la Nemira. (Nu știu cum sună, exemplarul meu l-am valorificat pentru a-mi cumpărat un Kindle. Sic!) Am dus cartea la capăt doar acum, doi ani mai târziu. Mdap, King e totuși King. Povestea lui Epping devenit Amberson odată ce ajunge în trecut, cu cinci ani înaintea asasinării lui JFK, și a tinerei Sadie, acolo îl regăsim pe King cel adevărat. Altminteri, cu îndreptățire s-a spus că, atunci când n-a putut scrie romanul în tinerețe, socotindu-l prea ambițios, King s-a mulțumit să scrie Zona moartă, cam pe același subiect. Ei bine, în foarte multe privințe Zona moartă depășește acest roman, într-adevăr, ambițios.
Se discută deja despre o posibilă ecranizare. Să sperăm că măcar de data aceasta va rezulta ceva măcar egal ca valoare cu sursa de inspirație.
*
Sissel-Jo Gazan, , Traducere de Petru Iamandi, Colecția Enigma, Editura Univers, București, 2013, 382 pagini
Un nume de autor care nu-mi spune nimic. Un titlul de roman polițist cam insolit. Puțin spus. Coperta ediție românești atrage, însă. La fel și traducătorul. Pentru cunoscători, Petru Iamandi e o garanție. Este și de data asta. Tradusă și numai decent, cartea putea fi un flop. Așa este, până la urmă, o lectură foarte agreabilă, în pofida unor capitole mai trenante. Un thriller în mediul paleontologiei universitare! Un reputat profesor danez este ucis în propriul birou, rivalul său de peste ocean, aflat întâmplător în vizită în Danemarca pentru o conferință, este suspectat. Mai apare o victimă, un tânăr asistent universitar cu înclinații homosexuale. Cine comite aceste fapte și mânat de ce pornire? Acestor întrebări încearcă să le dea un răspuns atât inspectorul-șef Søren Marhauge, cât și, mai ales, doctoranda Anna Bella Nor, protagonista de drept a narațiunii.
Roman de debut apărut în 2008, recompensat cu premiul Societății Radio din Danemarca. Și tradus în mai multe țări. Merită gustat. Traducerea în română vine în ajutorul cărții.
