„Ador copiii.
Din ce în ce mai mult din momentul
în care am constat că-i doare fix în cur
de existența lui Dumnezeu”
Prolog
Acolo sus zeul se dezlănțuia, furibund, răspândindu-și mânia către pământ.
„E doar o furtună!”
„O futută de furtună, așa cum ai mai văzut de zeci de ori, de sute de ori în viața ta!”
Zdreanța de gând se prăbuși în haosul creat de harpiile care-i biciuiau trupul hăituit.
Senzațiile se diluau, duhoarea de animal se accentuă și urletul se năpusti afară cu forța tuturor timpurilor pierdute. Fulgere crăpau cerul și ființe mărunte, blănoase, alergau prin pustiul vremurilor, înnebunite de urgia dezlănțuită.
Se chirci lângă stâncă, încercând cu disperare să se agațe de ultima rămășiță luminoasă care se mai opunea, din ce în ce mai firavă, instinctului primar, părăsind, cu tristețea specifică oricărei speranțe pierdute, rațiunea de a fi a lucrurilor.
Mirosea oribil.
Mâinile imense, butucănoase, acoperite cu păr scurt, des și brun strângeau spasmodic aerul într-o ultimă încercare agonizantă de a se agăța de acel element nevăzut care până atunci dăduse un sens existenței sale.
Transformare… uitare… o nouă stare… revenire… bucurie… mai puternic, mai feroce, mai atent, mai însetat, mai doritor, mai temător. Din cele înalte, zeul se zborșea cu furie, dăscălindu-și sluga umilă.
Se ridică și fugi spre pădure, simțindu-și trupul pulsând de energie și Viața scurtcircuitându-i întreaga ființă.
Devenise regele, bestia absolută a lumii înconjurătoare.
Copyright © 2013, Cristofor Arts
*
― Hai să căutăm cimitirul!
― Care cimitir? întrebă fetița, privindu-și nedumerită, prin glazura ochilor verzi, fratele mai mare.
― Acela… unde oamenii își îngroapă câinii și pisicile și oițele și unde noaptea poți vedea fantome, spuse puștiul.
― Acela e în pădure… iar tati nu ne dă voie acolo, cred că știi foarte bine!
― N-o să afle nimeni. Ne luăm de mână, mergem, uite așa, poate găsim mormintele, poate vedem și un iepuraș și, gata, ne întoarcem!
― Un iepuraș viu? replică fetița, cu glas abia șoptit.
― Da… sau poate unul mort demult, cu ochii roșii, cu botul plin de sânge și pofticios de cărniță proaspătă!!
Fetița se încruntă, dar, văzându-și fratele atât de hotărât, îl apucă strâns de mână, lăsându-se purtată către pădure. Printre copaci, întunericul șoptea cu glasuri bătrâne, răutăcioase, iar creaturi mărunte, solzoase, se ițeau obscen printre trunchiurile scorburoase, invitând-o să li se alăture pentru totdeauna în jocul întunericului.
― Sigur nu e periculos, Vlady? Ce se vede acolo, printre copaci?
― Nimic. Ți se pare, nu mai fi așa fricoasă, răspunse băiatul cu siguranța celor zece ani nu demult împliniți.
― Dacă zici tu.
Trecură de lizieră, se afundară printre copaci, iar răcoarea blândă a unei zile împădurite de iunie risipi temerile fetiței. Se auzeau păsări, ciripind vesele prin tainicul frunziș, raze de soare valsau în tandem cu prospețimea verii, iar poteca bătătorită nu le crea prea mari probleme celor doi.
― Mai avem mult? întrebă, mai mult din reflex, fetița.
― Uite acolo, în luminișul acela, acolo sunt îngropate…
― Și au nume și poezioare și curelușe înfipte în cruci?
― Habar n-am. De aia mergem, să vedem.
Vântul se înteți și razele soarelui dispărură sub platoșa unui nor pufos și negru. În semiîntuneric, prietenii imaginari, cu dinți foarfecă și ochi lăptoși, în adâncul cărora bezna propășise mici arătări din altă lume îi șopteau copilei vorbe dulci, veninoase, povestindu-i despre piticul cel negru cu șapte colți care mânca la micul dejun numai friptură din pulpă de fetiță, care devora la prânz căpățâni cu zulufi blonzi și care seara, când spiridușii blestemați se întorceau călare pe ciolane de băieței pentru a se odihni în pătuțuri țesute din piele rozalie de obrăjori dolofani, își făcea o parfumată salată din ochișori verzi.
― Vine ploaia… șopti abia auzit fetița.
― Acum ajungem, încă un pic și gata.
Dezamăgirea fu uriașă.
Până și surioara, în ciuda fricii și a bombănelilor sperase să vadă ceva… de genul „Aici odihnește dragul meu Tomy, pisoiașul tărcat, omorât de nesimțitul acela care transportă cartofi cu tirul. Fie ca Tomy să lingă lăptic în rai iar grasu să fie non stop călcat cu camionul pe cap în iad!” În schimb, descoperiră trei movile incerte, acoperite cu iarbă. Într-una dintre ele cineva înfipsese o frigăruie.
― Of, hai să mergem în parcul de joacă, am venit degeaba până aici, nici măcar o ciupercă n-am găsit.
Băiatul aprobă în tăcere, dând din cap, hotărârea fetiței, simțindu-se vinovat că pierduseră vremea prin coclauri în defavoarea relaxantului leagăn.
― Bine… hai să mergem.
― Ce bine! Așteaptă puțin, mă duc acolo după copaci să fac pișu.
Urletul de groază al fetiței scutură poienița într-un spasm apocaliptic.
*
Ceea ce provocase groază Marei nu fu nicidecum vreun spiriduș malefic ieșit din mormântul vetust al motănelului preferat, ci un cadavru cât se poate de autentic.
La scurt timp după descoperire, cei doi copii năvăliseră disperați și înlăcrimați în biroul tatălui răcnind „Yeti e mort la noi în pădure!”, iar acesta, deși destul de sceptic, anunțase echipajul de intervenție al poliției de la secția 5, responsabil cu zona în care se aflau.
Aceștia încremeniseră stupefiați în fața arătării. În tufișurile ridicol de verzi zăcea un soi de mamifer respingător și urât. Capul și cea mai mare parte a corpului, ca și brațele și picioarele erau acoperite de păr lung și aspru. Avea degete lungi, subțiri, dar care creau impresia de mare forță, iar mâinile îi semănau cu cele ale unei maimuțe. Fruntea îi era îngustă și fălcile aduceau cu cele ale unei fiare sălbatice, cu dinți ascuțiți, deosebit de albi. Fața avea o culoare închisă, aproape neagră.
Decedatul semăna destul de bine cu o gorilă, oricum cu un soi de maimuță, cercopitec sau „ce alt fel de mama dracului de urâțenii din astea mai sunt pe planetă”, după cum înțelept concluzionase sergentul Bonta, ordonând cu un răcnet sonor celor două grade inferioare să umble grijuliu cu „mutația” din iarbă. După ce o examinase cu atenție, sergentul Bontea se scărpină profund pe ceafa groasă, transpirată indiferent de anotimp și, după ce micul punct negru care i se zbenguia prin creier de fiecare dată când încerca un act mai complex de gândire nu dori să părăsească arena, semn că problema era prea dificilă, puse mâna pe mobil și își apelă prompt superiorii.
― Să trăiți, domnule căpitan, raportez că avem o problemă. Păroșenia, să trăiți, seamănă cu un maimuțoi oribil, da, da, chiar așa, fără coadă și, mă scuzați, cu un organ imens, da, știu că organele suntem noi, să trăiți, dar chestia e că trebuie să veniți să examinați mutația, pentru că, vedeți dumneavoastră, King Kong ăsta are verighetă, nu sunt tâmpit, să trăiți, nu, doar o bere la paradă, da, da, n-am distrofii, dioptrii, să trăiți, da, chiar că sunt din ce în ce mai idiot, dar înțelegeți și dumneavoastră că n-am mai văzut așa ceva de când mama m-o făcut, așa că se simte necesară prezența dumneavoastră, să trăiți, asigurăm perimetru și vă așteptăm.
Cei doi subalterni se chiorau la decedat manifestând aceeași uimire candidă. Pe inelar strălucea, bizară și neverosimilă în contextul dat, o verighetă.
C a p i t o l u l I
1
Când urletele vajnice ale băiețelului îl smulseră din așternuturi era deja ora nouă. Pe noptieră, o foaie A4 îl avertiză, printre desene abstracte de grădiniță, că astăzi, prima sâmbătă din luna iulie, are loc măreața acțiune de vizitare a parcului zoologic deschis la marginea orașului de un neamț întreprinzător și că orice încercare de a se sustrage evenimentului se va solda cu privare de pupici timp de o săptămână. Zâmbi cu duioșie.
Sub rândurile scrise de soția sa cineva își pictase, stângaci, numele, cu litere mari, lăbărțate, înconjurate de o inimioară roșie, străpunse de o sabie pe care aceleași minute se străduiseră să scrijelească cuvântul TATI. Nici nu avea de gând să rateze ieșirea, cu toate că durerea din calota craniană nu se risipise încă, semn că demonul perfid, inodor și ancorat în 45 de grade mai bântuia pe acolo. Își petrecea în ultima vreme tot mai mult timp în compania paharului și, chiar dacă acest lucru nu afecta încă îndeplinirea activităților zilnice și nici relația cu Maria, care îi zâmbea cu aceeași afecțiune ca în urmă cu șapte ani, un semnal de alarmă și mai ales reacțiile organismului începuseră să-i dea de gândit, să se întrebe la modul cel mai serios cu putință dacă nu alunecase încet, dar sigur, pe panta alcoolismului. Rațiunea însă nu putea să digere cu ușurință această supoziție, așa că îi oferea de fiecare dată demonstrații alternative care anihilau întru totul această sumbră perspectivă. Pe de altă parte, gândurile lugubre se diluau și dispăreau definitiv spre după amiază, când în viziunea cerebrală asupra lumii se instalaseră deja câteva beri sau câteva păhărele de votcă.
Sau și… și…
― Mă duc să văd dacă s-a trezit taaatiiiii!
― Stai, năzdrăvane, că poate mai doarme încă…
Dar băiețelul năvălise deja în dormitor. De aruncă pe patul uriaș, peste tatăl pe jumătate adormit, ciufulindu-l, trăgându-l de urechi și chiuind vesel:
― Tati, tati, cred că știi ce zi este astăzi, mergem să vedem animalele, nu-i așa-i?
― Tati, așa e, iubitul tati, replică bărbatul, strângându-l tare, cu disperare chiar, înțelegând, pentru a nu știu citea oară, că orice echilibru s-ar prăbuși în iremediabilul abis dacă s-ar întâmpla ceva ireparabil cu băiatul.
Maria stătea în cadrul ușii, amuzată, cu părul brunet încă nearanjat curgându-i peste umeri. În momentul în care bărbatul decise că aceea va fi o zi perfectă, hotărând de asemenea că nu se va atinge de băutură pentru că vor folosi mașina familiei cu el pe post de șofer, băiețelul își înfipse cârnăciorii în obrajii săi nerași, țipând fericit:
― Șiiiiii tatiiiiiii… mâine o să primești de la mine o surpriză mare, mare, pentru că este ziua ta, nu-i așa-i?
Fu scuturat de un spasm atât de violent, încât copilul se dezechilibră și căzu pe pat, în continuare cu gura până la urechi, crezând că este vorba de un nou joc inventat de tați, marele cavaler spasmo-electric. În schimb, Victor, continuând să tremure, uitase de prezența fiului, concentrându-și chipul alb de groază spre Maria, care nu înțelegea cu claritate momentul care tocmai se consumase. Abia într-un târziu se desprinse din amorțeală și fugi spre pat. Îl convinse pe cel mic să părăsească încăperea, explicându-i conspirativ că întreaga curte fusese invadată de porumbei și că cineva îndemânatic ar trebui să aibă grijă de chestia asta. Vlad o zbughi, emițând chiuituri războinice.
Victor începea încet să-și revină.
Privirile, din înspăimântate, deveniseră acum acuzatoare.
Maria negă cu fermitate:
― Nici vorbă. Nici să nu-ți treacă prin cap așa ceva. Știi foarte bine cât de al naibii de greu este să joc în continuare rolul mămicii care nu știe de ce tăticul ascunde ziua lui de naștere!
― Și, atunci, de unde știe? Te pomenești că o zână cotoroanță, venită direct din iad, i-a explicat pe îndelete care este situația mea! Sugerându-i în același timp că nu se va întâmpla nimic dacă tăticul o să-și dea ochii peste cap, răsuflând sacadat și apoi oprindu-se definitiv. Din răsuflat, din viață și din toate! De unde știe când e ziua mea? Cu excepția ta și a părinților care îl șterg demult pe Scaraoțchi la cur în iad și a diferitelor organe oficiale cu care un băiețel de cinci ani cu siguranță nu a stat la povești nimeni nu știe acest amănunt insignifiant din viața mea!
Deși ofensată de atitudinea bărbatului, Maria fu nevoită să se resemneze în fața adevărului.
Așa era.
Pe fața crispată a lui Victor se citea mânie și frustrare. Și, mai rău, mânia era îndreptată împotriva ei. O ranchiună profundă, inseminată cu ură, o izbucnire pe care nu o cunoscuse în cei șapte ani de căsnicie, nici măcar în ultima perioadă, de când soțul începuse să se întrețină tot mai des cu bătrânul și veselul Bachus, sclipind tulbure și apetisant în diverse recipiente. Dar Victor, deși ridica tot mai mult ștacheta paharelor golite, rămânea același tip jovial și pus pe șotii care își adoră băiețelul și care începuse să-și îndesească avansurile sexuale, motivul cel mai serios pentru care Maria, mare amatoare de jocuri erotice, îi tolera camaraderia lichidă.
Acum însă…
Pentru că nu-i convenea deloc situația creată și pentru că era o persoană practică, Maria zise:
― Hai să rezolvăm problema.
― Cum? lătră iritat Victor, iar în ochi ura începea să se instaleze îngrijorător de pregnant, în detrimentul mâniei.
― Îl întrebăm. Pur și simplu.
Fața bărbatului se transformă într-o clipă și, privind abia acum chipul sincer și îngrijorat al Mariei, se întrebă cum putuse fi atât de dobitoc încât să-și acuze soția fără a fi ancorat în nimic, exceptând frica să atavică și amintirile fâlfâitoare și cenușii, agonizând în spatele retinei.
― Iartă-mă… da, ai dreptate. Cheamă-l.
Băiețelul năvăli ca un Panzer în dormitor, fericit, strigând din toți rărunchii taaatiiiiii ești tot în pătuț, când mergem, când, când, când, și tatăl îl ridică blând în brațe, mângâindu-i părul blond și cârlionțat și îl întrebă cu toată duioșia de care putea da dovadă, încurajat din priviri de Maria:
― Iubitul tatei, ia spune-mi tu, cine ți-a zis că mâine este ziua mea?
― Străbunica! veni răspunsul rapid și deconcertant al copilului.
Victor încremeni de groază. Amintirile, descătușate, îl sufocară pur și simplu, provocându-i o tuse intermitentă, punctată cu icnete, un atac de panică, și Vlady începu să aplaude, în eterna sa farandolă copilărească, fericit că tăticul este atât de inventiv și bine dispus. Văzând reacția lui Victor, Maria interveni:
― Vlady, iubitule, dar tu n-ai cunoscut-o pe străbunica. Ea este demult la Doamne, Doamne, acolo sus. Doar…
― Ba nu e acolo sus, e acolo jos și nu tot timpul, pentru că vine și vorbește cu mine și e tare simpatică, deși arată ca un monstru din Scooby Doo! M-am speriat când am văzut-o prima dată, dar nu a am apucat să plâng pentru că mi-a spus că e străbunica de care mi-ai spus tu, mami, când am găsit poza aia și că să nu-mi fac griji că ea nu e moartă de tot și mi-a zis de ziua lui tați care e pe șapte iulie, adică MÂINE, și care o să se bucure foarte tare dacă o să-i spun că am reușit să aflu fără să-mi spună el sau mami și că tati e în continuare iubitul străbunicii și că o să-l aștepte acolo unde toți valsează, să mestece împreună ceva bun.
Victor tremura atât de tare, încât iar fi lăsat muți de uimire până și pe spectatorii unui spectacol cu scaunul electric. Maria, lividă, mai avu totuși puterea să îngaime:
― Și… unde povestești tu cu străbunica?
― În cameră la mine, mami! Câteodată iese de sub pat și atunci mă sperie un pic și altă dată din dulap, adică stă acolo în dulap unde e întuneric și are niște ochi galbeni ca niște bănuți și e tare nostimă numai că pute și am rugat-o să se spele și a râs și a zis că nu trebuie să-mi fac griji pentru că în curând așa vom mirosi cu toții.
În timp ce Maria se străduia din răsputeri să nu leșine, Victor plonjă în trecut și
2
tatăl intră în acel moment pe ușă, afișând o figură de vișlă nefericită care tocmai fusese informată că medicul veterinar hotărâse condamnarea sa la o dietă compusă din semințe de floarea soarelui și paste cu sfeclă roșie. Lucru rar întâlnit la omul care, cu trei ani în urmă, își informase telefonic soția: „Iubito, hai, repede la urgență că am avut un accident cu rablă, am trei coaste rupte și ceva bubuieli la cap și poate și ceva hemoragie internă dar nu uita, te rog, să iei o pereche de budigăi, pentru că m-am căcat pe mine.”
Melisa presăra busuioc peste friptură cu aerul cel mai firesc din lume, auzi ușa de la intrare deschizându-se, dar nu se întoarse, deoarece nu recepționă obișnuitul fragment din Nunta lui Figaro, fredonat atât de fals de Edmond de fiecare dată când se întorcea acasă.
Abia când auzi smiorcăitul se răsuci.
Acel prizat de muci pe nas, practicat de bărbat de fiecare dată când se emoționa puternic și care deschidea aria icnetelor și suspinelor, însoțite de lacrimi. Edmond, un as al afacerilor cu piese numismatice, obișnuia să plângă și nu făcea un secret din acest lucru, precum nici din faptul că urmărea din adolescență serialul melodramatic Tânăr și neliniștit.
Cu toate acestea, numai situațiile cu o extrem de mare și negativă încărcătură emoțională îi determinau aceste stări.
Văzându-i figura, presupunerile Melisei se transformară în certitudine. Situația era, într-adevăr, extrem de gravă.
― Ce s-a întâmplat, iubitule?
Bărbatul oftă, îți șterse nasul și își aruncă pe covor geanta cu cataloage. De dimineață plecase la o licitație, dar femeia știa foarte bine că problema nu avea nici o legătură cu afacerile. Deznodământul acestora nu afecta bună dispoziție a lui Edmond, familiarizat cu ideea că, oricât de bun ai fi, tot mai pierzi câteodată.
Trântindu-se pe fotoliu, întrebă:
― Unde-i Victor?
― Pe afară, în grădină, se joacă cu sperietoarea de ciori, răspunse Melisa, total nedumerită.
― Foarte bine, pentru că nu doream să audă chiar acum, smiorcăi bărbatul.
― Să audă ce anume?
― Că mâine, de ziua lui, în loc să călărească poneiul va trebui să meargă obligatoriu în vizită la cotoroanță, deși i-am promis că n-o să-l mai duc acolo niciodată.
Melisei începură să-i pulseze tâmplele.
― La cine? Nici nu se pune problema!
― Ba se pune și uite de ce. Azi dimineață, m-a sunat doctorul OFICIAL și mi-a comunicat disprețuitor că în ciuda tratamentelor vraciului indian Hacamancabudibaba sau cum dracu l-o chema, care habitează cu ea de un an de zile, baba mai are o săptămână de trăit și asta în varianta cea mai optimistă. Mi-a mai explicat ceva despre rezultatele pe care le-ar fi avut dacă ar fi continuat tratamentul cu el și nu cu tot felul de șarlatani zdrențăroși precum și o extrem de neplăcută remarcă despre bogătași obezi care nu-și onorează obligațiile financiare. Mi-am cerut scuze, l-am rugat să-mi trimită factura și am sunat apoi la reședință. Unde mi s-a replicat în stilul obișnuit că ideile doctorașului sunt simple aiureli, dar, pentru nefericita perspectivă în care ar avea dreptate, dorește să-și vadă nepotul, nici azi, nici poimâine, nici la paștele lui Aghiuță ci mâine, la ora patru. I-am spus că poate să-și vâre adânc în găoază impresionantă idee, dar cotoroanța mi-a amintit, pe tonul cel mai duios cu putință, că fratele meu, persoana pe care o iubesc aproape la fel de mult ca pe voi, se află în ceea ce cu indulgență s-ar putea numi jenă financiară și că, dacă nu voi binevoi să-mi mișc hoitul nesimțit, îl va zbura din testament cu o asemenea viteză încât va ajunge pe Marte mai repede că roboțeii NAȘA. Și pot să jur că așa va proceda.
Melisa nu avea nici un dubiu asupra acestei concluzii. În ultimii ani, excentrica miliardară se țicnea cu aceeași repeziciune cu care se îngrășa. Mânca în neștire, într-un desfrâu cu adevărat pantagruelic, își concediase brutal medicul personal care încerca să-i tempereze avântul gastronomic, cumpărându-și o lectică și angajându-și patru tineri care s-o poarte prin casă, deoarece renunțase la orice contact cu exteriorul. Își adusese un vraci indian care să-i supravegheze starea de sănătate și încă o duzină de persoane dubioase, preoți voodoo, necromanți și cititori în rune care se concentrau pe găsirea unei soluții definitive pentru prelungirea la infinit a vieții distinsei doamne.
Deși hotărâse categoric să nu-i mai calce pragul, cu un an în urmă Edmond, sătul de atâtea telefoane și poate și împins de curiozitate, hotărî ca familia să facă o vizită bătrânei.
O decizie care se dovedi absolut dezastruoasă.
Victor nu era un băiețel ușor impresionabil și în general spaimele copilăriei îl lăsau rece, analizându-le cu o detașare aproape comică. Bezna din dulap nu era altceva decât un simplu motiv să constați dacă ai ajuns suficient de înalt pentru a folosi întrerupătorul, iar întunericul era în general doar un pretext pentru că mami și tati să te silească să desfășori acea activitate neplăcută numită somn. Monștrii, fantomele și figurile grotești din benzile desenate erau simple creații făcute de un nenea sau de o tanti care doreau să câștige bani băgând frica în oasele copiilor. Părinții habar n-aveau de unde asimilase aceste idei, însă rezultatul nu putea decât să-i satisfacă – nici un pitic cocoșat nu le deranjase nopțile.
În dimineața zilei de șapte mai, Edmond anunță, cu toată veselia crispată pe care o putea compune mutra sa de vișlă, că vor avea parte de o excursie neobișnuită, cu multe surprize.
― Pentru că azi îți vei cunoaște bunica, Victor, și ne vom distra de minune.
― Dar, tati, de ce nu ne-am mai dus până acuma, nu mai e bolnavă, mami a zis că…
― Știu că a zis mami, bunica a fost într-adevăr foarte bolnavă, acum este sănătoasă.
― Și, tati, oare a făcut un tort sau mi-a pregătit o surpriză, așa ca cealaltă bunică?
― Sigur că da, iubitule, promite tati că o să ai parte de o surpriză foarte mare.
― Poate a venit iepurașul și la această buni…
― Se prea poate, dragule. Acum, hai, du-te cu mami să te speli și să te îmbraci frumos.
― Bine, tati, abia aștept.
Și după o jumătate de oră Mercedesul rula deja pe șoselele pline de gropi. În tandem cu starea sufletească a celor doi adulți, vremea, însorită de dimineață, începu să dea semne de răzbunare.
Abia parcurseră 30 de kilometri de drum și cerul, până atunci senin, își creionă fața în plumburiu și negru, deversând, cu ura neutră specifică naturii, șuvoaie de apă tulbure.
Și grindină.
Fură nevoiți să oprească.
Pentru prima dată în cei patru ani de viață Victor dădea semne de neliniște.
I se făcuse pielea de găină, deși temperatura în mașină nu scăzuse.
Mai târziu, în momentul în care Edmond frânase în fața parcării, băiatul începu să plângă.
― Tati, cred că de fapt nu vreau la buni, hai mai bine acasă, uite ce urât este afară, vreau să mă uit la Garfield, sunt episoade noi.
― Nu te speria, ce te-a apucat acum? Stăm puțin aici până trece grindină.
― De ce plouă cu gheață, tati?
― Se numește grindină, iubitule, interveni Melisa.
― Ce-i aia grintină?
― Este o…
― Și cred că buni este la fel de urâtă ca ploaia asta neagră și ca grintina asta și vreau acasă.
― Dacă nu te potolești, îl sun acum pe Moș Crăciun să nu-ți mai aducă nimic.
― Nuu, tati!
― Bine, atunci, potolește-te odată, uite că s-a oprit și ploaia.
― Biiine, tati.
Și porniră mai departe, cu un cuib de neliniște instalat în suflet.
Mai bine și-ar fi ascultat băiatul.
După încă doi kilometri, Edmond frâna, înjurând cu năduf, indiferent la protestele Melisei, „îl avem și pe Victor în mașină, controlează-te”, însă mașina aproape că derapase, trecând în viteză peste ceva mic și negru, ceva care încerca să traverseze alergând șoseaua și nimerise, în goana-i atavică, sub roțile mașinii. Opriți pe linia continuă, pe șoseaua udă, priviră cu toții prin lunetă spre ceea ce striviseră – se mai zbătea încă, într-o baltă roșietică, răsfirat ca ingredientele unei plăcinte infernale.
― Taaaatiiiiii, ai omorât un animal, l-ai trimis la Doamne, Doamne, nu-i așa-i?
În ochii băiețelului abia liniștit după întâia sa frică inexplicabilă se iviră lacrimi. Edmond, stăpânindu-și cu greu noul șuvoi de înjurături porni mașina, lăsând explicațiile în seama Melisei.
― Ce fel de animal era acela, mami? veni în cele din urmă întrebarea și, cu toate că ar fi dorit din suflet să-i ofere un răspuns, femeia își dădu seama că habar nu avea ce anume omorâseră. Ceva mic și negru, ceva cu patru – sau cinci? – picioare, ceva care acum, după ce se îndepărtaseră considerabil de locul infracțiunii se scufunda în diluata neștiință a uitării și interpretării – ceva cu dinți ascuțiți care, într-un ultim efort existențial, rânjise către ei – sau, cel puțin, așa li se păruse.
După ce trecuseră de cei patruzeci de kilometri de autostradă – singura măreață acțiune în domeniul drumuri și poduri pe care guvernul democratic reușise să o realizeze în ultimii douăzeci de ani, cheltuind sume inadmisibil de uriașe din buget – făcuseră la stânga pe o potecă mocirloasă, răpusă de gropi și acum îmbibată de apă, transformată într-o nedorită frescă de noroaie îmbâcsite. Pe vârful dealului, chel și sterp, se află casa bunicii.
Reședința era o eroare arhitecturală. Fusese proiectată de o minte necunoscută, iremediabil bolnavă, pentru niște uriași himerici, din apuse timpuri biblice. Disproporția locuinței era o inepuizabilă sursă de disconfort, iar tavanul aflat la peste zece metri distanță deasupra podelei dădea impresia grotescă a unei catedrale gotice prost executate. Vitraliile acopereau fiecare fereastră, menținând frigul, indiferent de anotimp. Salonul era mai mare decât o sală de judecată și pașii răsunau cu un ecou sinistru pe dalele din marmură neagră.
Ceea ce amplifică însă dezgustul fu duhoarea.
Sunară îndelung, așteptarea iritându-i, și în cele din urmă imensa ușă de stejar scârții, iar în cadrul ei își făcu apariția o arătare matusalemică, purtând pe cap un imens turban și având o privire verde, șerpească și plină de răutate, bolborosind ceva într-o limbă necunoscută, însoțindu-și aproape fiecare cuvânt cu plecăciuni largi, neverosimile și teatrale.
Dar ceea ce îi făcu să dea în spate nu fu creatura dantescă, ci mirosul, răspândindu-se în valuri grețoase, un miros greu de sudoare animalică, de moarte și putreziciune, un miros de abator părăsit în care cadavrele abandonate se distrau, jucându-se de-a putrefacția și viermușii.
Edmond înjură crunt, susținut de această dată de Melisa, al cărei simț olfactiv tindea să se alăture icnetului aproape incontrolabil de vomă.
Nu mai simțise așa ceva în viața ei.
― Cheam-o, domnule, pe mama, ce dracu te-ai proțăpit aici? Și, la urma urmei. ce pula ești dumneata, un fel de majordom?
Dar omulețul rânji cu răutate și, părăsind cadrul ușii, le indică, printre plecăciuni, salonul, bolborosind fără întrerupere și împroșcând salivă în toate părțile.
Victor își înfipse degețelele în palma lui Edmond, iar Melisa urlă după ce parcurse doi metri. Ceva se freca de piciorul ei.
― Dumnezeule, dar ce se întâmplă aici?
Și, concentrându-se în penumbra admisă de vitralii, descoperi o sumedenie de feline, pisici de toate mărimile și vârstele, colcăind prin preajmă, amenințătoare, atingându-le membrele cu mieunături agresive.
― Edmond, mie chiar nu-mi place treaba asta. Ce dracu, am acceptat să venim, dar ce futu-i mă-sa, nu sunt pregătită pentru așa ceva, asta-i bătaie de joc sau o modalitate dementă de a-ți întâmpina oaspeții. Și, după cum văd, nici copilul nostru nu-i prea fericit. Pute ca-ntr-o cocină. Propun să plecăm și, dacă vrea să ne vadă, n-are decât să se cațăre pe lectică și să ne facă o vizită.
― Ei, gata, am venit, stăm la o cafea. Schimbăm două, trei vorbe și plecăm.
― La o cafea cu excremente de pisică, Edmond?
― Deci, gata! Ce dracu, suntem în salon, ne așezăm la măsuță și… uite și cafeaua!
Într-adevăr, pe o măsuță minusculă, aranjată parcă pentru un joc nevinovat cu păpușile se aflau un ibric de argint și două cești din același metal. „Se vede că nepotul a fost exclus din ecuație”, constată cu ură Edmond, înainte de a se înghesui pe scăunelul Barbie. „Dar băiețeii de patru ani nu beau cafea”, șopti un gând mustrător. „Desigur, însă, beau cacao cu lapte, ciocolată fierbinte, mănâncă prăjiturele, fursecuri sau o felie suculentă de pizza sau orice altceva, la naiba, o mică surpriză, acolo.”
Observară că pisicile, puzderia de feline se buluceau la intrarea în salon fără că vreuna să îndrăznească să treacă pragul. Mieunau fioros, scuipau și se încordau neputincioase. Edmond observă că zidurile, cu excepția celui acoperit de biblioteca enormă, plină de volume vechi, prăfuite, majoritatea legate în piele și valorând o avere erau acoperite cu semne bizare, de origine necunoscută, excepție făcând pentagrama sângerie, singurul simbol pe care bărbatul înfiorat îl recunoscu. Steaua în cinci colțuri avea vârful îndreptat în jos, protejând un chip infernal împodobit cu o pereche uriașă de coarne – sau antene? – și fiind la rândul ei înconjurată de șapte litere încârligate care aduceau vag cu cele grecești. Edmond se holbă o vreme intuind că aglomerarea aparent haotică de pe ziduri determina cumva teamă pisicilor. Poate mirosul vopselei, poate culorile, poate….
Un trosnet puternic îl smulse din mrejele meditației, iar Melisa aproape că scăpă ibricul de argint din care turna cafeaua, iar Victor tresări înfricoșat, dezechilibrându-se și prăbușindu-se de pe scaun. S-ar fi ales poate cu o lovitură zdravănă dacă prezența de spirit de fost campion la Aikido a lui Edmond nu l-ar fi salvat în ultimul moment.
Se auzi un cor strident de trompete amintind de muzica hollywoodiană din filmele istorice cu acțiunea plasată în antichitatea romană și care anunțau de obicei apariția împăratului. Amator al genului, Edmond se întrebase de multe ori de unde dracu știau fanfaronii din studiourile de producție CUM se cântă pe vremea aceea. Dar dacă atunci, corul sau grupul de instrumentiști precedau un moment măreț, înregistrarea din prezent – în mod cert nu era o formație – anunța oroarea absolută, venită direct din tenebrele de dincolo de marginile universului.
Pisicile dispărură în penumbră, tunetul – tropăitul – se intensifică și în salon își făcură apariția patru indivizi, aproape goi, cu trupuri sculpturale de culturiști și figuri inexpresive, de buldogi abrutizați sau ucigași ai mafiei, cărând pe umeri o lectică. Dar, în comparație cu ceea ce se afla pe lectică, cei patru indivizi – probabil sportivi cu viitor incert care s-ar fi pretat la orice slujbă, oricât de excentrică sau nebunească pentru a scăpa de rușinoasa povară a eșecului – păreau niște drăgălașe personaje din benzi desenate pentru grupa mare.
Pe lectică zăcea mămica-bunica.
Rânjind de bun venit.
Edmond simți că rămâne fără aer și începu să tușească.
Melisa tresări violent a doua oară, scăpând de această dată ibricul, care se rostogoli pe dalele de marmură chicotind răutăcios, iar Victor, căscând ochi mari de uimire, se întreba cu ce entitate extraterestră din Ben Ten putea semăna chestia care se apropia evident amenințător spre măsuța lor.
Așezată pe patru perne se afla o femeie care depășise cu mult trei sute de kilograme, a cărei goliciune era protejată doar de un pampers uriaș, prins în față cu un ac de siguranță făcut la comandă, dintr-un metal incert, probabil fier. Sânii împânziți de vinișoare violacee se revărsau ca niște zepeline prăbușite peste abdomen, un conglomerat de forme de relief din grăsime, în care predominau protuberanțele, străjuind văi și cratere în care transpirația năclăită se întărise, formând o crustă zgrunțuroasă. Picioarele, adevărate trunchiuri înfipte în geografia bizară a corpului prezentau o sumedenie de ulcerații, echimoze și plăgi care supurau un lichid galben și vâscos. La fel se prezentau și brațele, iar atât pe gât, cât și pe figură putrezeau rămășițe de mâncare. Fața i se lăbărțase, aducând vag cu un pachiderm. Fusese rasă pe cap de niște mâini neîndemânatice care îi jupuiseră scalpul lăsându-i răni adânci, unele cicatrizate, altele în curs de vindecare.
În toată masa amorfă, aproape moartă, ochii trăiau cu o deosebită vivacitate, răspândind inteligență și o răutate fără margini. Stupefiat, Edmond avu impresia că ochii se mișcau bizar, dreptul în sensul acelor de ceasornic și stângul invers, iar constatarea îi readuse o fărâmă de bună dispoziție, „ia uite la mama cu unul la făină și cu altul la slănină”, dar veselia se risipi imediat pentru că femeia adusese un nou efluviu de duhoare, mult mai profund decât cel emanat de pisici, un miros de vechime și descompunere, de materii organice putrezite și de canal desfundat și încă ceva, greu de identificat, milos și întunecat.
Muzica încetă brusc, semn că cineva, poate sperietoarea tuciurie care îi întâmpinase la ușă, manevra aparatele audio și lectica se opri în fața măsuței.
― Bună ziua, dragii mei, bine ați venit, e bună cafeluța?
Cuvintele curgeau cu aerul cel mai firesc din lume, iar vocea părea ieșită din gura unei bunicuțe iubitoare care tocmai și-a făcut apariția cu o surpriză ascunsă în buzunar pentru a-și răsfăța nepotul.
Edmond își regăsi cu greu glasul.
― Bună ziua, mamă! Sunt extraordinar de încântat că te-ai pregătit în mod special pentru a-ți întâmpina fiul, nora și nepotul iubit. Ești impresionantă, chiar dacă apariția ta s-ar potrivi mai degrabă unei reclame grotești pentru circul nebunilor din curtea azilului sau pentru campania noului centru pentru adăpostirea obezilor sociopați! În nici un caz prezența ta de babă porno sau de menestrel pentru varianta FĂRĂ BUGET a filmului Stăpânul Inelelor nu cred că va produce o impresie prea bună asupra acestui băiețel de patru ani! Sau asupra mea sau asupra oricărui nenorocit cât de cât normal din acest futut de univers!
Ochii mamei se învârtiră haotic. Picturile care împodobeau pereții căpătară brusc o nuanță alertă, roșietică, și Edmond trăi fără dubii convingerea că cineva manipula în spatele zidurilor respectivele desene – holograme? – făcându-le mai obscene, mai vii, mai pregătite să atace, să cuprindă în miasma lor diabolică întregul salon…
Femeia croncăni sardonic:
― Mă bucur, fiule, că nu ți-ai pierdut simțul umorului, dar îți atrag totuși atenția că nu este indicat să folosești cuvinte de genul futut în prezența adorabilului nepoțel. Cât despre ceea ce se întâmplă aici, nu cred că tu sau altcineva are cel mai mic drept de a emite păreri tembele atâta timp cât toate modificările operate în această casă sunt suportate financiar de mine, la fel ca și cele efectuate asupra propriei mele persoane. Și, cel mai important lucru în această problemă, pe lângă faptul că toate aceste lucruri îmi provoacă multă bună dispoziție e că acest spectacol de teatru, precum și obezitatea mea jegoasă nu provoacă neplăceri nimănui pentru simplul fapt că în această casă nu intră nimeni, iar cei care habitează împreună cu mine sunt suficient de bine plătiți ca să treacă senini peste anumite excentricități. Iar dacă în căpșorul tău se nasc întrebări legate de risipirea averii, îți comunic prin această cale că, deși nu ies din casă, pot fi pusă la curent cu ceea ce se întâmpla afară, iar ceea ce am aflat este că afacerile îți merg extrem de bine și că în ultimii cinci ani ai strâns destui bani ca să-ți întreții copilul și pe această cuconiță rurală care mai păstrează încă pe figură beatitudinea suptului direct de la țâța vacii! În concluzie, griji pentru bani nu ar trebui să-și facă decât neisprăvitul de frate-tu, care nu-i în stare să lege un euro de altul și visează la cai verzi pe pereți în timp ce iepuroaica pe care a luat-o de nevastă îl blagoslovește în fiecare an cu câte o stârpitură, deși este arhitectă și ar fi trebuit în mod normal să lucreze ceva în loc să înmulțească tribul de muritori de foame al domnului scriitor care și acum mai visează să ajungă al doilea Stephen King în timp ce mâncărica bună o halește din renta pe care o primește lunar de la mine! N-a binevoit până acum să mă viziteze și nici să-mi prezinte nepoții, dar nu-l tai de pe listă pentru că ar muri de foame, atât de pămpălău este. Cu totul alta e situația în ceea ce te privește. Încă cinci ani de activitate în ritmul acesta și nici nepoții tăi nu vor mai avea de ce să-și facă probleme legate de bunăstarea materială. Așa că partea ta de avere îi va reveni acelui incompetent. Îți convine sau nu, asta e mai puțin important.
Vestea dezmoștenirii nu-l surprinse prea tare pe Edmond care hotărâse oricum, cu mult timp înainte, că va renunța la partea sa în favoarea fratelui, un artist sensibil, de o mare candoare și bunătate sufletească, dar care nu dăduse încă lovitura în răuvoitoarea lume culturală.
― Așa că ai putea să mai lucrezi la mărirea familiei sau în orice caz la satisfacerea tinerei doamne, care deși nu e în stare să țină ca lumea un ibric în mână se holbează de minute bune la mătărângile cărăușilor mei cu intenția clară de a gusta din ele!
Melisa, prinsă asupra faptului, se înroși, aruncându-i priviri dezaprobatoare soacrei care o demascase.
Dar Edmond nu gustă observația.
― Dacă plăcerea ta sinistră este să trăiești ca o copie jalnică a lui Marlon Brando în Insula doctorului Moreau n-ai decât, însă eu n-am chef să-ți ascult porcăriile și scârboșeniile la adresa familiei mele. Nici nu știu de ce dracu am bătut drumul până aici, decizia financiară mi-o puteai comunica telefonic. Este singurul lucru decent pe care l-ai gândit în toată viața ta. Alte păreri pe care le emiți mă lasă rece. Este pentru ultima dată când mai calc pragul acestei haznale, singur sau însoțit. N-ai decât să crăpi băgând în tine ca o oaie scăpată în trifoi, înconjurată de evadații de la neuropsihiatrie și de aiurelile de grădiniță cu care ai stricat pereții. Locul tău era demult într-o celulă capitonată. Mă întreb câte spațiu în cimitir va trebui să-ți cumperi pentru a putea înghiți întreaga masă de grăsime! Melisa, Victor, haideți, plecăm acasă.
Bătrâna rânjea.
― Hei, băiețaș, vrei să-ți arăt ceva?
Victor, luat prin surprindere, îngăimă un „da” leșinat.
Bunica își ridică unul dintre sâni și chiui plină de încântare.
― Uite-i, nepoțele, pe prietenii mei de joacă!
Acolo, pe epiderma putrezită, colcăiau o grămadă de viermi.
*
Drumul spre casă fu tăcut și trist. Victor țipase până la epuizare în brațele mamei sale, extenuată la rândul ei din pricina urletelor. Adormiseră în cele din urmă, spre marea ușurare a lui Edmond, care se concentrase extrem de greu asupra condusului, pe o șosea aglomerată, unde tiruri rulau în ambele direcții cu peste o sută de kilometri pe oră. Nu-i dispăruseră încă dezgustul, revolta și teamă.
Un sentiment care nu se contura prea clar, dar exista acolo, în adâncuri, ca un ghem din păr de cal, iritându-i sufletul. Reacția băiețelului nu fusese determinată de vederea viermilor. Era sigur de acest lucru. Cu un an înainte, se plimbaseră prin Parcul Central și la un moment dat dăduseră peste un cerșetor care își etală piciorul cu o rană cangrenată în care mici puncte albe dănțuiau frenetic. Victor, mânat de curiozitate îl întrebase ce-a pățit, silindu-l astfel pe Edmond să scoată din buzunar o bancnotă și apoi studiase cu seriozitatea sa de copil modul în care viermii își croiau drum prin carnea respingătoare. Avusese ceva de furcă până îl luase de acolo, iar cerșetorul profitase de conjunctură storcându-i și câteva monede.
Așadar….
Altceva îl speriase pe băiat.
Și nu-și putea imagina în ruptul capului ce anume.
Hotărî să amâne discuția pentru mâine, când atmosferă va fi mai relaxată. Discuțiile cu Melisa avură ca obiectiv reacțiile nefirești ale copilului.
Spaimă? Oroare? Scârba?
Analizând evenimentele din trecut, cu precădere cel nu demult consumat în Parcul Central, concluzia fu unanimă. Reacția lui Victor nu avea nici o legătură cu spectacolul viermănos oferit de bunica iadului. Petrecură noaptea făcând sex, pentru a îndepărta măcar pentru câteva ore temerile care se instalaseră în ființa lor în urmă întâlnirii cu stăpâna psihopată a castelului. Adormiră frânți către dimineață și ar fi continuat probabil să doarmă până după amiază dacă n-ar fi răsunat țipetele disperate, sfâșietoare din camera lui Victor și atunci năvăliră buimaci, aproape goi în dormitorul băiatului. Acesta stătea în mijlocul patului legănându-se ca un pendul stricat, înainte și înapoi, bolborosind „ochi, ochi, ochi”, lac de sudoare, cu figura împietrită într-o groază indescriptibilă. Melisa, desprinsă de tot din mrejele somnului și efluviile plăcute ale amorului sfârșit cu puțin timp în urmă își blestemă slăbiciunea care o făcuse să cedeze mult prea ușor la propunerea soțului.
Faptul era consumat acum.
Rămânea Victor, copilașul plăpând ale cărui veselie și poftă de viață se prăbușeau într-o crevasă necunoscută, deschisă cu ajutorul neantului, ca o gură hâda și prevestitoare de coșmaruri, zguduind viața lor liniștită.
Îl cuprinseră cu brațele, încercând din toate puterile să contracareze starea de teroare cu iubirea profundă, aproape bolnavă, pe care o nutreau față de acel miracol cu ochii măslinii și mari care dăduse un sens profund vieții lor. Încet, cu mânuțele înfipte în carnea lor, clătinându-se din ce în ce mai rar, Victor dădea semne că își revine, iar părinții începură să-i șoptească vorbe duioase, lipsite de sens.
Ochii…..
Ochii, iubire, ce-i cu ochii, întrebă Melisa, în timp ce încerca să-și înghită cât mai discret lacrimile.
Ca să nu răbufnească.
Ca să nu plângă în hohote, pentru că acea ființă mică și plăpândă, care mai credea cu tărie în bunătatea lui Moș Crăciun se balansa acum între ceea ce – pe viitor – reprezenta normalitatea unei realități banale sau căderea definitivă în abis.
Ochii bunicii se făcuseră roșii!
Edmond își înghiți un urlet. O revelație. Un moment de amintire, de re-vedere. Înțelese că momentul – în toată splendoarea sa grotescă – nu se concentrase în piramidă ororii pe gestul samavolnic menit să răstoarne circuitul firesc al mațelor.
Văzuse și el.
Modificarea.
A culorii și încă ceva, nedefinit.
Dar pentru că ideea – dincolo de permanența unei iluzii – era imposibil de explicat din perspectiva inocentă a unui băiețel care credea cu tărie că asemenea lucruri sunt imaginare și nu pot avea loc în lumea reală, în care cele mai solide elemente erau mami și tati și dragostea lor nețărmurită, Edmond se hotărî asupra următoarei variante:
― Ochii bunicii nu s-au făcut roșii, puiule. Nu-i așa, mami? Din cauza luminii și a desenelor mânuite de un nenea ca cel de la teatrul de păpuși tuturor ni s-a părut că ochii și-au schimbat culoarea…
― Dar, tati… acolo, în culoarea ca sângele se mișcau viermișori… ca sub țâța lui buni!
Desuetudine.
Poate că acum, sub imperiul nefast al unei confruntări cu necunoscutul, cuvântul nu era cel mai potrivit.
Ratare?
Reușita în afaceri, siguranța și bunăstarea, atât de greu accesibilă majorității locuitorilor unei țări aflate într-o interminabilă retro-tranziție, binecuvântarea unui copil minunat, siguranța unui cămin patronat de o soție fidelă, iubitoare și gospodină.
Casnică….
Toate durerile lui Edmond izbucniră, bucată cu bucată, în suflet – sau în acea energie care putea să-ți garanteze o existență cvasi-efemeră după întâia moarte – readucându-i în actualitate rătăcirile. De ce și, mai ales, cum începuse îndepărtarea de realitatea familială.
De ordinea inerentă a unei astfel de situații.
Soț… soție… parteneriat… comuniune… impunere… și acel dureros „uită-te, dar nu pune mâna!”
Nu mai pusese mâna.
Înțelese că acel „nu pune mâna”, fidelitatea pe care și-o impusese cu mare greutate, nu o viza câtuși de puțin pe soția lui, sau respectul și sentimentele pe care ar fi trebuit să le nutrească față de ea, ci era legat într-un mod dureros de concret de acel ghem de iubire și ochi scăpărători care cerșea acum protecție.
În definitiv, de când se născuse Victor nu mai pusese mâna.
Pentru că, a pune mâna însemna divorț, iar divorț însemna lipsa bucuriei spuselor din fiecare dimineață…
„Tati, te iubesc!”
Totuși, tentația plutea încă, în adâncuri… acel ceva în plus… acel ceva cvasi-erotic, de găsit în locuri ascunse… de văzut într-o altă perspectivă decât cea habituală… sau conjugală… acel Ceva inegalabil ca forță, acea entitate constructiv lascivă… care te cheamă, cu forța unei șoapte, cu intuiția disperării, cu refuzul încăpăținării, cu opusul a tot ceea ce se poate găsi în patul conjugal – plin de frustrări diurne, plin de regrete mai mult sau mai puțin imaginare… plin de acel preaplin de nimicuri din cotidian…
obligatoriul trezit de dimineață…
spălat…
băut cafea…
mâncat pe fugă…
dispărut la obligațiile profesionale tot pe fugă…
cu acel sărut pe vârful buzelor…
și acel desuet ne vedem deseară…
și subînțelesul
„nu ne futem deseară”
„nu te voi face să te cațări pe pereți, păsărica mea”
„nu o să ți-o ling până o să urli”
doar un fugitiv sărut… așa, ca între prieteni.
Ulterior…
„trebuie să punem masa”
„Victor, te rog mănâncă supa alfabet până nu te iau la bătaie” îndemn inutil pentru un copil care nu primise nici măcar o palmă în patru ani de existență, deci nu conștientiza cuvântul bătaie.
Dar supa trebuia mâncata.
La fel și felul doi.
Mâinile trebuiau spălate, desenele animate nu se puteau prelungi la infinit, iar culcarea se transformă într-o nesfârșită corvoadă… finalizându-se cu multe lecturi din basmele preferate, cu toleranța unui tată mult prea iubitor și cu ușile trântite de o mamă aflată la capătul răbdării. După ce liniștea se așternea, tot ceea ce puteai găsi în pat era un epitaf rece al unei zile trecute, o atingere fără zvâcnire, un fund care nu mai dorea nimic. Doar ignoranța somnului.
Existau și rare momente înflăcărate… atunci când umbra mortuară a necunoscutului le atingea sufletul.
Țipătul băiețelului risipi meditația frustrantă, în favoarea unei noi orori, deoarece copilul povestea ceva despre o bunică strigoi, capabilă să-l viziteze noaptea, povestindu-i lucruri urâte și rușinoase. Fusese nevoie de aproape un an, de interzicerea cuvântului bunică, de nenumărate cadouri și excursii, de uriaș de multă dragoste pentru ca Victor să îngroape în adâncurile întunecate și mocirloase ale uitării episodul malefic și acum, când liniștea și monotonia binefăcătoare se reinstalaseră în familia lor, demonul perfid își făcuse auzită din nou chemarea samavolnică.
Fu tentat să-și împingă soția în baie. Eforturile de a-l readuce pe Victor în lumea frumoasă a jucăriilor și a oamenilor normali dinamizase într-un mod bizar semi-decedatul lor erotism. Făceau sex foarte des, prin cele mai neobișnuite locuri și în cele mai nepotrivite momente, cu multe inovații și perversiuni… Nu căutaseră nici o explicație și nici unul nu avusese îndrăzneala să rostească o anumită concluzie care îi rodea în interior.
Renunță însă, deoarece problema era deosebit de gravă și impunea o rezolvare urgentă sau măcar o discuție serioasă pe această temă. Nu apucă să deschidă gura. Melisa întrebă, în stilul ei direct:
― Și, ce facem?
Edmond, scuturat definitiv de mâzga amintirilor, replică în stilul caracteristic:
― Nu există decât două variante. O ignorăm pe baborniță, iar în acest caz ne asumăm creșterea frățiorului meu și a întregii sale familii, compusă din soție și opt copii. Cel mai mic are trei luni. Fără moștenire, talentatul meu frate va trebui să întrețină echipa din salariul său de redactor la o revistă culturală cu apariție bilunară, ca să nu mai vorbim de casă, mașini și alte acareturi. Cred că ești conștientă de faptul că mai devreme sau mai târziu întreaga gașcă zgomotoasă se va muta aici, iar eu nu am să-i pot refuza. Și atunci, cred că ești la fel de conștientă de faptul că întregul tău proiect va rămâne în actualul stadiu de visare, deoarece nu prea văd cum vei putea să-ți pui în practică ideile, printre țipetele victorioase ale bebelușului și exercițiile de vioară ale drăgălașei Matilda care au avut puterea miraculoasă de a îndepărta trei vecini și toate pisicile de pe strada respectivă. Și să nu uităm de faptul că soția fratelui meu, considerând că arhitectura este cel mai lamentabil eșec al vieții sale, s-a apucat să ia lecții de canto.
Melisa reflectă o clipă și, chiar dacă nu spuse nimic, consternarea neagră care i se imprimase pe chip era mai mult decât sugestivă.
― Sau, continuă Edmond, putem pur și simplu să dăm curs cererii… în speranța că ceva mai oribil decât data trecută nu se poate întâmpla.
Doar dacă…
Rămânea acel doar dacă glaciar, posibilitatea inacceptabilă a faptului că o nouă traumă ar putea avea un impact ireversibil asupra lui Victor.
Mai dezbătură o vreme problema, dar pentru că nici o a treia alternativă nu răsărise se deciseră să dea curs variantei cu numărul doi. Melisa îl strigă pe Victor.
― Dragul mamei, noi trebuie să-ți dăm o veste în legătură cu ziua de mâine, programul s-a schimbat puțin, dar îți promite mama că, dacă vei fi ascultător, drept răsplată te vom duce…
― Știu… îngăimă băiețelul. Trebuie să mergem la bunica.
Un mormânt ar fi părut o zgomotoasă arenă pe lângă tăcerea care îi înghiți pe cei doi.
― Și, trebuie să mergem pentru că altfel bunica îl va pedepsi pe unchiul și toți verișorii mei vor locui aici și atunci nu o să mai am nici cameră, nici jucăriile mele și asta nu trebuie să se întâmple.
Figura înlăcrimată a lui Victor nu lăsa loc interpretărilor. Ideea de a-și vedea imperiul personal invadat și fărâmițat de verișori răutăcioși și plângăcioși era infinit mai înfricoșătoare decât perspectiva unei vizite în casa bunicii-demon. Edmond consideră că nu mai este cazul să-l întrebe de unde avea aceste informații Prefera să creadă că auzise cumva conversația prin geamul larg deschis al bucătăriei.
A doua zi, întreaga familie, arborând un aer de înmormântare, făcură pregătirile necesare plecării.
De data asta drumul fu lipsit de incidente neplăcute.
Bătură îndelung la ușă.
Le deschise același servitor-vraci. Cu aceeași privire vicleană, șerpească, înveninată și atotștiutoare, bolborosind fără oprire și făcând semne ciudate cu mâinile.
Deși mirosul de excremente era la fel de sufocant, pisicile dispăruseră, la fel și desenele bizare din salon. Se așezară la aceeași măsuță, în fața ibricului de cafea, înspăimântați de liniștea nefirească, aceeași liniște care sufocă până și sunetul pașilor pe dalele de marmură. Arătarea dispăruse mormăind, chițăind și hohotind. După câteva minute de contact cu neantul își făcu apariția un tânăr ponosit, îmbrăcat într-o tunică zdrențăroasă, odinioară albă, acum plină de pete nedefinite, brun-roșietice. Edmond îl recunoscu pe unul dintre purtătorii lecticii. Atitudinea sfidătoare și alură de ucigaș plătit dispăruseră, cedând locul unei figuri obosite și chinuite, străbătută de regretul de a fi acceptat acea slujbă ingrată și bizară.
― Doamna dorește să-și vadă nepotul în dormitor. Singur.
Orice proteste și țipete fură inutile.
Așa dorește doamna. În caz contrar, puteau pleca, iar consecințele vor fi cele despre care deja aflaseră.
Victor se ridică, plăpând și neajutorat, pierzându-și minuta în pumnul uriaș al servitorului. Îl conduse pe scări, la primul etaj, abandonându-l pe băiețel în fața unei uși masive de stejar.
Scârțiitul făcut de aceasta în momentul în care se opintea să o deschidă avea să-l urmărească pe Victor până la maturitate.
Pe un pat imens, plin de gunoaie, trona bunica.
Se afla într-un echilibru imposibil pe marginea patului, complet goală. Se mai îngrășase cu câteva zeci de kilograme. Fața tumefiată și acoperită cu plăgi purulente părea o mască mortuară executată din carne vie. Sânii se îngroșaseră sub cruste de mâncare fosilizată, iar în rănile care se căscau pe abdomen, viermi albi și mari se încălecau într-o fojgăială neîntreruptă, scoțând un pleoscăit lipicios. Picioarele ei erau larg desfăcute, lăsând vederii o despicătură neagră, cleioasă, mustind de furuncule crăpate. Ceva ca o limbă roșie atârna din despicătură, hipnotizându-l pe Victor cu mișcările sale unduitoare. Pe pardoseală fusese așezată o găleată, care umplea perfect spațiul dintre picioare.
Ochii bătrânei se învârteau haotic, pictați în culoarea sângelui.
― Bine ai venit, nepoțelule drag! Scuză-mi goliciunea, da nu mai puteam suporta căldura. Și oricum, ești deja mare, cred că-i cazul să înveți ce-i aia pizdă, chiar și una așa putrezită ca a mea.
Pleosc, pleosc, nu-i așa? Dacă- a-i fi mai mare, poate te-aș ruga să-mi dai o limbă.
Cunilinguuussss!
Dar acum nu-i timp de jocuri erotice.
Simt c-a sosit momentul. Momentul să-l nasc pe cel de-al doilea unchi al tău!
Un scârbos notoriu, care n-a binevoit până acum să iasă!
Un pișălău, un fetus putrezit!
Creatura icni și se auzi un gâlgâit. Din despicătură țâșni un șuvoi gros de sânge, urmat de o bucată informă care căzu cu un pleoscăit sec în găleată.
Cu o agilitate de neimaginat pentru o ființă atât de grasă, creatura se aplecă, prinse cu ambele mâini hârdăul și azvârli conținutul în fața băiețelului.
Va urma
