Alexandra, o adolescentă rebelă, este trimisă de părinţi să îşi petreacă vacanţa de vară într-un sat din Transilvania, pentru a fi îndepărtată de o iubire considerată imorală. Odată ajunsă în V., ea este atrasă de poveştile localnicilor legate de o crimă săvârşită în urmă cu mai mult de un veac: contesa Aneke fusese acuzată de incest şi vrăjitorie şi ucisă în pădure. Alexandra porneşte pe urmele contesei, hotărâtă să afle ce s-a întâmplat cu adevărat. Castelul ascunde mistere la fiecare colţ… Pe măsură ce fapte şi personaje stranii ies la iveală, Alexandra îşi dă seama că are în comun cu frumoasa vrăjitoare mai mult decât şi-ar fi imaginat, inclusiv iubirea ei secretă şi interzisă. Va reuşi Alexandra să salveze această iubire şi în final propria viaţă, sau va avea soarta tragică a Anekei?
Două lumi distincte se întrepătrund: lumea adolescenţilor de azi, cu Facebook, concerte rock, tatuaje şi pierce-uri, şi lumea contesei dispărute, cu intrigi de curte şi poveşti uitate.
Un mistery romance în tonuri întunecate despre incest, superstiţii, trădări, secrete, legende transmise peste veacuri.
20.
Contesa a intrat pe poarta principală, cea pe care nu o folosisem eu şi Mathias atunci când ne întâlnisem în pivniţă, când ne văzusem pentru prima dată. Aneke a intrat cu aerul unui om care se întoarce din concediu şi oftează când vede că s-au aşternut plase de păianjeni la intrarea locuinţei şi când îşi imaginează că plantele poate i s-au ofilit, în absenţă. Ca un om care a lipsit doar câteva săptămâni de acasă.
Intrând pe urmele ei în camera mare de la parter, m-a învăluit din nou mirosul din dimineaţa aia… în care mă trezisem goală într-un pat uriaş, nu chiar atât de vechi pe cât te-ai fi aşteptat… Alături de Răzvan, undeva sus, în castel. În ce mai rămăsese din castel. Nu vedeam mai nimic. Am bâjbâit în urma fetei, până când s-au auzit nişte sunete în apropierea mea, iar Aneke a aprins, prin nu se ştie ce miracol, un lampadar prăfuit şi numai pe jumătate funcţional. Mi s-a părut că văd ceva mişcându-se sub cuvertura care acoperea ceva ce părea să fi fost cândva o canapea, şi iar m-a cuprins spaima de şobolani. Data trecută, mi-am spus, când mi-a fost frică de şobolani, am dat de Mathias. Oare acum de cine voi da?
― Îmi trebuie ceva spaţiu fără multe obiecte, ca să mă pot desfăşura. Mă ajuţi, Alex?, a întrebat ea, cu vocea pe care, când eram mică, mi-o imaginam a Ilenei Cosânzene din poveştile pe care mi le citea Dora.
Era fascinantă tipa asta, atât de schimbătoare. Iar acum era cu atât mai tulburător cu cât realizam că îmi spusese tot timpul „Alex”, adică aşa cum mă alinta Răzvan. Încă din club, când venise la mine cu paharul plin cu votcă, care nu se golea niciodată. Alex, mica mea Alex. Rebela mea Alex.
Am apucat, împreună cu ea, scaunele, apoi masa, căreia i-a căzut un picior chiar în clipa în care am ridicat-o ca să eliberăm cât mai mult loc pentru “resurecţia” pe care o pregătea Aneke, pe urmă am mutat şi câteva lăzi, în care au zăngănit nişte obiecte, probabil de metal. Pe măsură ce mă obişnuiam cu locul, cu aerul închis şi cu vechiturile din încăpere, mă apuca din nou cheful de a explora castelul. Genul ăla de chef despre care ştii că o să-ţi aducă belele, dar nu te poţi abţine. Însă Aneke nu cred că m-ar fi lăsat să mă îndepărtez. Aveam impresia că urma să mă folosească şi pe mine, cumva, la vraja pe care avea de gând să o facă.
A întins pe jos nişte ierburi din săculeţul pe care-l adusese cu ea, lângă care a aşezat cele trei elemente despre care îmi spusese Mathias că aveau să-l aducă pe bătrân la viaţă. Podeaua, slab luminată, părea, cu toate aceste obiecte aşezate în neorânduială, un fel de tarabă improvizată a unei bătrâne. Mi-a amintit şi de ibricul cu plante al Lorenei, atunci când făcea vrăji de protecţie pentru micuţa Nori.
Vraja Anekei nu începuse, sau cel puţin aşa aveam impresia. De aceea am profitat de momentul de linişte ca să-i pun o întrebare care nu-mi dădea pace:
― Ai spus că vraja voastră de nemurire, care v-a legat pe toţi trei pentru totdeauna, a fost făcută de baba Ica… Atunci, Nicolas nu este cel care te-a transformat într-o fiinţă nemuritoare?
Aneke a continuat să aşeze ierburile pe jos. Mi-a zâmbit fugitiv.
― Dracu’ mai ştie, a zis ea. Crezi că eu mă gândesc la toate lucrurile astea? N-o fac. Ar fi pierdere de timp. Nemurirea e, până la urmă, calul de dar pe care nu e bine să-l cauţi la dinţi. Însă Nicolas, în câteva minute, va fi aici, aşa că îl vei putea întreba pe el tot ceea ce ţi-ar plăcea să ştii.
N-am mai zis nimic, pentru că din şuviţa mea de păr, pusă alături de obiectele aduse de ea, începuse să se ridice fum. Aşa, din senin, fără ca Aneke să fi aprins nimic, nici măcar un chibrit. Am făcut un pas înapoi.
― Nu te speria, e ceva firesc, a spus Aneke, şi atunci am observat că firicele de fum se ridicau şi din scrumiera minusculă în care turnase sângele lui Nori, şi din osul recuperat din mormântul lui Miriam.
Aneke a cântat câteva minute ceva, pe un ton jos, cu o voce uşor răguşită şi parcă apatică. Sau poate nu reuşeam să-i apreciez eu talentul cum trebuie; e drept că muream de oboseală. Aş fi vrut să mă întind pe jos şi să aţipesc fie şi numai jumătate de oră, chiar dacă asta ar fi însemnat să fiu neajutorată în faţa a cine ştie ce grozăvii care aveau să vină. Mi-au atras însă atenţia nişte lovituri la etaj. Lovituri în podea, ritmice, de parcă un bătrân lipsit de răbdare ar fi bătut cu bastonul în podea, chemându-şi servitorii cu ceaiul fierbinte. Erau din ce în ce mai puternice. Mi-a amintit de bătrânelul cu baston pe care îl văzusem la balul Lorenei.
― Păzea, a zis Aneke, şi m-a tras într-o parte.
Am crezut că e o glumă, că nu am de ce să mă feresc, şi rău am făcut; Nicolas, sub înfăţişarea unui bărbat între două vârste, a ţâşnit de pe scările pe jumătate dărâmate care duceau la etaj. M-a apucat cu ambele mâini de gât şi a început să strângă.
― Dă-i drumul!, a strigat Aneke.
Vraciul însă continua să mă strângă de gât. Nu mai puteam să respir şi inima îmi bătea gata să-mi spargă pieptul.
― Nicolas! Sunt eu, Aneke!, a mai strigat roşcata şi, de data asta, cuvintele ei au avut efect.
Strânsoarea mâinilor în jurul gâtului meu a slăbit. Nicolas a făcut câţiva paşi înapoi, m-a privit atent, după care mi-a dat drumul, cu aerul cu care dai drumul unui şarpe alunecos şi rece. Mă aşteptam chiar să-şi şteargă mâinile pe mantia lucioasă, neagră, pe care o purta.
Avea o înfăţişare din cale afară de ciudată. Era mai înspăimântător decât Aneke, Lorena, Mathias, Nori, plus baba Ica şi preoţii nebuni, toţi la un loc. Dacă la ei vedeai lucruri fireşti, pe care le are orice fiinţă umană, la Nicolas trăsăturile neobişnuite erau cele mai evidente, acaparau tot ce ar fi avut uman acest vraci. Deşi nu i-ai fi dat mai mult de 50 de ani, după statură şi după părul de abia uşor încărunţit, bărbatul avea pielea brăzdată de riduri adânci, închise la culoare. Bărbia îi era foarte ascuţită, ieşită în afară. Mâinile erau împodobite cu unghii lungi, ascuţite, înnegrite. Cu greu puteau de fapt să fie numite unghii… mai degrabă gheare. Gheare tari şi ascuţite care se înfipseseră în gâtul meu, din senin.
― Iertare, stăpână!, a spus el, de data asta făcând o plecăciune în faţa fetei. Am crezut că fata e… e… ştii tu…
Îngenunchease în faţa Anekei şi aştepta.
Aneke l-a primit câteva clipe şi a părut că savurează momentul. După care i-a pus o mână pe cap şi i-a zis, cu un glas care parcă nu era întru totul al ei:
― Hai, mă, Nic… Ce dracu’, ne revedem după un car de ani şi nu eşti în stare nici măcar de o îmbrăţişare?
21.
Aveam senzaţia că am nimerit inoportun la o reuniune emoţionantă de familie, acolo unde rude care nu s-au revăzut de ani buni împărtăşesc glume şi bârfe pe care oamenii care nu fac parte din neamul lor nu le pot înţelege. Râd, se îmbrăţişează, lăcrimează, iar tu eşti lăsat pe dinafară, stingher, într-un colţ, şi aştepţi să se termine toată petrecerea încropită ca să poţi pleca acasă, în sfârşit.
Nicolas se ridicase şi o îmbrăţişase pe Aneke, la îndemnul ei. Ba chiar, mai mult, după ce o îmbrăţişase, o ridicase pe sus şi o rotise ceva vreme în aer. Aneke râdea şi părea să fie fericită.
Vraciul îmi aruncase şi mie o privire fugară, cu ochi răi, sălbatici, iscoditori. Apoi îşi ceruse scuze, către Aneke:
― Am crezut că ea e fata cu sânge de lup. Profeţia, îţi mai aduci aminte? Nu trebuie să stau în preajma fetei cu sânge de lup.
― Ştiu profeţia, a spus Aneke, dar fata-lup nu e aici. A fost răpită de preot, iar acum este cu Lorena şi cu fratele meu.
Nicolas a mârâit nemulţumit. Mi-am dat seama că vorbea de Nori, ea era fata-lup. Ăsta era deci până la urmă secretul pe care nu mai apucase să mi-l dezvăluie Mathias decât pe jumătate? Nori avea puteri supranaturale, fiindcă era un fel de vârcolac?
Mi se învârteau tot soiul de rotiţe în minte, încercam să pun lucrurile cap la cap. Aşadar, Aneke era vrăjitoare, Lorena era bântuitoare prin castel, o cronicară a timpurilor trecute, iar Mathias era doar blestemat. Nori era vârcolac, iar vraciul ăsta renăscut de Aneke din păr, sânge şi os era diabolic, ţâfnos şi aducător de veşti rele.
― Să stea departe de mine, atâta tot, a mârâit Nicolas.
După ce a învârtit-o pe Aneke prin aer, a lăsat-o jos şi a început să o contemple. A scos un fluierat care, în loc să destindă atmosfera, ca o glumă, a avut ceva sinistru.
― Arăţi la fel ca în ziua în care am crezut că te-am văzut pentru ultima dată, a croncănit el. Aşadar, vraja mea…
― Nu, a spus Aneke, sec. Nu a ta.
Apoi, în timp ce eu m-am plimbat prin camera întunecoasă a castelului – în care, oricâte lampadare ar fi fost aprinse, parcă domnea un duh al întunericului, parcă niciodată nu ar fi fost suficientă lumină încât să facă vizibile toate ascunzişurile –, Aneke i-a povestit vraciului cum o făcuse nemuritoare blestemul babei Ica şi cum acelaşi blestem atrăsese în aceeaşi vrajă şi pe Mathias şi Lorena. I-a explicat cum Lorena şi Mathias ar fi vrut să rupă blestemul şi să devină muritori, la care Nicolas a scos un şuierat scurt, ironic, care semăna mai degrabă cu un lătrat. Simţeam cum mă străbat fiori prin tot corpul. Era şi întunericul de vină, cu siguranţă, şi răcoarea din castel. Şi îmi era din ce în ce mai tare dor de Răzvan.
Au mai sporovăit o vreme, după care Aneke a început să strângă o parte din obiectele împrăştiate pe jos, şi să le pună în săculeţul ei maro, cu franjuri. Nu arăta, de fapt, a săculeţ de vrăjitoare. Ai fi zis că e o inofensivă trăistuţă hippie, în care tânăra extravagantă cu părul lung şi roşu îşi ţine trusa de machiaj. Când a ajuns la osul folosit la resuscitarea lui Nicolas, osul luat din mormântul lui Miriam, Aneke l-a privit dusă pe gânduri, parcă stând în cumpănă dacă să-l lase acolo sau nu. Până la urmă, l-a strecurat şi pe el în săculeţ, iar Nicolas a scos din nou un lătrat scurt, care, probabil, se voia un fel de râs.
Am luat-o înainte, cunoscând acum drumul pe care venisem, dar mai mult pentru a-i lăsa pe cei doi să mai glumească şi să-şi povestească lucruri în voie.
Începuse să-mi fie rău.
Nu mai vedeam clar, aveam senzaţia că totul în jurul meu este învăluit în ceaţă. Simţeam şi că sunt la un pas de leşin, ameţeam şi tresăream la fiecare zgomot. Şi, în afară de senzaţiile astea şi aşa ciudate, ceva care era cu mult mai înfricoşător – un sentiment, ca o presimţire, că avea iarăşi să se întâmple ceva al naibii de rău, ceva ce urma să ne schimbe pentru totdeauna vieţile. Pentru prima dată de când mă reîntorsesem în V., mi-aş fi dorit ca aventura mea alături de Aneke şi Mathias să fi fost doar un vis. Să aud ceasul sunând, iar Dora să intre val-vârtej în camera mea, să ţipe că trebuie să mă pregătesc dacă nu vreau să întârzii la şcoală. Dacă ar fi fost să aleg de unde anume aş fi vrut să se separe visul de realitate, aş fi zis că din momentul în care îl sărutasem pe Mathias, în camera mea, lângă hainele abia cumpărate şi împrăştiate pe jos. Tot ce a urmat momentului ăla să fi fost vis – Dora să nu ne fi văzut, să nu se fi supărat pe mine, Aneke să nu fi fost în acel bar, să n-o fi întâlnit niciodată. Singura Aneke pentru mine să fi rămas contesa din poveştile auzite de la Lorena şi de la ţăranii speriaţi, şi vrăjitoarea din fotografiile vechi.
Dar nu era aşa. Aneke nu era vis, reîntoarcerea mea în V. era cât se poate de reală.
Mergea în urma mea, la braţul unui bărbat care fusese reînviat de numai jumătate de oră, după zeci de ani în care fusese plecat din lumea celor vii. Era înfricoşător numai gândul. Aveam acum, la câţiva paşi în spatele meu, o fiinţă care mi-ar fi putut descrie, cu toate amănuntele pe care mi le-aş fi dorit, ce este cu adevărat moartea. Ce simţi când eşti mort, cum este plecarea ta din lumea asta, dacă îţi păstrezi amintirile. Nicolas părea destul de binedispus pentru un om care fusese mort. Deşi, din nou, “om” era o noţiune relativă în condiţiile astea.
Eram aproape de lacul ielelor când Aneke m-a apucat de mână.
― Stai pe loc, a zis ea, ferm.
De parcă nu mă simţeam şi aşa destul de nelalocul meu, am mai desluşit şi o undă de teamă în vocea fetei, altă dată atât de sigură pe ea.
― Ce este?, a întrebat Nicolas, tot cu vocea lui croncănitoare.
Atât am mai apucat să-mi spun: asta este, acum se va întâmpla, am dat de dracu’… referitor la presimţirile mele negre pe care le avusesem pe drum.
― Ica, a şoptit Aneke. E pe aici, prin preajmă.
Vraciul a vrut să scoată un nou mârâit, dar n-a mai apucat.
De sub un şir de sălcii, în întunericul şi ceaţa care învăluia lacul, a apărut bătrâna. Dacă în daţile trecute nu mă speriase cu adevărat apariţia ei, ci mai degrabă îmi stârnise un soi de milă, acum lucrurile stăteau cu totul altfel. Ica era îmbrăcată cu ceva ce aducea a cearşaf alb, peste care se revărsa părul ei lung, nepieptănat, sur. Îi crescuseră unghiile peste noapte, astfel că acum avea nişte gheare uriaşe. În mână ţinea o sfoară, iar de sfoară era prinsă nimeni alta decât Nori. Din tâmplă, fetei îi curgea un firicel de sânge. Am icnit, îngrozită.
― Iar ne întâlnim, căţea, a spus Aneke, privind-o sfidător.
Părea că îşi recăpătase încrederea. În tonul vocii ei nu părea să mai fie urmă de spaimă. O cunoscusem însă îndeajuns de bine ca să-mi dau seama că nu era aşa. Aneke era înfricoşată, dar se stăpânea. Nu voia ca duşmanul să-i simtă teama.
― Ai făcut cum te-a tăiat capul, a zis baba, cu scârbă, privindu-l pe vraciul Nicolas, care rânjea.
El a făcut o piruetă, apoi, în glumă, o plecăciune în faţa bătrânei, ca pentru a-i demonstra că e cât se poate de viu.
― Ai să plăteşti, diavoliţo, pentru toate capriciile tale!, a urlat baba spre Aneke, după care s-a făcut nevăzută, de parcă o înghiţise ceaţa.
Un singur lucru rămăsese în urma ei. Un singur obiect, care să ne convingă că bătrâna nu fusese o arătare scornită de imaginaţia noastră: o mănuşă neagră, aruncată pe pământul de pe malul lacului.
Mănuşa lui Mathias.
Volum în curs de apariţie la Editura Herg Benet
