Anamaria Ionescu – „Crăciunul care nu a mai venit”
editura Tritonic, noiembrie 2017, 186 pagini
A fost o carte așteptată. Am aflat de ea cu mult timp înainte de lansarea de la Sala Radio și de cea de la Gaudeamus. Am știut că e o piatră de hotar pentru autoare, care a simțit că trebuie să scrie despre ultimele luni de comunism, dar și despre entuziasmul, încântarea și dezamăgirile aduse de primii ani de după Revoluție. Evident, pentru cei ce au trăit acele vremuri lectura nu e deloc comodă. Nu doar că empatizează pe rând cu personajele, recunoscându-se în ele, simte și nevoia de a spune în stânga și-n dreapta: „Da, așa a fost! Uneori mult mai rău! După ce ne-am bucurat în porții mici, am privit capitalismul ca pe cadoul de sub brad, fără să știm ce să facem cu el!”
Povestea o surprinde pe Ana între martie 1989 și septembrie 2005. E tinerețea unei femei relatată când cu umor, când cu detașare, lăsându-ne doar să bănuim legătura dintre personaj și autoare. Așa cum recunoaște în Epilog, aceasta și-a împrumutat câteva crâmpeie din viață Anei. Pentru că, nu-i așa, când scrii despre tine te pricepi cel mai bine să descrii emoții, bucurii, decepții. Ești sincer, vulnerabil, dar mulțumit că ai reușit să spui o poveste.
De ce lectura a fost una cu nodul în gât? Pentru că începutul și sfârșitul sunt cutremurătoare. Pe parcurs, nu facem decât să ne solidarizăm sau nu cu protagonista, să ne lansăm în propriile speculații, să legăm firul acțiunii de propriile experiențe.
Moartea suspectă a lui Iulian Niculescu în arestul Securității, după ce fusese săltat de acasă, șochează familia care nu bănuia intenția acestuia de a emigra, nici apartenența la un grup ce avea același scop. Rebela Ana, liceană, ar vrea să știe cât mai multe, să afle tot. Lucru imposibil, de altfel. E temperată de familie și de prietenii fratelui dispărut. Ratează, de altfel, examenul de bacalaureat din acel an. Cunoscută fiind pasiunea ei pentru fotografie, e ajutată să lucreze la un studio fotografic și să continue studiile la seral. E luată sub aripa ocrotitoare de Vlad, un om cu experiență nu numai de viață ci și în domeniu.
De aici, e foarte greu de povestit fără a face un spoiler și zău că n-ar merita asemenea dezvăluiri nici cartea, nici autoarea. Ana se îndrăgostește de Vlad, dar și, puțin așa, de Trocan, prietenul lui Iulian, din gașca ce o adoptase și o transformase într-un soi de mascotă. Se căsătorește cu cel din urmă, devenit cu timpul protectorul său și al familiei, omul care făcuse minuni și adusese un brad de Crăciun la prima sărbătoare fără Iulian.
Tânăra trăiește, iubește, cunoaște oameni a căror trecere prin viața ei o vor marca, își transformă pasiunea pentru fotografie în meserie și sursă de venit, ține aproape pe cine consideră că merită și îi îndepărtează pe ceilalți. Se aruncă uneori cu prudență, alteori cu nechibzuință în diverse relații, însă cele ce-i vor fi mereu aproape sunt mama și fiica numită, cum altfel, Iuliana.
Pe parcursul anilor, ideea de a afla adevărul despre cele întâmplate în beciul Securității nu-i dă pace. Ana așteaptă momentul potrivit pentru a lua taurul de coarne și a privi adevărul în față, oricât de crud ar fi fost. Și a fost. Un duș rece, o confesiune târzie, o îndreptare de umeri a tinerei femei, pregătită să înceapă o nouă viață.
Spuneam despre impactul pe care-l au începutul și finalul cărții. Mai sunt însă sumedenie de fragmente prețioase, descrise cu atâta finețe și limpezime încât nu au cum să nu ne atingă sufletul. Unul dintre ele e discuția mamă-fiică, atunci când Ana consideră că trebuie să-i povestească fetei mai multe despre Iulian. Fără a da amănunte ce ar putea să o rănească, Ana se adresează unui individ complet diferit de ea, înrudit doar genetic, cu propriul sistem de valori și deschidere către lume. Pune aproape toate cărțile pe masă și primește un răspuns gândit, echilibrat, încununat de o declarație de iubire.
Fiind scrisă din suflet, cartea nu poate fi citită decât cu sufletul. Povestea Anei e legată de toate transformările prin care atât Bucureștiul, cât și întregul popor român, au trecut. Recunoaștem îndoiala amestecată cu bucurie din ziua Crăciunului lui 1989, priceperea unora de a fi la locul potrivit la momentul potrivit pentru a-și clădi, mai apoi, o carieră, naivitatea cu care se porneau primele afaceri din anii 90, blazarea celor ce se cred mai presus de lege.
N-am zis nimic de motociclete. Ei bine, Ana primește niște lecții de condus, își ia carnet și mai apoi o motocicletă. Cum bine i-a spus tânărul Robert la prima plimbare mai lungă pe motor, și-a semnat declarația de independență. Sper ca, în urma lecturii, să avem puterea și încăpățânarea Anei de a ne semna propriile declarații.
