Alexander Söderberg – „Prietenul andaluz”
Traducător: Laura von Weissenberg
Editura Trei, 2014, colecția Crime
Stieg Larsson a devenit, în opinia multora, etalonul la care se raportează mai toate romanele polițiste și thriller-ele scandinave. Evident, seria Millennium a marcat pozitiv literatura scandinavă ( și nu numai), însă comparația aproape fiecărui autor de „polițiste nordice” cu Stieg a devenit atât de des utilizată încât a ajuns să își piardă din impactul inițial. Alexander Söderberg nu poate scăpa de inevitabil; el este nici mai mult nici mai puțin decât „urmașul lui Stieg Larsson”.
Am făcut această introducere pentru a vă putea destăinui două lucruri. Primul, că am citit cartea fără să fiu influențat de această comparație. Și al doilea, că eu nu am prea reușit să văd motivele decernării prețiosului titlu de „urmaș al lui Larsson”. Nu spun că volumul lui Söderberg nu este bun, ci doar că, în conformitate cu propriile-mi gusturi și preferințe, am citit cărți care mi-au picat mai bine la suflet și la minte. Și, de asemenea, că există oarece asemănări cu stilul lui Larsson, însă nu chiar atât de multe ori de ample. Recunosc că e posibil să nu văd ceea ce au văzut alții. Dar, la urma urmei, nu e treaba mea să fac studii de marketing. Mai bine să trec la „Prietenul andaluz”.
Acesta e prima carte scrisă de Söderberg (care nu e străin de arta scrisului, lucrând anterior ca scenarist de televiziune). Este, de asemenea, și primul volum din ceea ce se numește „trilogia Brinkmann” (încă o analogie cu Larsson). După informațiile pe care le dețin, „Prietenul andaluz” este deocamdată singurul volum tradus în română, mă rezum așadar la ”disecarea” acestei cărți.
Sophie Brinkmann, asistentă medicală și mamă singură, cunoaște la un moment dat un pacient ajuns în secția ei în urma unui accident. Hector Guzman reușește să-i stârnească interesul suficient de mult încât ea va continua să îl întâlnească și după externarea acestuia. Fără să știe, asistenta va intra în mijlocul unei anchete polițienești condusă de ambițioasa Gunilla. Hector face parte din eșalonul de vârf al unui grup internațional de crimă organizată și este urmărit de Gunilla, care este dispusă să facă orice pentru a reuși să îl prindă. Mai exact, să îl scoată din circuit indiferent prin ce metode, demers în care este ajutată de câțiva colegi dispuși să încalce legea în acest scop. Apariția Sophiei în anturajul lui Hector îi oferă Gunillei o nouă armă. Polițista o abordează pe Sophie și încearcă să o determine să intre în echipa ei de așa-ziși justițiari, apelând la metode mai brutale când simte că Sophie ezită (îi înscenează fiului acesteia o acuzație de viol). Sophie pendulează între sentimentele pe care le are pentru Hector și datoria de a face ceea ce este bine și corect, însă în momentul decisiv va alege „partea întunecată”, mai ales deoarece își dă seama că Gunilla trece peste orice limite, legale și morale, și este în multe privințe mai rea decât infractorii pe care îi urmărește.
Atuul principal al cărții, pe lângă personajele credibil creionate, este faptul că ritmul acțiunii parcurge o continuă curbă ascendentă. Poveștile secundare alternează cu firul principal și converg în momentul culminant, oferind astfel explicații logice unor evenimente aparent disparate. Finalul cere în mod clar o continuare și cartea mi-a plăcut suficient de mult încât să vreau să citesc și al doilea volum. Poate și al treilea, încă e devreme să afirm asta. E o carte bună, și spun asta fără să o compar cu nimic altceva. Am citit cele aproape 600 de pagini fără să simt că „parcă nu se mai termină”, și ăsta e un argument ce ține strict de plăcerea lecturii.
Vă urez așadar spor la lectură!