Zona rezidenţială londoneză Berkeley Square – una dintre rarele oaze de linişte din centrul unei capitale supraaglomerate – era, în timpul domniei reginei Victoria (1837-1901), un loc ocolit de toţi cei care-i cunoşteau sumbra faimă. Clădirea de la numărul 50, unde se află astăzi o librărie, devenise „bârlogul“ unui poltergeist ucigaş. Nici până acum nu s-a descoperit cine s-a făcut vinovat de crimele în serie ce au îngrozit întreaga Londră. Prea puţini dintre martorii care au văzut făptura letală au trăit destul ca să poată povesti cuiva; iar supravieţuitorii fie şi-au pierdut minţile, fie au relatat totul incoerent, ca într-un delir. Fiindcă Berkeley Square era un domeniu al spaimei, chiar dacă unii se credeau imuni şi căutau să o dovedească, lor şi altora (Roger Boar, Nigel Blundell, „The World’s Greatest Ghosts“).
Urmându-şi vocaţia de aventurier, Sir Robert Warboys a mers până acolo încât, după câteva pahare şi o discuţie în contradictoriu cu prietenii de la Clubul White’s, a pus rămăşag că va petrece o noapte în casa bântuită, fără să i se întâmple nimic.
Proprietarul clădirii, domnul Benson, a încercat să îl convingă pe tânărul şi impetuosul aristocrat să renunţe la experiment, însă acesta voia să sfideze încă o dată Destinul, contribuind la doborârea unei superstiţii ce începea să capete dimensiuni mitologice. La insistenţele lui Benson, Sir Robert a acceptat să ia cu el un pistol în camera „asasinului spectral“. Iar dacă s-ar fi întâmplat ceva neobişnuit, urma să tragă de cordonul unui clopoţel aflat la un etaj inferior, unde stătea de veghe „echipa de intervenţie“.
După o cină îmbelşugată, Sir Robert a urcat, calm şi sigur pe sine, în dormitorul de la etajul doi. Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, clopoţelul suna frenetic. În timp ce salvatorii suiau în goană scările, s-a auzit o împuşcătură, apoi liniştea s-a aşternut din nou – sumbră, ameninţătoare. Când domnul Benson şi prietenii lui Sir Robert au năvălit în cameră, l-au văzut zăcând de-a curmezişul patului, cu capul atârnând pe o margine. Era mort, dar pe trup nu i se desluşea nici o rană. Ochii îi erau bulbucaţi, buzele strâmbate hidos peste dinţii încleştaţi: murise de frică.
Intrigat de „capcana morţii“ din Berkeley Square, un alt amator de aventuri supranaturale, Lordul Lyttleton a vrut să investigheze misterul. Şi, cum nimic nu se compară cu experienţa personală, a hotărât să rămână măcar o noapte în camera unde murise Sir Robert… Mai prudent sau, poate, mai bine sfătuit, a luat cu el două puşti de vânătoare: una cu alice de plumb, cealaltă având în loc de cartuşe monezi de argint de şase penny – eficiente, se credea, împotriva vârcolacilor şi vampirilor. Arsenalul nu avea să rămână nefolosit. În vreme ce mobilele din casă se mişcau singure, ca şi uşile ce au fost deschise şi trântite toată noaptea de o mână nevăzută, lordul Lyttleton a tras de cel puţin zece ori, ultima dată golind încărcăturile de monezi asupra unei „umbre“ care îl atacase.
Detaliile înfricoşătoarei sale experienţe au apărut în 1879, în cartea „Notes and Queries“ („Note şi ciudăţenii“), a cărei concluzie nu lăsa loc pentru interpretări: încăperea de la etajul doi a casei cu numărul 50 din Berkeley Square era „fatală trupului şi minţii umane“. În decursul cercetărilor, Lordul Lyttleton a descoperit alte cazuri, mai vechi: o fată ce locuise o vreme ca oaspete în casă înnebunise de groază; un bărbat care dormise o singură noapte în camera „bântuită“ a fost găsit a doua zi dimineaţa ţeapăn şi rece. Iar menajera unei familii care închiriase clădirea a murit în spital, la câteva ore după ce stăpânii ei au găsit-o ghemuită pe podeaua încăperii blestemate, plină de vânătăi, cu veşmintele în zdrenţe, tremurând şi rostind mereu aceleaşi cuvinte: „Vă implor, nu-l lăsaţi să mă ia!“
Deloc surprinzător, londonezii nu se înghesuiau să locuiască între zidurile unde se petrecuseră atâtea tragedii. Ani la rând, casa a rămas goală, cu zugrăveala pălind, scorojindu-se, cu secretele netulburate de nimeni.
Apoi, în decembrie 1887, fregata Penelope a acostat în Portsmouth, iar echipajul ei a coborât pe ţărm. Doi dintre marinari, Edward Blunden şi Robert Martin au sosit la Londra în seara de Crăciun, cu puţini bani în buzunar şi nici un loc unde să doarmă. Au rătăcit o vreme pe străzi, ajungând în Berkeley Square unde, în faţa casei cu numărul 50 au văzut anunţul „de închiriat“.
Clădirea era evident pustie, o ocazie nesperată de a-şi putea petrece noaptea la adăpost, şi încă pe gratis. Cei doi marinari au străbătut încăpere după încăpere, până la un dormitor aflat la etajul al doilea, ce părea într-o stare mai bună decât celelalte.
Robert a adormit imediat, însă Edward nu izbutea să închidă ochii. În timp ce se răsucea în pat, cuprins de o nervozitate ciudată, a auzit nişte sunete ritmice, care păreau bubuituri în ziduri, apoi un zvon de paşi răsunând pe coridor, tot mai aproape… L-a trezit pe Robert şi s-au uitat împietriţi, cu inimile bătându-le nebuneşte, cum uşa s-a deschis încet şi ceva uriaş, întunecat şi fără o formă definită a pătruns în cameră.
Edward a ţâşnit spre cămin, apucând un vătrai pe care voia să-l folosescă drept armă. Când intrusul s-a luat după el, Robert a profitat de şansă… năpustindu-se afară pe uşa rămasă deschisă. A coborât scările câte trei odată şi a ieşit în goană din casă. Nu departe, în Piccadilly, a dat peste un poliţist pe care l-a convins să-l însoţească.
Au ajuns prea târziu însă: trupul zdrobit al lui Edward zăcea pe ultimele trepte ale scării, cu gâtul rupt şi având pe chip o expresie de inimaginabilă teroare…
A fost crima care a încheiat seria victimelor din Berkeley Square, deşi casa de la numărul 50 şi camera „bântuită“ îşi păstrează şi astăzi sumbra lor faimă… Cine era asasinul despre care cotidianul „London Times“ scria, în 1887, că este căutat cu asiduitate de poliţia victoriană – o vânătoare dusă cu tot atâta devoţiune (şi insucces) ca aceea pentru Jack Spintecătorul?!
Dintre cele două femei atacate, menajera a murit la spital, în urma traumelor psihice, iar fata care a supravieţuit stătuse în casă câteva săptămâni – nu doar o noapte, cât li se „îngăduia“ se pare, reprezentanţilor sexului masculin. Pe bărbaţi nu i-a putut salva nici curajul, nici hotărârea, deşi unii nu cedaseră groazei iraţionale. Dacă reacţia lui Sir Robert Warboys rămâne incertă, unul dintre marinarii de pe Penelope, Edward Blunden, a păşit spre „umbra uriaşă“ înarmat cu un vătrai, având intenţia să o înfrunte. „Scutul psihic“ a funcţionat cu adevărat într-un singur caz – al Lordului Lyttleton care, încrezător în armele sale, a izbutit să contracareze agresiunea, scăpând cu viaţă şi întreg la minte.
Particularitatea şocantă a cazului Berkeley nu este însă lipsa de motivaţie sau extrema ferocitate a atacurilor, ci faptul că agresorul a devenit, la un moment dat, vizibil. Lordul Lyttleton, Edward Blunden şi Robert Martin au desluşit fiecare o umbră uriaşă, cu contur neclar. Un poltergeist surprins în secunda trecerii, materializându-se pentru a ucide? Sau o imagine de coşmar, proiectată de subconştientul martorilor?
