„Sufletul este o formă a existenţei independentă de spaţiu şi timp“, afirma Carl Gustav Jung (1875-1961), unul dintre promotorii psihanalizei moderne. Înscrise în seria fenomenelor neelucidate care au însoţit civilizaţia umană de la începuturi şi până în contemporaneitate, apariţiile spectrale au fost receptate diferit de-a lungul timpului, în funcţie de contextul social-istoric şi de nivelul cultural-ştiinţific al momentului.
Pentru martori, întâlnirea cu o „fantomă“ este întotdeauna traumatizantă, reprezentând o manifestare a Necunoscutului, un semnal venit din zona de penumbră a realităţii. Dacă oamenii primitivi acceptau comuniunea cu spiritele strămoşilor cu mai puţină reticenţă, integrând-o în ordinea firească a lucrurilor, Antichitatea a început să o asimileze mesajelor trimise de zei, iar într-un Ev Mediu nu degeaba numit „întunecat“, orice manifestare spectrală era atribuită intervenţiilor demonice.
De două milenii, religiile monoteiste acceptă un singur gen de viziuni: cele provenite din transele mistice. Restul… vin din Iad, unde sunt aruncate sufletele ateilor, ereticilor, păgânilor, sinucigaşilor, excomunicaţilor – osândiţi să nu îşi găsească liniştea până la sfârşitul timpului şi-al lumilor.
Martorii unei apariţii spectrale nu puteau fi decât „contaminaţi de Rău“, soluţia pentru „rătăcirea“ lor fiind rugul la catolici şi protestanţi sau lapidarea (omorârea cu pietre) la ortodocşi, musulmani şi evrei.
Chiar şi astăzi, teologii continuă să considere comunicarea cu spiritele prin intermediul unui medium „o crimă abominabilă înaintea Divinităţii“. Aceasta deşi, încă din secolul al XIX-lea, astronomul Camille Flammarion (1842-1925) avertiza: „Dacă vă întrebaţi la ce foloseşte un dialog cu cei de Dincolo, meditaţi la aceste cuvinte: astfel se dovedeşte nemurirea sufletului“.
„Nu există moarte – şi nici morţi“, anunţa o piatră funerară din Hydesville, unde surorile Catherine şi Margaretta Fox susţineau, în 1848, că primesc mesaje din lumea spiritelor. Şi au fost crezute – de milioane de oameni din Statele Unite, apoi din întreaga lume. Secolul al XIX-lea, perioada marilor exploratori, teoreticieni şi experimentatori a fost, în acelaşi timp, epoca spiritualismului. Un paradox? Nu tocmai: într-un moment în care ştiinţa se dovedea capabilă să analizeze şi să explice aproape totul, desacralizând mistere, rezolvând enigme, oferind soluţii la dileme ancestrale, tocmai întrebarea fundamentală pe care omenirea şi-o pune de milenii rămânea în continuare fără răspuns…
Există viaţă după moarte?
Ne naştem fără să o fi cerut, trăim aşa cum ne spun alţii şi murim întotdeauna prea devreme, înainte să înţelegem de ce, care este sensul, finalitatea existenţei. Să fie viaţa doar un zbor de efemeridă în infinitatea universului?
Şi mai departe? Anihilarea a conştiinţei, dizolvarea în neant? Clipa în care tot ce reprezintă o personalitate umană complexă şi irepetabilă va fi şters, anulat odată cu încetarea funcţionării creierului, cu ultima bătaie de inimă? Să fie acesta sfârşitul absolut, sau moartea nu este decât o bornă pe drumul devenirii, marcând trecerea spre un alt nivel existenţial?
Se află ceva Dincolo?
Religiile – autodeclarându-se fiecare deţinătoarea adevărului absolut – au dat un răspuns afirmativ. Dualitatea paradis-infern din creştinism, islamism şi iudaism sau credinţa budistă în reîncarnare nu sunt decât variabile ale aceleiaşi certitudini: sufletul uman este etern şi indestructibil. Concept pe care filosofii îl dezbat de milenii – unii acceptându-l fără rezerve, alţii respingându-l vehement, într-o controversă fără vreun rezultat previzibil. Însă rezolvarea problemei nu poate veni nici de la filosofie, nici de la religie, ci… de la ştiinţă.
Dacă alchimiştii medievali încă mai căutau „piatra filosofală“, savanţii epocii industriale au trasat limitele cunoaşterii cu o suficienţă la fel de condamnabilă ca a teologilor: „Nu există decât ce putem vedea, atinge şi măsura“. Fenomenele care nu se încadrau în şabloane – neputând fi reproduse experimental, explicate şi integrate în teorii deja existente – erau ignorate, marginalizate ori etichetate drept „halucinaţii“. Iar progresul tehnologic nu a făcut decât să adâncească prăpastia dintre modelul matematic al universului şi cel real, de o complexitate care îl face accesibil doar inteligenţelor neînchistate în dogmă, fie ea ştiinţifică sau religioasă. Abia la începutul Mileniului Trei oamenii de ştiinţă au redescoperit formidabilele instrumente ale intuiţiei şi introspecţiei.
