Fenomenul Poltergeist V: Intruşii din ziduri

O agresiune poltergeist lasă martorii traumatizaţi, şi nu doar psihic. Unele atacuri sunt fizice, directe, de o violenţă extremă – ajungându-se până la victime umane –, iar altele par să conţină o componentă sexuală. Să fie doar interpretarea subiectivă a martorilor? Sau dezlănţuirea în aparenţă dezordonată ascunde o intenţie precisă – ceea ce implică nu un fenomen metafizic, ci prezenţa unei entităţi capabile să îşi conceapă şi să își ducă la îndeplinire planurile?

Teoria „spiritelor neliniştite“ explică, relativ coerent, o parte dintre incidentele poltergeist. Dar nu pe toate. Destule manifestări de acest gen nu au putut fi asociate cu nici unul dintre proprietarii decedaţi ai imobilului. Puţine dintre casele invadate de agresori invizibili aveau fundaţiile îngropate în pământ „sacru“ sau „blestemat“, iar procentul edificiilor unde se înregistraseră decese survenite în împrejurări dramatice s-a dovedit minor. Un poltergeist nu preferă în mod deosebit clădirile cu încărcătură istorică funestă; se instalează în orice fel de case, noi sau vechi, în metropole, castele sau ferme izolate.

Doar o inteligenţă de tip uman ar încerca să comunice cu martorii – susţin adepţii teoriei spiritiste. Da, există ciocănituri „în cod“, voci, cuvinte scrijelite pe ziduri. Disponibilitatea sau chiar nevoia de dialog a unora dintre entităţile invizibile nu pot fi negate. Însă esenţa mesajului este mereu aceeaşi: o promisiune neechivocă de răzbunare.

Venită de unde?

De la spirite nemulţumite, debusolate, malefice – pe care indivizi autodeclaraţi „intermediari între lumi“ se consideră capabili să le identifice. Psihanaliştii nevrozelor post-mortem nu ezită să iniţieze un „dialog“ cu spiritele în derivă, „convingându-le“ uneori să renunţe la agresiune şi să îşi reia călătoria astrală. Iar dacă acest original exorcism nu dă rezultate… e doar o înfrângere minoră într-o ofensivă de proporţii cosmice.

Ce este un poltergeist? I se cunosc manifestările, iar ipotezele explicative au suferit o continuă metamorfoză de-a lungul secolelor, trecând de la „demoni“ la cauze geofizice, refulări psihokinetice ale adolescenţilor treziţi violent la sexualitate sau ale unor persoane introvertite care îşi exteriorizează astfel frustrările. Toate s-au dovedit absurde sau eronate.

Doar teoria „spiritelor neliniştite“ constituie un răspuns pentru fenomenele poltergeist la care originea umană a entităţilor apare explicit: voci, mesaje pe ziduri, asumarea identităţii unei persoane decedate.

„Spiritele neliniştite“ vor să transmită un mesaj anume – chiar dacă uneori confuz sau anevoie de înţeles – şi acţionează întotdeauna după tiparele gândirii umane. „Invadând“ un mediu care a fost şi al lor, cunosc utilitatea obiectelor, cauzele fenomenelor naturale sau de origine artificială, dar şi specificul relaţiilor interumane din familie şi societate.

Entităţile spirituale se manifestă cel mai adesea prin intermediul obiectelor, iar agresiunile lor constituie o expresie inconfundabilă a dorinţei intense de a regăsi ce au pierdut pentru totdeauna: atributele senzoriale ale fiinţelor vii.

Ce ştie un poltergeist despre noi? Cum putem fi ucişi, scoşi din minţi ori măcar alungaţi din casele noastre? Ce am aflat noi despre cei din spatele zidului nevăzut pe care, câteodată, par gata să îl treacă?

Că nu-i putem captura, nici omorî.

Uneori însă, îi simţim.

Martorii au raportat atingeri, mirosuri stranii, ecouri de paşi, răsuflarea unei făpturi invizibile. Toate puteau fi rezultatul unui contact real sau senzaţii false – fie datorate spaimei, fie induse mental de către „atacatorul din ziduri“. Ceea ce ar presupune o acţiune coerentă, focalizată şi, mai ales, conştientă.

Întotdeauna, prima etapă a agresiunii poltergeist constă într-un continuu şi intens stres psihic: cărţi căzând de pe rafturi, scaune ţâşnind prin văzduh, sticle sau televizoare care explodează… Şocaţi de răsturnarea ordinii fireşti a lucrurilor, de invadarea universului familiar lor, martorii, chiar când ajung la capătul avatarului fără o zgârietură, rămân cu traume psihice care nu se vor vindeca niciodată.

Dacă frica este o otravă lentă ducând, în final, la nebunie, groaza se transformă într-o armă letală, putând declanşa, în cazuri extreme, un atac cerebral sau un stop cardiac.

Însă atacatorii invizibili nu s-au mulţumit cu „crima perfectă“. Câteodată, aleg metode mai puţin subtile şi atunci obiectele nu zboară la întâmplare prin aer, ci lovesc. Vătraiele devin suliţe, statuetele de bronz proiectile, grătarele din fier forjat se prăbuşesc asupra martorilor, mobilele par decise să îi strivească…

Un poltergeist orchestreză dansul obiectelor cu o uşurinţă de necrezut. Şi o face lucid, calculat, rezervându-şi uneori demonstraţiile pentru victimele predilecte, care, confruntate cu neîncrederea celor din jur, ostracizate de societate, ajung curând să se întrebe dacă nu cumva şi-au pierdut şi minţile, nu doar liniştea. Căci, adesea, cei care se ocupă de „atacatorii invizibili“ s-au lovit de o dificultate tipică şi altor domenii de la frontierele cunoaşterii: imposibilitatea obţinerii de dovezi. Când echipa tehnică soseşte într-o casă pentru a studia activitatea unui poltergeist, acesta nu pare dispus „să coopereze“, încetându-şi abrupt manifestările, pe care le va relua numai după plecarea cercetătorilor. Membrii familiei apar astfel într-o lumină nefavorabilă ori echivocă – victime ale propriilor închipuiri sau, mai rău, suspectaţi de declaraţii false.

O asemenea inteligenţă animată de intenţii malefice poate acţiona indirect (prin intermediul unor obiecte controlate psihokinetic ori prin empatie asupra subconştientului victimelor) sau direct (prin agresiune fizică). Dovadă, urmele concrete: zgârieturi, vânătăi, muşcături. Iar dacă unele dintre rănile superficiale de pe trupul martorilor ar putea fi induse empatic, o muşcătură, gâtul rupt sau şira spinării frântă sunt imposibil de explicat.

Aşa a apărut ipoteza trecerii, a secundei în care atacatorul izbuteşte să străpungă bariera invizibilă, intrând, fie şi pentru o clipă, în lumea oamenilor. O penetrabilitate parţială, limitată şi selectivă a frontierei dimensionale ar putea fi cauza celor mai stranii manifestări poltergeist: rănirea fizică (uneori torturarea elaborată), tentativele de contact sexual forţat ori chiar de ucidere a victimelor.

Atacatorii invizibili manifestă predilecţie pentru oameni; însă nici animalele nu sunt cruţate, de parcă agresiunea ar fi îndreptată împotriva vieţii în general… Întrebarea firească este de ce? La ce foloseşte gama de manifestări ostile, de la subtil la teroare şi violenţă? Oare pentru a testa limitele capacităţii de îndurare a martorilor, pentru a-i alunga dintr-un anumit loc pe care agresorii îl consideră al lor? Sau doar ca un avertisment pentru ce va veni?

Căci Fenomenul Poltergeist există – fie că ne place sau nu.

Despre Rodica BRETIN

Rodica BRETIN a scris 32 articole în Revista de suspans.

Rodica Bretin s-a născut în 1958, la Braşov. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat zece volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015); „Fortăreaţa“ (2016). În 1996 a primit „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. În 2001 a primit „Premiul Volaverunt“ (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. În 2005 a primit „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015); „Ecouri din tenebre“ (2016). A realizat, în colaborare cu scriitorul Dan Apostol, seria „Antares“ – patru antologii dedicate literaturii fantastice şi culturii enciclopedice (vechi civilizaţii, fenomene neelucidate, cryptozoologie); a realizat şi tradus antologiile de literatură clasică fantastică „Cronici din lumi interzise“ (2003) şi „Vânătorii Lumii de Dincolo“ (2006). A tradus, din limbile engleză şi franceză, patru romane: „Dale Cooper“ de S. Frost, „Amantul doamnei Chatterley“ de D. H. Lawrence, „Leul uriaş“ de J. H. Rosny-Aîne (în colaborare) şi „În umbra ghilotinei“ de O. LeBaron. Realismul-fantastic, gen în care s-a specializat Rodica Bretin propune construcţii literare logice şi coerente, ducând la rezolvări ce ies din aşa-numita „normalitate“. Departe de a fi o eludare a problemelor contemporane stringente, alunecarea spre fantastic devine un exerciţiu ofensiv, mereu actual prin universalitatea mesajelor şi valorilor pe care le promovează. În toate cărţile sale Rodica Bretin reuşeşte să surprindă unul dintre crezurile dintotdeauna ale umanismului: „importantă nu este victoria, ci curajul de a lupta“. Fie că demască o impersonare a Răului ce posedă trupuri şi manipulează conştiinţe, o instituţie sau o grupare malefică ce încearcă să controleze destine, fie că descoperă fiinţe venite din alte lumi, fascinante şi terifiante, personajele autoarei demonstrează cititorului un adevăr imuabil: în infinitatea universului nostru şi a celor nedescoperite încă, există lucruri, fiinţe, fenomene pe care chiar dacă nu le putem înţelege, ni le putem imagina...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *