În ciuda pseudonimului cu sonorități masculine și străine, Tony Mott este o scriitoare brașoveancă, autoare a nu mai puțin de patru romane: „Roșu” (Pastel, 2008), „Doi” (Tritonic, 2012), „Julieta avea un pistol” (Tritonic, 2014), „Un glonț pentru Julieta” (Tritonic, 2016).
Bună, Tony. Mulțumim că ai acceptat să ne răspunzi la acest interviu.
Spune-ne câteva lucruri despre tine, lucruri care te caracterizează în afara scrisului. Ce hobby-uri ai, ce obișnuiești să faci în timpul liber, dacă ai animale de companie…
Eram odată într-un grup de prieteni și un tip pe care nu-l știam, ofticat că nu-i apreciam avansurile, mi-a zis că o să ajung o bătrână singură cu pisici. Au trecut niște ani de atunci, bătrână încă nu-s, dar am două pisici și scriu cărți polițiste. Mă bucur că profeția i-a fost îndeplinită.
În afară de jobul foarte solicitant într-o companie de retail, scrisul îmi mănâncă toată viața. Și pictatul, dar destul de rar. De curând am fost la un atelier de acuarelă în aer liber și mi-am dat seama – pentru a câta oară? – că-mi place să-mi petrec timpul jucându-mă cu pânza și cu culorile.
O altă activitate care mă relaxează este să merg la poligon. Acum doi ani am răspuns unei provocări și m-a prins. O perioadă eram în fiecare săptămână „la sală” și trăgeam. Toată experiența Anei Stancu – personaj din „Julieta avea un pistol” – de familiarizare cu revolverele în tabăra de antrenament din Polonia este construită din observație pe propria mea piele.
Care a fost parcursul tău ca scriitoare? Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru scris? Ce te-a făcut să te orientezi spre Mystery & Thriller?
Am fost fascinată de povești și cred că este mijlocul nostru cel mai important de exprimare. Viața noastră este o construcție narativă, toate percepțiile noastre se traduc printr-o poveste. Așa transmitem noi, oamenii, emoția și înțelepciunea – pentru că avem nevoie de context. Descoperirea limbajului articulat ne-a permis să vorbim despre trecut, dar și să visăm. Minciuna a venit la pachet. Mi-a plăcut mereu să analizez și să descopăr adevărul. Așa am aflat că nu există Moș Crăciun, aveam doar patru ani și jumătate, nu credeam că poate aduce cadouri deodată tuturor copiilor de pe lume și m-am apucat de cotrobăit. Am găsit o păpușă în mașina de spălat.
Când m-am apucat de citit, ca orice copil, am început cu basme, doar că am trecut foarte repede la romane polițiste. Cred că aveam 10 ani când am început să citesc Dashiell Hammett și Raymond Chandler. Pe Agatha Christie, favorita mea, am descoperit-o puțin mai târziu. Am avut curaj abia cu seria Julieta să mă dedic genului. Și romanele anterioare aveau o doză bună de mister, dar au fost fără cadavre.
„Roșu”, a fost primul meu roman, scris în perioada 96-97, despre un avort ilegal în perioada comunistă. Eroina, tot un fel de Julietă, emigrează ilegal și se întoarce după 20 de ani în România post-decembristă. A fost publicat abia în 2008. Avusesem o colegă în liceu care a fost transferată de la zi la seral când a rămas însărcinată și mi-am adus aminte de povestea ei. M-am întrebat ce ar fi fost dacă ar fi încercat să facă un avort, dacă ar fi fost prinsă, dacă ar fi vrut să fugă peste graniță.
Încă de când eram foarte mică, am avut un spirit de observație ieșit din comun: vedeam tot și rețineam foarte multe amănunte. Spuneam deseori că aș fi putut fi un agent special sau un detectiv de elită, până când mi-am dat seama că această trăsătură este dezvoltată de către cei care se simt în pericol. Ceva mai târziu am realizat că asta vine dintr-o sensibilitate exagerată pe care am ezitat să mi-o recunosc. Când m-am relaxat, am învățat să fac din teamă cel mai bun aliat al meu, doar o observ și devin creativă.
Care sunt cele mai mari satisfacții pe care ți le oferă scrisul?
Cel mai tare mă bucur de personajele noi care apar pe parcurs, fără să le fi stabilit eu de la început, sau când o scenă se dezvoltă într-un mod neașteptat. Când mă apuc de un roman, am o schiță generală, dar îmi place să las lucrurile să se întâmple.
Îmi place să cred că-i provoc și-i ajut pe cititorii mei să descopere modele psihologice și mecanisme ale unor personaje. Răul există și fără aprobarea noastră, așa că doar dacă învățăm să-l recunoaștem ne putem feri de el. Dacă ne prefacem că nu-l vedem, nu vom reuși să-l facem să dispară.
Aș vrea să mențin suspansul până la sfârșit pentru cititorii mei. Mă încântă mesajele de genul: „privind înapoi, ar fi trebuit să-mi dau seama cine e ucigașul, totul e atât de logic, dar m-am prins abia când ai dezvăluit”.
Dar cele mai mari neliniști?
A fost foarte greu să scriu Seria Julieta. Cele trei romane au apărut pe parcursul a cinci ani și a fost dificil să găsesc echilibrul între a da destule amănunte pentru cititorul care nu a citit un volum anterior, astfel încât să înțeleagă ce se petrece, și de a nu-i plictisi pe cei care făcuseră deja cunoștință cu Julieta.
În 2016 ai publicat „Un glonț pentru Julieta”, continuarea volumului „Julieta avea un pistol”. Ce ne poți spune despre această serie romanescă?
Seria e un thriller medical, romanul având ca decor sistemul medical corupt din România și o organizație transnațională specializată în susținerea producătorilor de medicamente. Dacă nu ar fi ficțiune, ar fi o radiografie a vieții din spitalele private, a conflictelor dintre medici, a corupției din sistemul medical, a mitei pentru vânzarea și decontarea medicamentelor sau a re-exporturilor. Dar este ficțiune, așa că romanul e despre cercetări medicale în domeniul cardiologiei, spioni internaționali și povești de iubire.
Julieta este, așa cum vor descoperi și cei care vor citi romanele din serie, o metaforă. De ce ai ales-o tocmai pe aceasta?
Îndrăgostiții din Verona au avut ghinion, a fost o eroare de comunicare, care a dus la deznodământul tragic. În roman, Ana Stancu este o femeie îndrăgostită și, aparent, stabilă emoțional. Membră a echipei de cercetări din România, este Julieta principală; celelalte personaje feminine sunt Juliete secundare.
În seria pe care am scris-o, Julieta este sinonim pentru femeia modernă, puternică și vulnerabilă, perfect conștientă de sine, de calitățile și defectele sale, care știe să-și poarte și singură de grijă și care are capacitatea de a se analiza și de a-și asuma acțiunile.
Un personaj al seriei spune că ”există doar două motivații principale pentru crimă: banii sau iubirea (neîmpărtășită)”. Romanele sunt un manifest pentru echilibru emoțional. Iubirea romantică sau îndrăgostirea se apropie foarte mult de patologie și e de preferat să fim autonomi chiar și în cadrul unui relații de iubire.
Pe lângă cele trei romane publicate până acum, pe site-ul de autoare putem citi proză arhi scurtă cu tematică thriller. Te-ai gândit să publici un volum de povestiri?
Da, mi-am propus să scot o colecție în momentul când voi ajunge la 100 de povestiri. Acum am 30, se adună, pentru că mi se întâmplă să văd ceva banal și să construiesc rapid o intrigă „criminală”. Când m-a acuzat o bună prietenă de sadism am ripostat spunându-i că nu are simțul umorului. Lăsând gluma la o parte – nu e nimic de râs – vorbesc în povestirile scurte de ceea ce s-ar putea ascunde în mintea unora.
Ce planuri literare ai pentru viitorul apropiat?
Mă bântuie mai multe povești și nu știu care dintre ele va reuși să fie următorul subiect de roman. Aș vrea să pot ține ritmul și să public anual câte una.
Când ne vom reîntâlni cu Ana, Oscar, Petre și alte personaje din „Un glonț pentru Julieta”?
Cei care au reușit să supraviețuiască vor fi prezenți în următorul volum – și ultimul – al seriei Julieta. Încă nu mă pot hotărî la titlu, am mai multe variante. Lansarea va fi în octombrie, tot la editura Tritonic.
O veste bună. Aștept cu drag volumul și îți doresc succes la scrierea următoarelor!
