Asistenta intră să-i spună că este așteptată la recepție de domnul Lukas Breuer. Puse amândouă palmele pe birou și-și încordă tot corpul în timp ce se ridică. Senzația că Lukas ar fi putut fi dirijorul tuturor atrocităților îi dădea o stare de greață. Se opri la chiuveta de lângă ușă și se spălă încet pe mâini. Ridicând capul și privindu-se în oglindă se gândi la Natan care nu apucase să facă același lucru.
Lukas era în mijlocul holului de la parter, îl văzu din capul scărilor. Linoleumul absorbea foarte bine sunetul pașilor ei, astfel încât îl luă prin surprindere. Era ceva mai bronzat de cât și-l aducea aminte și dorea cu aceeași intensitate să fie fermecător.
– Draga mea, era să nu te recunosc. Ce bine arăți!
Se îmbrățișară, apoi făcură fiecare câte un pas înapoi pentru a se privi mai bine. Anei îi veni să vomite, iar el nu lăsă gestul ei să treacă neobservat.
– Ți-e rău?
– Puțin. Știi e prima zi.
– Da, mi-ai zis, ți-e greu, așa-i? Să lucrezi din nou aici …
– Nu, nu asta am vrut să spun, e prima zi la menstruație și nu mă simt bine deloc.
Se abținu cu greu să nu o bufnească râsul când îi văzu fața. În niciun caz nu se așteptase la ceva atât de direct din primele minute. Și era o minciună foarte bună. Era ceva personal, nu putea să pună mai multe întrebări. Până să apuce să-și revină, Ana atacă din nou:
– Vrei să mergem în laborator? Atât de mult vreau să îți arăt tot ce avem aici! Să vezi și tu cu ochii tăi și să-i cunoști și pe colegii mei. Bădoi, geneticianul, e directorul spitalului acum, iar verificările curente ale progreselor pe cord le coordonează Mazilu, se vor bucura amândoi să te cunoască.
Nici ea nu putea înțelege de unde găsise resurse să stea cu el aproape toată ziua. Să-i vorbească despre cercetări, despre faptul că la începutul anului următor vor putea lucra pe pacienți, că sunt cu toții încântați că ar putea veni medici de la clinici din țară sau din străinătate la ei la specializare. Lukas era din ce în ce mai confuz. Au ieșit împreună la masă.
– Draga mea, ați făcut lucruri minunate.
– Mulțumesc, dar eu nu am făcut chiar nimic. Colegii mei sunt extraordinari. Medicii de aici, apoi cei câțiva care au venit de la Maimonide, știi că noi suntem, de fapt, doar un fel de filială a lor. Eu m-am retras, Lukas, ți-am zis, azi e prima zi de muncă. Am sperat că voi putea reveni mai curând, dar nu am putut.
– Îmi pare rău pentru pierderea ta.
– Nu știu ce se răspunde la asta, Lukas. Îmi pare rău și mie, dar chiar nu știu.
Vru să-l sancționeze cumva pentru că se apropiase prea tare și îndrăznise să îi vorbească ei despre pierdere. Simți din nou că-i vine să vomite și nu se mai atinse de mâncare.
– Cred că vrei să știi de ce am venit, așa-i?
– Da, cred că da. Să mă ierți, dar din nou nu mi-e bine.
– Vrei să plecăm.
– Nu, nu, doar că am vrut să știi ce-i cu mine.
– Sigur, uite, nu mai stăm mult, dar vreau să mă asculți cu atenție.
– Promit. Mai luăm încă o cafea și sper să-mi revin puțin.
Pauza era bine-venită; în timp ce comandară și până când veniră cafelele nu și-au mai vorbit. Își dădea seama că avea impulsuri pe care le controla cu greu: de a-l lua de gât și de a-l da cu capul de masă, de a-i înfige paharul în cap, se imagina scoțându-i ochii cu lingura. Zâmbi. Era pentru prima dată când descoperea că-și poate imagina așa ceva. Era pentru prima dată când ar fi chinuit și ar fi torturat cu bună-știință.
– De ce zâmbești, draga mea? Știi că ești foarte frumoasă când zâmbești, nu?
– Mulțumesc, mi-am adus aminte de petrecerea aceea la care am fost în deșert.
– A fost foarte frumos, dacă nu era Akmal atât de îndrăgostit de tine, aș fi insistat mai mult. Dar ce-ți veni?
– Mi s-a părut că am auzit melodia aceea pe care-am dansat eu și m-am dat în spectacol atunci.
– Ce melodie era? Că nu mai țin minte.
Erau totuși lucruri pe care le învățase în tabăra din Polonia care se dovedeau a fi folositoare. Își aduse aminte melodia care se auzise în restaurant, dar era prea riscant să se folosească de ea, era posibil ca și Lukas să fie bine antrenat, da, și asta mai învățase, să nu-și subaprecieze niciodată adversarul.
– The Lost Song, dar nu mai țin minte cine cântă.
– Îmi fredonezi?
Ana izbucni în râs dându-și capul pe spate, știa foarte bine că e o figură care ține.
– În niciun caz, habar n-ai ce-mi ceri, exclus. Râse în continuare și-și duse mâna în păr cu un gest care putea fi considerat flirt, dar avea nevoie să iasă din situație. Deschise rapid poșeta și scoase telefonul. Stai să o caut, precis o să-ți aduci aminte. Cu capul plecat și butonând în telefon se înjură în gând. Zâmbetul îi scăpase. Asta era admisibil, doar că fusese precisă când dăduse explicații. Învățase că minciuna funcționează cel mai bine cu jumătăți de adevăruri, dar pericolul stătea mereu în amănunte. Gata, am găsit-o!
Ana puse telefonul la masă cu playlistul de la youtube deschis și sonorul la maxim. El zâmbi în primă fază, apoi începu să se uite stingherit la cei de la mesele din jur. Ea îl privea zâmbind, aparent relaxată.
– Cum ar fi să te invit la dans?
– Aici?!
– Păi unde?
Se părea că îl subestimase rău. Îl văzu cu stupoare cum se ridică de la masă, luă telefonul, fixă melodia de la început și îi întinse mâna. O bufni râsul. Avea un mecanism ciudat când ceva era foarte stresant. Râdea. Probabil Lukas credea că se bucură. Ar fi fost mai simplu. Dar niciodată nu e atât de simplu. Văzuse că melodia ține șase minute. Era prea mult.
– Hai să ne oprim, te rog, mi-e jenă, se uită lumea la noi.
De parcă abia atunci ar fi observat că mai e lume pe terasă, Lukas o conduse la scaunul ei.
– Ce frumos a fost, mulțumesc!
Reuși cu greu să-și stăpânească icnetul în momentul în care el îi lua mâna și i-o sărută. Și-ar fi retras-o, dar nu voia să facă scene și să pună în pericol toată operațiunea. Ar fi băut ceva tare. Era prea riscant. El și-ar fi dat seama că nu e în toanele cele mai bune. Trebuia măcar să aștepte, poate ar fi întrebat el, dar era abia cinci după-amiaza, șansele erau slabe. Cu un zâmbetul pe față, Lukas ținu să-i arate că e foarte precaut:
– Mi-a plăcut mult melodia, era foarte în vogă în anul ăla. Știu că o puneam de cel puțin două ori la fiecare petrecere. Iar noaptea, în deșert, în jurul focului era o minunăție. Interesant, nu am auzit-o mai devreme. Dacă nu te-aș fi văzut zâmbind pierdeam ocazia de a dansa cu tine acum.
Se mulțumi să dea din cap. Spera ca rânjetul ei să treacă drept drăgălășenie. Oricât ar fi încercat să pară prostuță, era jignitor pentru inteligența lui să o facă. Spera că înghițise stângăcia. Referirea la o petrecere nu era atât de gravă. Se temea doar că el va verifica playlistul din restaurant. Era prea mult, renunță să se îngrijoreze. Zâmbi în continuare tot timpul cât el îi prezentă propunerile de colaborare. Puse întrebări, păru interesată cu adevărat. Și era. Urma să fie pasul decisiv în desfășurarea anchetei.
La plecare, Lukas se oferise să o conducă, de la clinică plecaseră pe jos, dar ea îl convinse să ia taxiuri separate. Fusese un moment de stinghereală când ea-și dădu seama că Lukas va încerca să o sărute pe obraz, așa că îi întinse destul de brutal mâna pe care el i-o strânse ferm.
Rămasă pe trotuar, se întrebă unde și cum ar fi mai bine să meargă. Verifică lista cu apelurile recente. Nu o sunase nimeni. Avea un mesaj de încurajări de la Oscar. Se întreba cui ar trebui să-i ceară să vină să o ia, pentru că nu știa dacă e sigur dacă e bine să meargă direct la sediul din Plantelor. Cu siguranță că Lukas pusese pe cinevă să o fileze și nu ar fi vrut să îi conducă. Din câte i se spusese, nu avea cozi, dar nici Natan n-a știut că e urmărit. Sună la Popescu. O luă pe jos înapoi spre clinică. Mașina sosi în mai puțin de zece minute. Petre trase aproape de trotuar și îi făcu semn să urce rapid. Doar în filme mai văzuse demaraje ca acela.
– Ouau, Petre, spectacol, nu glumă!
– Bună seara și ție!
– Bună, nu m-am putut abține, a fost foarte tare.
– Ana, ai băut ceva?
– Nu. Ba da. Un pahar de vin. De ce?
– Nu te-am mai văzut niciodată așa.
– Așa cum?
– Veselă?!
Comentariul lui Petre o lovi în moalele capului. Se părea că încă mai era afectată de discuția cu Lukas și de tot ceea ce presupunea că urmează să se întâmple. Poate că i se părea că e o victorie personală, dar era prematur. Încercă să prindă privirea lui Petre, dar era greu în timp ce el conducea, și-i răspunse:
– A fost foarte greu. Cred că mă bucur c-am scăpat fără să-i trag una.
Petre chicoti și nu mai scoase niciun cuvânt până când intrară în vilă.
Erau așteptați. Se strânseseră deja toți în sala de conferințe. Erau până și cei doi pe care îi văzuse foarte rar și care stăteau mai mult la birouri. Macovei făcu o recapitulare a evenimentelor recente, nimic nou, apoi o invită pe Ana să vorbească.
– Așa cum știți cu toții, Lukas Breuer conduce cercetările din München și pe cele de la Doha. L-am cunoscut când am fost acolo pentru trei luni. La momentul respectiv, înțelegerea a fost să-i duc parte din lucrările noastre cu niște mici omisiuni sau piste false. A fost o acțiune foarte îndrăzneață. Legătura s-a făcut prin Akmal pe care l-am cunoscut întâmplător la Paris. La Doha am ajuns la insistențele lui Akmal. Este posibil ca Lukas să fi anticipat situația. Nu putem ști asta. Akmal susține că nu a avut nici cea mai mică treabă cu cercetările, nu a fost niciodată în grupul de lucru, e posibil să spună adevărul.
Se opri. Avu flash-uri cu David, cu discuția despre plecarea ei în Qatar, îl vedea extrem de îngrijorat în aeroport. Îl văzu apoi pe Akmal când aterizase și își aduse aminte de momentele în care stăteau de vorbă noaptea, târziu, pe terasa bungalow-ului.
– Ana, s-a întâmplat ceva?
Macovei era cel care o întrebase și, în același timp, Oscar îi atinse brațul.
– Nu, scuze, sunt puțin obosită. A fost o zi foarte grea pentru mine. După cea cumplită de ieri. Mai întâi spitalul, unde am intrat pentru prima dată după aproape un an și apoi întâlnirea cu omul acesta de care cred că într-un fel mi-e teamă și, pe de altă parte, cred că îl urăsc cum n-am mai urât niciodată pe nimeni. Și nu știu exact de ce. Da, nu-mi spuneți acum cum e cu sentimentele și controlul lor, am aflat. Îmi revin, scuze.
Ana își acoperi fața cu palmele, își apăsă tâmplele, își drese glasul și continuă:
– Sunt două chestii foarte importante: una ar fi că Lukas mi-a cerut să mă duc la München și la Doha la clinicile lor, măcar într-o vizită scurtă, așa mi-a zis. Asta ar însemna cam o lună. Mi-a propus să lucrez pentru ei. Știe cu siguranță despre implicarea mea în spionaj, e singura exprimare clară, scuze, nu vreau să ofensez pe nimeni. Mă rog, nu cred că-i pasă. Despre apariția mea la conferință nu a comentat decât că s-a bucurat că trăiesc. Nici măcar nu mi-a făcut vreo aluzie la faptul că datele pe care i le-am dat erau menite să-i conducă într-o direcție greșită. Nimic. S-a comportat de parcă am fi fost mereu cei mai buni prieteni.
Tot Macovei fu cel care interveni:
– Ai simțit care ar fi interesul lui? De meduză ați vorbit ceva?
– Nu! Știe că aveam în plan să insistăm în direcția asta, pe de altă parte, știe foarte clar că eu am fost oriunde altundeva decât în laborator toată perioada. Din punctul ăsta de vedere, cred că el vede angajarea mea ca fiind cea mai simplă soluție. E un om al banilor. Îmi va oferi mulți bani. Poate că el a înscenat faza de la Paris cu Akmal și cu mine, a creat împrejurările și a tras sforile. E posibil să se creadă un fel de artizan al lumii. Ce vreau să subliniez: tot ce a făcut în legătură cu mine și cu cercetările a fost mereu foarte direct. Nu s-a obosit să lucreze prin intermediari. Cum au făcut-o americanii, vreau să zic.
Ultima replică a Anei îi reduse pe toți la tăcere. Ea nu avea de unde să știe că Macovei, Popescu și Petre așteptau lămuriri. Plutea ceva în aer, dar ea era mult prea absorbită de propriile frământări ca să realizeze asta.
– Cea de a doua chestie a fost cel puțin curioasă, din punctul meu de vedere. Mi-a spus foarte clar că știe că Akmal a venit recent de două ori în România și că, în opinia lui, este anchetat cu privire la moartea lui Gabriel. Habar nu am ce i-a zis Akmal. În fine, nu e numai asta, mi-a dat cumva de înțeles că mai e ceva, că poate Akmal nu e chiar atât de nevinovat cum îl cred eu.
– L-ai întrebat ce vrea să spună?
– Evident! A zis doar că Akmal va declara că el este doar un cărăuș. Că Lukas l-a folosit să ducă niște documente cuiva. Ce-i drept, Lukas a recunoscut că l-a trimis o dată să se întâlnească cu cineva la București, dar că era ceva foarte simplu, doar niște acte personale ale unei asistente din România căreia a vrut el să-i facă o favoare. A spus că asta e doar la suprafață, dar că Akmal e mai mult decât vrea să pară.
– Mie mi se pare, cel puțin deocamdată, o încercare de diversiune. Bună, de altfel. O să vedem. A făcut referire la ceva concret?
– Nu, nimic. Cumva a încercat să-mi comunice că Akmal e omul lui, dar că poate avea și interese personale. Oricât m-am străduit, nu a vrut să spună nimic mai mult. E clar că mă vrea în echipa de cercetare pe Turitopsis, evident că vor și ei să înceapă. Nu-l interesează nimic altceva.
– Poate. Oricum, individul e foarte abil. A fost tot timpul urmărit. Sau cel puțin am încercat. Deși erau doi oameni după el, l-am pierdut după ce a plecat de la restaurant.
– Cum așa? Macovei părea nervos.
– Chiar înainte să întrăm m-au sunat și mi-au zis, continuă Popescu. Iar acum am primit mesaj că a ajuns la hotel. S-a dat jos din taxi în centrul vechi, băieții nu au putut opri la fel de repede. Se pare că a luat-o pe jos. Dacă s-a văzut cu cineva a fost foarte scurt. Mâine dimineață la prima oră are zbor la München.
– Akmal unde e?
– A plecat ieri seară la Doha. Avem o legătură sigură cu el. Vreau să știu ce-i spunem.
– Dane, în momentul ăsta cel mai bine ar fi să strângem cercul cât putem. Îi spui doar, mă rog, Petre, tu, că tu ții legătura cu el, spune-i de întâlnirea Anei cu Lukas și propunerea lui, dar atât. Avem destule pe cap. Și acum cred că ar fi cazul să ne oprim.
Macovei fu destul de categoric încât nimeni să nu comenteze. Își strânseră cu toții lucrurile și plecară.
