Fata de la nord de ziuă de Alexandru Voicescu
Editura Herg Benet, 2016, 272 pagini
Deși am intrat în posesia volumului „Fata de la nord de ziuă” de Alexandru Voicescu încă de la târgul de carte Final Frontier de la București (martie 2017) și am început lectura ei imediat după eveniment, abia în august am reușit să întorc ultima pagină, ceea ce, chiar și pentru mine, un cititor foarte lent, înseamnă un contra record. Dacă mă gândesc la motivele care au condus la acest fapt, trebuie să recunosc că niciunul nu este total imputabil cărții, ci mai degrabă relației pe care eu am avut-o cu ea. Pe scurt, în primele pagini am avut o foarte puternică senzație că nu mi se adresează. Dacă în cazul primului roman al lui Alexandru Voicescu, „Malad”, mi-a fost foarte ușor să intru în acțiune și să empatizez cu personajul, atmosfera din primele capitole fiindu-mi foarte cunoscută, în cazul romanului de față am avut foarte mari probleme în a digera colegiul Angelo, construit undeva în pădurile Norvegiei, cu coridoarele sale permanent iluminate, în care protagonistul nostru ajunge într-un moment foarte sensibil al existenței sale, ca urmare a unui accident în care-și pierde cunoștința, aparent dintr-o întâmplare. Evident, doar aparent, deoarece într-un colț al minții sale amintirea salvatoarei sale rămâne agățată.
Din această cauză (și nu numai, dezvăluirea pe care Alexandru Voicescu a făcut-o la lansarea de la Brașov funcționând pentru mine ca un factor demotivant), am citit cu întreruperi foarte lungi prima parte a romanului, introducerile luxuriante ale personajelor și acțiunile la limita iraționalului în care mai toată lumea din jur era implicată prevestindu-mi un fantastic spre absurd, gen cu care eu nu prea rezonez.
Din fericire, nu a fost așa. După ce trece printr-o serie de întâmplări, pe care să zicem doar că e cazul să le iei așa cum sunt fără să le analizezi prea mult, după ce acumulează câteva crâmpeie disonante de informație despre colegiu și după ce ne e prezentată o încăpere misterioasă numită „studioul”, încăpere care se materializează printr-un studio foto, dar care are ca principală funcție tratarea „indispoziției” de care suferă fetele care studiază la colegiu pentru a deveni fotomodelele profesioniste, romanul își schimbă coordonatele, odată cu tentativa eroului nostru de a evada și de a o găsi pe cea care i-a salvat viața.
Și astfel ajungem într-un Paris al începutului de secol XX, care, pentru un contrast cât mai evident cu colegiul norvegian, e scufundat în noapte și în care personajele trăiesc vieți paralele.
Nu voi dezvălui mai multe despre acțiune, voi spune doar că această a doua parte (care, ca un detaliu năstrușnic, are capitolele numerotate cu litere romane) mi s-a părut mult mai energică și mai captivantă decât prima.
Există în amândouă părțile capitole întregi cărora eu unul nu le-am găsit vreo relevanță în ansamblu (ceea ce nu înseamnă că nu au, doar că eu nu am găsit-o), ca de exemplu visul cu furnica zburătoare sau spectacolul aruncătorului de cuțite, la fel cum există și capitole care cer un efort de atenție foarte mare din partea cititorului pentru a le dibui funcționalitatea, precum cele dedicate umbrei din studio, iar aceste elemente mi s-au părut că îngreunează lectura fără un aport pozitiv pe măsură.
În fine, am avut uneori impresia că autorul face o oarecare paradă, încărcătura simbolistică fiind un alt aspect cu care nu am rezonat. Demonstrația personală de forță nu e chiar în avantajul cărții.
Acum că am trecut în revistă punctele negative, e vremea să-i dau Cezarului ce e al Cezarului și să afirm cu convingere că „Fata de la Nord de ziuă” e o carte profundă, foarte bine scrisă din punct de vedere stilistic (practic, în afara folosirii excesive a lui „mai exact” nu am ce să-i reproșez) și care analizează omul și arta prin perspective reciproce. Punțile de legătură dintre cele două lumi sunt ele însele artistice, albumul foto respectiv, cele patruzeci de tablouri, opera-obsesie a pictorului nebun, fiind capetele de pod. Am apreciat trecerea de la lumină la întuneric și invers, odată cu alternanța luxului și a mizeriei din cele două lumi contrastante, prin care putem privi moduri de manifestare alternative ale aceleiași personaje. Pentru că aici, în complexitatea personajelor, în puterea trăirilor și-n imagistica spectaculoasă a cadrelor rezidă frumusețea acestei cărți.
Deși, o spun din nou, „Malad” mi-a plăcut mai mult decât „Fata de la nord de ziuă” (pe prima am simțit-o adresându-mi-se, pe a doua nu prea), voi citi cu siguranță următoarele cărți pe care Alexandru Voicescu le va scrie și le va publica, chiar dacă acestea vor fi din ce în ce mai criptice și mai „pour les connaisseurs”, dacă aceasta va fi decizia autorului. Pentru că, dincolo de toate aspectele subiective, sunt convins că vor continua să fie literatură de calitate.
