Savanţii secolului XX considerau creierul drept sediu al conştiinţei, întreruperea activităţi sale însemnând dispariţia acesteia. Descoperirile din ultimele decenii – teoria cuantelor, experienţele medicale post-resuscitare – au dus la o ipoteză alternativă. Conştiinţa, definită de psihologi ca „totalitatea trăirilor umane, suma reprezentărilor despre realitatea înconjurătoare, releu de percepţii, sentimente şi amintiri“ este un produs al interacţiunii unor câmpuri energetice.
Orice fiinţă există concomitent în două lumi: într-una biologică şi una a conştiinţei. La rândul său, ecuaţia conştiinţei are doi termeni: informaţie şi energie. Dacă energia nu se poate pierde, timpul apare prin dispersarea acesteia în univers, fiind un evaluator al schimbărilor ei de densitate. S-a ajuns astfel la un paradox: curgerea timpului nu este absolută decât în raport cu sistemul terestru. Nefiind legată de suportul material – creierul – conştiinţa poate transcede continumuul spaţio-temporal.
Şi atunci… ce se întâmplă când murim?
După decesul biologic, energia conştiinţei se poate disipa, integrându-se în cea universală, sau poate continua să existe ca o matriţă informaţională independentă care „va ieşi din timp“, ajungând într-un alt plan dimensional şi devenind… altceva.
Dualitatea spirit-materie este un concept născut odată cu omenirea. Şi totuşi, în atâtea mii de ani, nu s-a găsit dovada incontestabilă a continuităţii conştiinţei după moartea fizică. Există însă destule fenomene rămase neexplicate, incidente stranii ce marchează discontinuităţi în legile naturii terestre, manifestări al unor forţe care par să acţioneze din afara lumii noastre – dovezi indirecte ce continuă să se acumuleze, în aşteptarea unei teorii unificatoare. Deja, cercetările efectuate în 2014 de un grup de experimentatori americani confirmă ipoteza potrivit căreia creierul şi conştiinţa sunt două sisteme diferite, aflate în interdependenţă.
Poate fi observat – şi, eventual, imortalizat pe peliculă – spiritul uman? Răspunsul l-a primit în 1939 savantul rus Semion Kirlian când, în urma unei electrocutări accidentale, a fotografiat şi developat prima imagine a unei înregistrări bioenergetice. Apărând ca o luminiscenţă în jurul oamenilor, animalelor şi plantelor, aura energetică a fost folosită în medicină pentru detectarea tumorilor şi în psihiatrie la diagnosticarea unor boli mentale. Bioluminiscenţa era cunoscută încă din Evul Mediu şi reprezentată de pictori prin nimbul ce înconjura capetele sfinţilor sau arhanghelilor…
Însă nu doar misticii pot contacta un plan astral superior, prin transe, meditaţii sau iluminare. Cel mai scurt drum către Dincolo este moartea. Unii s-au oprit după câţiva paşi, apoi au revenit la viaţă, realizând ceea ce religiile numesc un miracol, iar medicina un fenomen de moarte aparentă.
Despre Rodica BRETIN
Rodica BRETIN a scris 32 articole în Revista de suspans.
Rodica Bretin s-a născut în 1958, la Braşov. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie).
A publicat zece volume personale de beletristică:
„Efect Holografic“ (1985);
„Şoimul Alb“ (1987);
„Uriaşul cel Bun“ (1989);
„Drumul fără Sfârşit“ (1991);
„Cel care Vine din Urmă“ (1993);
„Lumea lui Hind“ (1998);
„Omul de Nisip“ (2000);
„Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014);
„Cetatea fără trecut“ (2015);
„Fortăreaţa“ (2016).
În 1996 a primit „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“.
În 2001 a primit „Premiul Volaverunt“ (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“.
În 2005 a primit „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie).
În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele:
„Dosarele Imposibilului“ (2003);
„Tunelul Timpului“ (2003);
„Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015);
„Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005);
„Misterul Lumilor Paralele“ (2006);
„Naufragiaţi în Timp“ (2006);
„Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015);
„Războinicii Nordului“ (2015);
„Cronicile Imposibilului“ (2015);
„Ecouri din tenebre“ (2016).
A realizat, în colaborare cu scriitorul Dan Apostol, seria „Antares“ – patru antologii dedicate literaturii fantastice şi culturii enciclopedice (vechi civilizaţii, fenomene neelucidate, cryptozoologie); a realizat şi tradus antologiile de literatură clasică fantastică „Cronici din lumi interzise“ (2003) şi „Vânătorii Lumii de Dincolo“ (2006).
A tradus, din limbile engleză şi franceză, patru romane: „Dale Cooper“ de S. Frost, „Amantul doamnei Chatterley“ de D. H. Lawrence, „Leul uriaş“ de J. H. Rosny-Aîne (în colaborare) şi „În umbra ghilotinei“ de O. LeBaron.
Realismul-fantastic, gen în care s-a specializat Rodica Bretin propune construcţii literare logice şi coerente, ducând la rezolvări ce ies din aşa-numita „normalitate“. Departe de a fi o eludare a problemelor contemporane stringente, alunecarea spre fantastic devine un exerciţiu ofensiv, mereu actual prin universalitatea mesajelor şi valorilor pe care le promovează. În toate cărţile sale Rodica Bretin reuşeşte să surprindă unul dintre crezurile dintotdeauna ale umanismului: „importantă nu este victoria, ci curajul de a lupta“. Fie că demască o impersonare a Răului ce posedă trupuri şi manipulează conştiinţe, o instituţie sau o grupare malefică ce încearcă să controleze destine, fie că descoperă fiinţe venite din alte lumi, fascinante şi terifiante, personajele autoarei demonstrează cititorului un adevăr imuabil: în infinitatea universului nostru şi a celor nedescoperite încă, există lucruri, fiinţe, fenomene pe care chiar dacă nu le putem înţelege, ni le putem imagina...
