Andrada Cooș – „Frumusețea lucrurilor trecătoare”
2017, Editura Adenium, 2017
ISBN: 978‑606‑742‑240‑5
Am întâlnit-o pe Andrada la Râmnicu Vâlcea, la RomCon 2017, unde, cum ne aflam la o întâlnire dedicată SF-ului, prelegerea pe care a ținut-o a fost despre inteligența artificială și despre felul în care momentul deșteptării acesteia este privit de diferite culturi, cu accent pe filosofia japoneză despre viață în general și despre viața lucrurilor în special. Cum am apreciat prezentarea respectivă drept foarte interesantă și bine documentată, în momentul în care am aflat că voi găsi la același festival și o carte a acestei autoare despre viața de zi cu zi în arhipelagul Nippon, așa cum arată ea prin propria perspectivă, nu am ezitat să o achiziționez. Am primit, drept răsplată, un autograf ornat cu o floare de cireș.
Am început lectura în seara respectivă și primul lucru pe care l-am remarcat a fost ușurința cu care m-am trezit întorcând paginile. Scriitura curge rotund, nu am găsit niciunde vreun pasaj scris neglijent, lucru care denotă o atenție deosebită acordată esteticii textului, un interes aparte pentru cititor și pentru experiența de care acesta va avea parte.
În câteva cuvinte, este vorba despre doi ani din viața unei studente românce petrecuți în Japonia. Un mare punct pozitiv al acestei cărți este faptul că poveștile ei au o solidă bază reală, autoarea a studiat ea însăși în Japonia, beneficiind, la fel ca eroina sa Adriana (Adoriana, în pronunția localnicilor care nu suportă consoane nedespărțite de vocale), de o bursă de studiu oferită de statul japonez, la universitatea Doshisha din Kyoto. Așa stând lucrurile, realismul povestirii și autenticul personajelor sunt de înțeles.
Fiecare dintre cele douăzeci și trei de capitole reprezintă (purtând câte un titlu sugestiv, scris cu pictograme japoneze, apoi în japoneză, dar cu caractere latine și apoi tradus în română) câte o întâmplare de câteva zile din viața autoarei/eroinei, în marea lor majoritate petreceri, călătorii, sărbători tradiționale (Gion Matsuri, spre exemplu), perioade mai zbuciumate sau mai liniștite. Avem ocazia de a afla despre Japonia multe lucruri oarecum comune, dar suficient de necunoscute marii majorități a oamenilor, care nu au luat contact direct cu acea țară, pentru a fi interesante. De la fapte diverse despre litoralul mării (Umi) la organizarea universității, suficiente picanterii ne atrag atenția.
Sunt genul acela de experiențe pe care nu prea ai cum să le afli decât trăind acolo o vreme mai îndelungată, nefiind nici de genul celor de care ai parte ca turist, nici a celor pe care japonezii le-ar povesti. Altfel spus, experimentarea cotidianului. Aflăm câte ceva despre viața de noapte a orașului Kyoto, dar și despre templele budiste (Otera). Avem ocazia de a degusta virtual un ceai, servit după toate rigorile ceremoniei, dar și mâncare de stradă. Aruncăm o privire peste sistemul de învățământ superior japonez, cu diferențele sale șocante dintre străini și localnici, dar întâlnim și societatea pestriță care populează cluburile dezinhibate. Și, printre picături, primim și câteva informații despre cultura japoneză.
Mi-au plăcut mult descrierile băilor comune tradiționale (Ofuro), ale stațiunilor balneare (Onsen), dar mai ales m-a amuzat modul dual și inconsecvent în care e privită pudoarea în societatea japoneză. Mi s-a părut interesant că, în demersul de a se integra, protagonista ajunge să intre într-un anturaj aproape exclusiv format din străini, rigiditatea societății japoneze fiind, pare-se, destul de puternică.
Însă cartea nu e un simplu jurnal de călătorie. Nu de puține ori printre paginile ei te surprinde câte un pasaj meditativ, câte o reflecție asupra diferențelor culturale dintre noi și cetățenii țării soarelui-răsare, despre frumusețile sau sacrificiile pe care traiul în acea țară le cere. Aici rezidă mare parte din frumusețea cărții, în faptul că autoarea nu se teme să-și expună propriile concluzii, să analizeze și să chestioneze tabuurile. Spre final, pot spune chiar că m-au surprins referințele la atitudinea japonezilor față de cutremure (Jishin), dar mai cu seamă la atrocitățile celui de-al doilea război mondial, având ca punct central bombardamentul atomic (Genbaku). Modul de abordare preferențial și mecanismele defensive ale profesorilor autohtoni vis-a-vis de aceste probleme au făcut deliciul lecturii pentru mine.
Însă am și o oarecare nemulțumire, legată de ritmul plat și molcom al acțiunii și de lipsa întorsăturilor de situație sau a unei acțiuni în sine. Cotidianul, deși încărcat, devine, ușor-ușor, monoton. Desigur, nu mă așteptam la un roman polițist, dar, cum cartea este totuși clasificată drept „ficțiune”, având un personaj narator fictiv, m-aș fi așteptat și la puțină aventură. Bănuiesc că, de fapt, întâmplările sunt, în mare măsură, experiențele de viață ale autoarei. Însă atunci ar fi trebuit ca ele să fie servite ca atare, adică non-ficțiune.
În ansamblu, cartea este satisfăcătoare, titlul foarte bine ales și porția de tradiționalism japonez pe înțelesul tuturor, adaptată la modul românesc de gândire, chiar savuroasă. Iar ceea ce rămâne, printre altele, e frumusețea ploii cu petele de flori de cireș sau a foșnetului frunzelor roșii, uscate, de arțar (Momiji). Și, insinuat subtil, sentimentul că, n-ai ce-i face (Shou ga nai), toate sunt trecătoare.
