Scena unei crime din romanele poliţiste seamănă cu scena unui teatru. Şi într-un caz, şi în celălalt, în faţa cititorilor/spectatorilor apar diverse personaje care îşi susţin partiturile, mai mult sau mai puţin convingător, având roluri bine precizate, de la care nu se abat. Ordinea în care se prezintă sub lumina reflectoarelor este doar în aparenţă arbitrară. Ea este dictată de modul în care autorii de cărţi/piese de teatru urmăresc să dezvolte acţiunea din creaţiile lor.
În cazul unei crime, ideal ar fi ca, imediat după ce ea este raportată, locul faptei să fie sigilat şi numai celor avizaţi să li se îngăduie accesul: poliţiştilor, detectivilor, procurorilor, judecătorilor de instrucţie, medicilor legişti, fotografilor poliţiei, celor care iau amprente… Adică profesioniştilor. Orice contaminare datorată unor persoane străine care lasă urme de paşi, aruncă pe jos scrum de la ţigară, mută obiecte, aduce prejudicii grave anchetei, o poate compromite total.
Şi în realitate, şi într-o ficţiune, lucrurile stau, de obicei, altfel. Aproape nimeni nu are şansa de a cerceta o scenă a crimei perfect conservată, ca într-un laborator aseptic, unde experimentele se desfăşoară în condiţii de maximă securitate, astfel încât rezultatele să nu fie viciate de imixtiuni nedorite.
Interesant este şi felul în care, în plăsmuirile literare de suspans, se comportă eroii când se află pe scena crimei. Unii se înfăţişează ca nişte actori dornici să culeagă grabnic aplauze pentru strălucirea jocului lor; alţii, însă, trudesc din greu, deseori fără nicio satisfacţie pentru că şi-au îndeplinit cu brio misiunea.
Să-l luăm, mai întâi, pe cavalerul C. Auguste Dupin, personajul din câteva povestiri ale lui E.A. Poe.
Autorul ni-l descrie ca pe un „tânăr gentleman care se trăgea dintr-o familie bună”, dar sărăcită. Singurul lux pe care şi-l mai permitea erau cărţile, „dar la Paris ele se pot căpăta cu uşurinţă.”
Tânărul cavaler se distinge printr-o „iscusinţă analitică excepţională”. Un pasaj celebru, deseori citat, ni-l înfăţişează ghicind la ce meditează prietenul său care îl însoţeşte într-o plimbare pe stradă, refăcându-i traseul gândirii, din aproape în aproape, apelând la metoda inductivă.
Auguste Dupin se implică într-un caz care dă mari bătăi de cap poliţiei pariziene: o femeie şi fata ei sunt ucise în Rue Morgue. Curiozitatea intelectuală şi dorinţa de a-şi salva o cunoştinţă aruncată pe nedrept în închisoare îl împing să participe la descâlcirea enigmei, deşi nu are o pregătire de specialitate.
Detaliile despre crime le află din presă. Vizita la locul faptei se face târziu, după pelerinajul unor oficiali şi vecini care au răvăşit ambianţa, i-au modificat reperele.
Mai mult, victimele au fost ridicate şi nu mai poate fi vorba de o studiere a lor in situ.
Înainte de toate, Auguste Dupin cercetează din stradă casa unde s-au comis asasinatele. Apoi, pătrunde în curtea unde s-a găsit trupul femeii mai în vârstă. De-abia după aceea pătrunde în locuinţa unde domneşte o dezordine cumplită. Cercetează şi hornul unde a fost îndesat al doilea cadavru.
Încearcă să înţeleagă pe unde s-ar fi putut strecura şi apoi scăpa ucigaşul, uşile fiind închise cu cheia pe dinăuntru. Mai înregistrează şi alte detalii semnificative: o şuviţă de păr smulsă de pe capul mamei – asta denotă o forţă extraordinară a celui care a acţionat; pentru decapitarea ei s-a folosit un brici mânuit tot cu multă putere; s-au găsit şi fire de păr care nu aparţin unei fiinţe umane; contrariantă este lipsa unui mobil al fărădelegii – făptaşul a lăsat în urmă şi bani, şi bijuterii.
Ca şi în cazul ghicirii gândurilor prietenului său, Dupin descoperă, din aproape în aproape, folosind metoda inductivă, cine se face vinovat de măcelul din Rue Morgue – un urangutan scăpat de sub supravegherea proprietarului.
Iată un anchetator cu discernământ în analizarea probelor, care îi servesc şi la rezolvarea cazului, şi la demonstrarea infailibilităţii metodei pentru care nutreşte veneraţie.
Suntem în anul o mie opt sute şi ceva – nu se precizează cu exactitate când anume. Scena crimei este vizualizată ca şi cum s-ar face prospecţia pentru o secvenţă dintr-un film – în viteză, de parcă s-ar bănui din start că locaţia nu este cea potrivită. Ceea ce stârneşte admiraţie este doar capacitatea de analiză a anchetatorului improvizat.
Sherlock Holmes îl dispreţuia pe Dupin, „un şarlatan”, „un individ cu totul inferior”, a cărui prestaţie o socotea teatrală, artificială. Nici despre Lecoq, personajul lui Gaboriau, nu avea o părere mai bună: „un biet cârpaci în meserie.” În ambele cazuri, cel mai cunoscut detectiv din toate timpurile avea şi nu avea dreptate.
Şi totuşi…
Spre deosebire de aceştia, personajul lui Sir Arthur Conan Doyle are pregătire ştiinţifică, e drept, de diletant, de autodidact, fiind mare amator de experienţe chimice, fiind la curent cu descoperiri în diverse domenii. Detectiv consilier al poliţiei, el face alergie când constată distrugerea unor probe, iar la locul crimei vine cu lupa şi cu alte instrumente ajutătoare. Foarte important – se duce acolo fără prejudecăţi, fără a elabora dinainte scenarii, fără a emite supoziţii înainte de a avea elemente pentru a construi o ipoteză. El le compară cu atenţie şi deduce soluţia corectă, dar, fără să ştie, se aseamănă cu Dupin, rezolvările la care ajunge par a fi extrase dintr-un joben, amintind de scamatorii de la circ.
Din aceeaşi stirpe cu Dupin şi Holmes este Hercule Poirot. În unele momente, micuţul detectiv belgian pare extrem de deranjat de vizionarea unei scene a crimei – în multe cărţi în care apare nici măcar nu calcă prin locurile respective. Poartă mănuşi, evită mirosurile neplăcute, e oripilat de lipsa de ordine a obiectelor dintr-o casă – David Suchet l-a intuit cu exactitate şi l-a interpretat admirabil în serialul realizat după cărţile Agathei Christie. După ce află direct, sau prin intermediari, cum arată scena crimei, el încredinţează „micilor celule cenuşii” din creier asamblarea tuturor amănuntelor semnificative pentru a-l afla pe făptaş.
A trebuit să apară o pleiadă de scriitori americani de „hard boiled”, de thrillere, ca să facem cunoştinţă cu poliţişti şi detectivi cu o altă abordare a locului unde a acţionat un asasin, mai puţin „teatrală” şi „artificială”. Phillip Marlowe al lui Raymond Chandler (înainte de el, Sam Spade al lui Dashiell Hammett), când dă peste un cadavru, anunţă poliţia printr-un telefon anonim şi o şterge în viteză, pentru a nu fi el incriminat, are experienţe triste în acest sens, deseori fiind ţap ispăşitor pentru ceva ce n-a făcut. Alteori, când se simte mai în siguranţă, acceptă provocarea, studiază cu interes camera unde zace un tip împuşcat, scotoceşte prin sertare, prin veşmintele mortului, prin dulapuri, cu nonşalanţă, modificând scena crimei fără nicio remuşcare, neacordându-i o importanţă deosebită, făcând, cu cinism, chiar şi consideraţii umoristice. Pentru el importantă este acţiunea, ciocnirea cu alţii, martori, suspecţi, inocenţi; numai în mişcare poate dibui un fir care să-l conducă la asasin, şi nu supunându-se la savante analize mentale care să extazieze asistenţa. Poate şi din această cauză, în plan personal, toate investigaţiile sale sunt nişte eşecuri, chiar dacă asasinii pe care îi urmăreşte sunt deferiţi justiţiei, ca să-şi primească pedeapsa.
O astfel de tratare superficială a scenei crimei l-ar scoate din sărite pe Lincoln Rhyme, eroul lui Jeffery Deaver. Acesta are un adevărat cult pentru investigarea respectuoasă, migăloasă, a locurilor unde s-au comis asasinate. Îl invocă adeseori pe Edmond Locard: „Un francez. Născut în 1877. A întemeiat Institutul de Criminalistică al Universităţii din Lyon. El a formulat unica regulă după care m-am ghidat pe când eram şeful criminaliştilor. Principiul de schimb al lui Locard. Omul considera că, de fiecare dată când două fiinţe umane intră în contact, ceva este transmis celeilalte şi invers. Poate fi praf, sânge, celule ale pielii, murdărie, fibre, reziduuri metalice. Poate să fie greu de aflat exact ce s-a schimbat şi chiar mai greu să pricepi ce înseamnă asta. Dar un schimb are loc şi de-aceea putem să-i prindem pe suspecţi.”
Tot el crede că „un criminalist este un om al Renaşterii”, trebuind să acumuleze cât mai multe cunoştinţe de botanică, geologie, balistică, medicină, chimie, literatură, inginerie şi din alte domenii. „Numai aşa poate să interpreteze corect orice detaliu de la locul unei crime.”
Pentru analiza probelor obţinute îi trebuie o aparatură complexă, de ultimă generaţie: computere, fiole cu diverşi reactivi, lămpi Bunsen, microscoape, un magic spectrometru cromatograf. Apartamentul din New York al fostului conducător al Secţiei pentru locul crimei de la NYPD arată ca un adevărat laborator.
Deoarece Lincoln Rhyme este paralizat într-un scaun cu rotile, în urma unui accident în cursul unei investigaţii, agenta Amelia Sachs îi asigură legătura cu terenul, devenind ochii şi urechile lui. Ea îi comunică la telefon tot ce descoperă la locurile crimelor – e pusă să pipăie materiale, să ia probe de sol, să miroasă veşminte, să afle gustul apei din zonă, să ciulească urechea la zgomotele pe care le aude în împrejurimi.
Toate observaţiile sunt notate pe o tablă mare din apartament, oferind o imagine de ansamblu a stadiului în care se află cazurile.
Lincoln Rhyme acţionează ştiinţific, probabil aşa se procedează în anchetele poliţiei de azi. N-am mai întâlnit un personaj ca el, atât de preocupat de strângerea şi interpretarea probelor, cu o exactitate scrupuloasă de om de ştiinţă.
Uneori, însă, totul pare excesiv. Într-o ficţiune, acurateţea derulării unei anchete este mai puţin importantă decât forţa de imaginaţie a autorului, pe care ni-l dorim capabil să scruteze meandrele sufleteşti ale eroilor săi, aflaţi în situaţii limită. De aceea, stilul în aparenţă neglijent al lui Marlowe rămâne, în continuare, mai atrăgător decât rigoarea lui Rhyme, sau decât prestidigitaţiile lui Auguste Dupin, Sherlock Holmes, Hercule Poirot…
