Împingi capacul de fontă al canalizării şi, opintindu-te în braţe descărnate, ieşi la suprafaţă. O lumină sălbatică, necunoscută, te plesneşte peste ochi în timp ce claxoanele ţi se înfig ca nişte cioburi în urechi. Nu te fereşti din calea lor şi nici nu te rostogoleşti în lături precum actorii din secvenţele la care ai tras cu ochiul de după uşa vreunei bodegi cu televizor. Ai fost suficient de deştept încât să-ţi pregăteşti din timp o ieşire care să dea într-un trotuar ferit, de lângă parc.
Te feliciţi pentru înţelepciunea ta în timp ce aştepţi să treacă vertijul şi să se stingă girofarurile care-ţi pulsează în creier. Apoi, cu paşi nesiguri de beţiv, te îndrepţi spre parc. Un miros proaspăt, de flori tinere, te ademeneşte mai ceva ca o pâine caldă, abia scoasă din cuptor.
Ai mânca o pâine caldă.
Ba chiar şi două, să-ţi mai ostoiască lipsurile din timpul hibernării. Două pâini crestate pe mijloc, să încapă în pântecele lor felii de salam groase cât degetul – nu cum le feliază ăia la supermarket de vezi prin ele – ţi se plimbă prin faţa ochilor. Îţi treci cu lăcomie limba umflată peste buzele crăpate de sete şi, în imaginaţia ta înfierbântată de poftă, te şi vezi cum îţi pui ca un domn şervetul alb la gât şi-ţi pregăteşti tacâmurile chiar în secunda în care imaginea ademenitoare dispare ca scuturată de vântul primăvăratic. Cu puţina salivă pe care o mai ai în gură, scuipi câteva înjurături.
Însă nevoia de a mânca nu se lasă izgonită cu una, cu două, ci îţi pătrunde în minte ca un şurub. După câteva molfăituri în gol eşti dispus să mai laşi din pretenţii. Acum te-ai mulţumi şi cu o felie de pâine veche de câteva zile. Şi parcă nici nu mai este musai ca mezelurile să se prezinte în felii aşa de groase.
Copyright © 2013, Cristofor Arts
Dacă ai vedea un singur om în tot parcul, ţi-ai pune speranţa într-o pomană, dar, cum aleile sunt pustii, singura ta şansă este ca gunoierii să nu-şi fi făcut încă treaba pe ziua de azi. Te îndrepţi cât de repede îţi permit picioarele anchilozate spre primul coş de gunoi, temându-te să nu ţi-o ia altul înainte. Odată sezonul hibernării încheiat, orice concurenţă poate fi fatală. Este suficient un singur brânci ca să te pună la pământ şi să-ţi rupă cele câteva oase pe care le mai ai întregi. Apoi, adio libertate, o să te târăşti ca un vierme pe marginea gropii până când vei pica în ea.
Din fericire, eşti printre primii treziţi şi te bucuri în exclusivitate de un coş de gunoi plin ochi. Dai să-ţi vâri până la cot mâna în gura lui verde căscată într-un rânjet dispreţuitor, dar te opreşti la jumătatea drumului. Ridici uşor capul, exact atât cât să-ţi aduci nasul în direcţia vântului.
Adulmeci.
Pentru prima dată în mulţi ani o simţi şi tu. Nu, nu este blestemata aia de pâine cu salam la care te gândeşti tot timpul – mânca-o-ar dracii, dacă tu nu poţi – ci o mireasmă îmbătătoare, diafană ca o picătură de rouă şi totuşi atât de puternică încât ajunge până la tine. Atât de puternică încât îţi acoperă până şi mirosul de boschetar bătrân şi nespălat.
Închizi ochii pe jumătate şi tragi aer în piept. Dacă parfumul ar avea propriile lui note muzicale, nările ţi-ar vibra în ritmul lui. Şi poate că nici plămânii nu s-ar mai grăbi să-l expulzeze ca pe o otravă. Răsuflarea care-ţi ţâşneşte pe gură este fierbinte şi miroase inexplicabil a migdale.
Ca şi aerul din jurul tău, îţi dai seama, mirat să recunoşti aşa târziu odioasa aromă folosită de cofetari. Ciudat cât de mult îţi displăcea în copilărie acest miros nelipsit din prăjituri şi plăcinte şi cum a ajuns el să te copleşească acum. Bineînţeles, de foame ai mânca orice.
Priveşti buimac în jur, scormonind cu ochii prin tufişurile înfrunzite, în căutarea presupusului rest de plăcintă, şi atunci o vezi, aşezată pe banca din stânga ta. Are ochii mari, negri, şi o faţă mai albă ca florile de cireş ce i se agaţă în păr la fiecare adiere a vântului. Nu te poţi abţine să nu te hlizeşti ca prostul. Femeia ţi-ar părea înaltă, dacă ar fi să te iei după picioarele lungi ca nişte gâturi de lebede, pe care fusta înflorată i le dezveleşte exact atât cât o impune decenţa. Un pic cam prea înaltă pentru tine, îţi spui, uitând pentru o clipă cine eşti. Dar ce mai contează? Este frumoasă şi înaltă, aşa cum îţi place ţie să fie o femeie.
O altfel de foame începe să te roadă pe dinăuntru.
Ai vrea să intri în vorbă cu ea, să te dai mare cu… Cu ce să te dai tu mare în faţa ei? Cu aurolacii pe care i-ai bătut în iarnă ca să le iei locul pe ţeava încălzită? Cu firimiturile de pâine pe care le cerşeşti în gară? Nu, nu ai ce-i spune acestei femei, deşi tare ţi-ar mai plăcea să o vezi îndeaproape. Dacă ai găsi un motiv să te bagi în seamă… Nu, nu să-i ceri bani. Oi fi tu un terchea-berchea, scursura societăţii – la propriu, că doar locuieşti în canal – dar nu vrei să te umileşti astfel în faţa ei. O femeie nu se uită la un bărbat mai nevoiaş ca ea, măcar atâta lucru ştii şi tu. Te gândeşti îndelung la o soluţie şi, când vezi obiectul strălucind în mâinile ei cu manichiură perfectă, toate ideile tale despre demnitate se duc pe Apa Sâmbetei.
Bricheta cu încrustaţii fine, probabil făcută pe comandă, se aprinde şi se stinge precum lumina unui far pe timp de furtună. Iar tu eşti corabia ameninţată de naufragiu care are nevoie de ea pentru a regăsi drumul către pământ.
Te îndrepţi ca teleghidat în direcţia ei. O ţigară! Când ai fumat ultima dată o ţigară întreagă, nu doar chiştoace căzute pe lângă tomberoane, te întrebi în timp ce imagini dintr-un trecut înceţoşat ţi se învârt în faţa ochilor. Erai altcineva atunci, un bărbat cu situaţie şi studii. „Socoale şapte şcoale”, îţi spuneau prietenii la mişto, dându-ţi drept exemplu pe nu-ştiu-cine din blocul 54 care a ajuns pe drumuri de la atâta carte. Şi, ca nişte prieteni buni ce erau, au avut dreptate – asta dacă nu cumva eşti superstiţios şi crezi că dragii de ei au cobit.
Dar nu-ţi aminteşti să fi fost vreodată superstiţios. Naiv şi visător, da, şi încă mai eşti, altfel nu ai fi crezut nicicând că-ţi poţi fenta soarta ascuns pe după câteva zdrenţe nespălate. După ce ai studiat aproape toate domeniile posibile şi ţi-ai tapetat pereţii cu diplome, era de aşteptat ca perspectiva unei slujbe bunicele să ţi se pară mai puţin atrăgătoare chiar şi decât un limax. Ai învăţat fiindcă ţi-a plăcut sau, poate, pentru că nu ai avut de ales şi, după nişte zeci de ani de toceală, te-ai văzut la capăt de drum, tras pe o linie moartă în vreun birou prăfuit şi uitat acolo până la pensie. Sau poate, dimpotrivă, ai fost în culmea gloriei, trimis să ţii conferinţe despre cultura untului de arahide în dezvoltarea principiilor egalitariste prin cine ştie ce ţară din lumea a treia. Specialiştii te aplaudau, ziariştii îţi citau teoriile îndrăzneţe, tinerele studente se înghesuiau să aprofundaţi împreună materia pe care o predai cu atâta carismă.
Dacă ţi-ai trăit zilele orbecăind în obscuritate sau, dimpotrivă, strălucind în lumină, nici nu mai contează. Pentru tine nu au fost decât nopţile… Nopţile petrecute aproape fără variaţii în lumina fluorescentă a neoanelor din cazinouri. Erai, chipurile, interesat de cazinouri dintr-o perspectivă antropologică, îţi repetai de fiecare dată când te aşezai în faţa mesei de poker.
Aiurea! Îţi frigea buza după bani.
Şi te-ai fript pe cât de tare se putea. Mai întâi te-ai lăsat despuiat de mica ta agoniseală de om cinstit – casă, maşină, câteva economii. Apoi ai început să-ţi lepezi încetul cu încetul, ca pe nişte ţoale vechi, lipite de piele, onoarea, cinstea, raţiunea. Te-ai milogit de prieteni, ai strâns cu uşa nişte rude naive, ai mai tras nişte ţepe pe ici pe colo. Te-ai descurcat cu banii o vreme. Apoi ai început să pierzi joc după joc. Sau să-ţi câştigi duşman după duşman, depinde cum priveşti lucrurile. Prietenii înşelaţi ţi-au întors spatele, biroul prăfuit şi-a schimbat încuietoarea, fanii teoriilor tale fanteziste s-au împrăştiat care încotro ca goniţi de ciumă. Şi, foarte important de ţinut minte, jovialii tăi parteneri de poker începuseră să-şi piardă răbdarea într-un mod care suna prea mult a ameninţare pentru a te mai simţi în siguranţă. Două coaste rupte, patru dinţi compromişi şi o contuzie craniană destul de gravă ţi-au fost de ajuns pentru a înţelege că, dacă voiai să-ţi păstrezi nenorocita aia de viaţă, nu aveai decât o singură variantă. Să devii invizibil.
Dr. Exilian Socoale trebuia să dispară. Definitiv. Aşa că l-ai luat frumuşel de ceafă ca pe un pisoi şi l-ai coborât într-un canal despre care bănuiai că este dezafectat. După câteva minute, ai ieşit singur, tremurând. Aveai câteva vânătăi în plus pe faţă, piept şi spinare şi o nouă identitate. Amărâţii ăia din canal aveau să-şi amintească până la sfârşitul zilelor ce snopeală mâncaseră de la Socu’ Bondocu’.
Când naiba ai ajuns în halul ăsta, mai apuci să te întrebi într-un moment de luciditate, ultimul care-ţi mai rămâne înainte ca privirile ei să se oprească asupra ta.
Începe să te ia cu fierbinţeală ca şi cum mii de bice de foc ţi-ar flagela trupul. Dogoarea te năuceşte şi pare să crească în intensitate cu fiecare pas pe care-l faci. Nu, nu ţi se pare, femeia cea frumoasă chiar se uită la tine. Ba parcă are şi un început de zâmbet în colţul buzelor ei rujate în roşu aprins, ceea ce-ţi dă încredere şi curaj.
― Dă şi mie un fum, domniţă, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, te auzi rostind, ca un automat, fraza standard.
„La dracu’, strigi în sinea ta, o femeie ca asta nu pupi tu decât o dată într-un veac şi poate nici atunci. Iar tu te duci la ea să-i serveşti fraze de doi lei la care nici măcar un retardat n-ar pune botu’. Prostule!”
Îţi vine să-ţi dai singur palme pentru vorba ta împiedicată, de cerşetor bătrân. Dacă ai avea un perete în apropiere ţi-ai izbi ţeasta de el ca să pui capăt momentului penibil. Dar n-ai, aşa că stai şi te uiţi ca milogul la tânăra cu ţigara.
Femeia continuă să fumeze netulburată ca şi cum ar fi singură singurică în tot parcul, ceea ce, într-un fel, este şi adevărat. Pentru ea, tu nu eşti altceva decât o adunătură de cârpe vechi şi urât mirositoare. De fapt, abia acum îţi dai seama, privirile ei trec prin tine ca şi când n-ai fi altceva decât un panou transparent cu formă umană.
Umerii ţi se lasă în jos ca şi cum o matahală s-ar fi urcat pe ei, iar capul ţi se pleacă, umil, în pământ. La ce te aşteptai? Să scoată din poşetă un pachet întreg din care trei ţigări să-şi iţească elegant filtrele albe – una pe de-a întregul, una pe jumătate şi alta pe sfert – ca apoi să-ţi spună în timp ce-ţi zâmbeşte „poftiţi, domnule, o ţigară”?
Într-un fel, asta şi-ţi spune, mai puţin formula de politeţe care pentru tine oricum nu contează. Demnitatea şi stima de sine le-ai pus la păstrare într-un canal la care ai uitat cum se ajunge.
― Ia de-aici o ţigară, o auzi de astă dată clar, iar vocea ei este nesperat de blândă pentru o femeie aşa de frumoasă ca ea. Înainte, toate bucăţelele astea bune erau de fapt nişte cotoroanţe, îţi aminteşti cu amărăciune. Ce mult se schimbă lumea când hibernezi. Parcă şi tu ţi-ai mai pierdut din curajul de mai devreme. Acum abia îndrăzneşti să o priveşti, în timp ce ea îţi întinde pachetul de ţigări, pe jumătate deschis. Aproape ca în visele tale.
O adiere mai puternică a vântului îndeamnă câteva resturi să se învârtejească la picioarele voastre. Ale ei sunt mici, ca de păpuşă, încălţate în balerini sângerii şi bat ritmul unei melodii neauzite. Tam-di-ram-dum-di. Ale tale sunt goale, însă stratul gros de jeg care le acoperă dau falsa impresie că porţi pantofi. Tu nu porţi niciun cântec cu tine, doar frânturi de amintiri cu care nu ai ce face. Formule chimice, ecuaţii.. şi alte relicve de pe vremea lui „Socoale şapte şcoale”. Nu mai ai nici familie şi nici prieteni pe care să-i porţi în gând, aşa cum are ea.
Un stol de frunze uscate îţi acoperă pantofii închipuiţi, gâdilându-ţi degetele cu unghii vinete. Le priveşti gânditor. Adineauri era primăvară şi abia ieşeai din canal, acum nici măcar un sfert de respiraţie simţeai pe propria ta piele arşiţa verii.
Te holbezi neîncrezător la filtrele roşii, pe care scrie ceva. În zilele tale bune ai fi putut să descifrezi marca şi ţi-ai fi dat seama că femeia cea frumoasă strică orzul pe gâşte. Pentru tine toate ţigările sunt la fel – un lux la care abia îndrăzneşti să visezi. În schimb, mirosul ăla de mirodenii exotice l-ai mai întâlnit undeva. Nu, nu adineauri, ci demult de tot, când erai domnul doctor Exilian Socoale academician, doctor în ştiinţe juridice, politolog, sociolog, istoric, critic literar şi redutabil chimist.
― Mă mai laşi să stau mult cu mâna întinsă?
Zâmbetul cald, binevoitor a dispărut ca prin farmec, alungat de crescendo-ul neplăcut al vocii. Tânăra se foieşte pe banca de lemn înnegrit de ploaie şi aruncă priviri temătoare în jur. Are aerul uneia gata să o rupă la fugă sau să strige după ajutor, în funcţie de cum vei decide să reacţionezi la îndemnul ei. Cu femeile de genul ăsta nu poţi fi niciodată sigur aşa că, pentru binele tău, îţi iei ţigara şi te îndepărtezi în vârful degetelor.
*
Tot coşul de gunoi din parc este prietenul tău cel mai bun. Din măruntaiele lui ai încropit un prânz săţios – trei sferturi de sandviş cu ton, câteva curmale, un vârf de banană – şi o chercheleală scurtă, cu ce ai mai găsit pe fundul unui pet. Pe etichetă scria sirop de coacăze, dar culoarea şi gustul te-au dus cu gândul la altceva, făcut în casă – cel mai probabil din pastă de dinţi şi spirt medicinal. Însă nu contează. Lista ingredientelor nu se află printre preocupările tale obişnuite, cu atât mai mult astăzi, când noul tău prieten din plastic verde ţi-a făcut o surpriză. O cutie de chibrituri întreagă, deşi cam veche şi umezită, probabil îmbibată în conţinutul petului pe care l-ai golit adineauri.
Acum poţi să-ţi aprinzi liniştit ţigara, ceea ce şi faci după ce te-ai asigurat că nu a mai rămas nimic comestibil în burta verde a coşului de gunoi. Strâns între două degete murdare, filtrul roşu ezită, tremurând, în dreptul gurii.
Primul fum are gust amărui şi este atât de tăios încât îl simţi cum goneşte ca o locomotivă cu aburi prin tubul respirator. Tuşeşti sec şi scurt, fără să-ţi acoperi gura, apoi îl scuipi afară, nu fără un oarecare regret pentru dulceaţa plăcută ce îţi mângâie, în treacăt, buzele.
Mai tragi un fum şi îl plimbi încetişor prin gură, aşa cum făceai în copilărie cu picătura zgârcită de împărtăşanie. Are un gust vag de băutură îndoită cu apă stătută şi plombe coclite. Dacă vinul este sângele lui Iisus, nu te-ar mira să afli că fumul de ţigară este cel al Sântului Duh. Contempli ideea cu un zâmbet şters în colţul gurii în timp ce prin deschizătura ştirbă se strecoară fumul ce n-a mai apucat să ţi se rostogolească pe gât în jos, pe un traseu diferit de cel al băuturii. Clipa de iluminare religioasă a trecut ca orice boală de care te vindeci ignorând-o.
Acum te poţi bucura în tihnă de cele două ţigări ale tale. Şi exact asta ai face dacă nu ai şti că mai devreme era una singură şi că acum, oh ce ciudat, sunt parcă trei. Şi se tot îndepărtează ca şi cum gura ta lacomă le-ar înspăimânta. Gurile, că sigur sunt mai multe.
Mai multe perechi de mâini ţi se reped smintite peste feţe. Pipăie, lovesc şi smulg orbeşte. Te cuprind, te împing, te învârt şi te aruncă de la una la alta ca pe un ghem de aţă.
Te prăbuşeşti.
În genunchi, în patru labe, cu faţa în jos. Te zvârcoleşti pe pământul rece, deodată cu frunzele uscate şi resturile din coşul de gunoi ce nu ţi-au fost de trebuinţă. Ochii ţi se închid şi se deschid automat, ca la păpuşile soră-tii când eraţi copii, mâinile ţi se încleştează spasmodic în jurul singurului obiect pe care-l ţii între degete – o ţigară cu filtru roşu, fumată pe sfert.
Mai dai din picioare de vreo două ori înainte să te linişteşti în cea mai incomodă poziţie posibilă. Cu gâtul întors într-o parte şi trunchiul contorsionat, cu spinarea dezgolită. Dar parcă e bine aşa, nu te mai doare nimic.
Uşor, o foaie din ziarul de ieri, adusă de vânt te miri de unde, se lasă peste tine cu trupul ei mototolit. Nu-i poţi vedea scrisul, dar mesajul ei îţi pătrunde adânc în piele, prin piele, pe sub piele şi, de acolo, luând calea sângelui, se plimbă prin corpul tău ca printr-o casă pustie.
Exterminarea boschetarilor continuă!
Cadavrul unui boschetar a fost găsit ieri în parcul Tineretului din Capi…
Ştirea îngheaţă brusc. Afară ninge uşor, cu fulgi molcomi, de linişte.
Bună povestire. Mi-a făcut o reală plăcere să o citesc şi finalul parcă e scris de mine :)
Mă bucur că v-a plăcut şi vă mulţumesc că mi-aţi spus acest lucru :)
Superb descriptiv și un final cutremurător…
Sper să citesc mult mai multe articole / povestiri scrise de tine.
Din această seară, alături de imaginea d-nei Bovary, voi prețui pe cea a domnului Socolea șapte școale
Considerand subiectul, nu pot spune ca a fost o lectura placuta, dar sunt convins ca nici nu si-a propus. Mi-a placut in schimb scriitura, desi relatarile la persoana a 2-a nu sunt printre preferatele mele, iar sfarsitul, total neasteptat, a incoronat opera.