În celebrele sale Douăzeci de reguli pentru a scrie istorii detectivistice (1928), S.S. Van Dine afirma, fără a-şi pune problema că ar putea îndrăzni cineva să-l contrazică: un roman poliţist nu are voie să conţină lungi pasaje descriptive. Creatorul detectivului Philo Vance, la mare vogă în deceniul trei al secolului trecut, nu-şi explică aserţiunea, doar o enunţă, ca pe un adevăr imposibil de combătut.
Asta nu înseamnă că nu ne putem lua libertatea de a glosa pe marginea ei.
Care va să zică, ne spunem noi, pentru ca ritmul naraţiunii să nu sufere sincope datorate unor digresiuni considerate parazitare, ambianţele unde se desfăşoară acţiunea trebuie să fie schiţate în tuşe repezi, veşmintele şi înfăţişarea personajele trebuiesc doar sugerate, în puţine cuvinte. Ce să mai zicem despre obiectele care le înconjoară? Nici ele nu pot fi decât amintite, ca într-un inventar fastidios, fără a se insista asupra modului în care arată, fiind doar elemente de decor, nişte semne umile printre care oamenii circulă sau de care ei se servesc. Ce departe e o astfel de concepţie de cea a lui Macedonski care atribuia lucrurilor însuşiri miraculoase: „Oh! lucrurile cum vorbesc/ Şi-n pace nu vor să te lase/ Bronz, catifea, lemn sau mătase/ Prin grai aproape omenesc.”
Prin urmare, dacă ne luăm după S.S. Van Dine, totul trebuie sacrificat în favoarea Măriei Sale Acţiunea, care astfel nu cunoaşte nici un moment de pauză, relatării imprimându-i-se o viteză capabilă să menţină permanent trează atenţia cititorului. Întocmai ca la o cursă automobilistică: concurentul rămâne concentrat asupra a ceea ce se petrece pe pista de întrecere, neavând timp să vadă ce se află dincolo de marginile ei. O astfel de atitudine îi asigură sosirea la finiş viu şi nevătămat şi, eventual, victoria.
Dacă ne gândim bine, şi descrierile de natură intră sub incidenţa aceluiaşi canon de interdicţie al lui S.S. Van Dine.
Într-un fel, e logic. De cele mai multe ori, subiectele romanelor poliţiste sunt alese din mediul citadin, unde natura se refugiază mai ales în parcuri, fiind „domesticită” de iscusinţa grădinarilor. De altfel, apariţia şi expansiunea acestui gen literar este intim legată de dezvoltarea oraşelor. În marile aglomerări umane e de-ajuns o scânteie şi apare violenţa. Aici se manifestă acut stresul cotidian, lipsa de comunicare, conflictele de interese. Ele conduc la dispute rezolvate deseori prin vărsare de sânge. Iar cei certaţi cu legea îşi pot pierde urmele cu uşurinţă în furnicarul uman.
Numai un romantic incorigibil, un visător impenitent ar mai putea băga în seamă mişcarea aştrilor pe cer, înflorirea pomilor, ciripitul păsărilor, în vreme ce criminalii şi hoţii bântuie pe străzile din cartierele de lux sau din suburbii. La urma urmei, dacă romanul poate avea orice formă doreşte – e doar un gen proteic! – romanul poliţist îşi alege acea formă în care să încapă cât mai mult într-un spaţiu cât mai restrâns. Autorul de astfel de ficţiuni este ca un călător cu balonul care aruncă lestul din nacelă pentru a se înălţa cât mai sus.
Încă de la prima sa apariţie, în Misterioasa afacere de la Styles (1920), Hercule Poirot declara cu emfază: „Mie îmi place să calc pe pavaj.” Nu pe poteci de munte, nu pe cărările din păduri. Doar pe pavaj. Faimosul detectiv belgian e obsedat de ordine şi de rigoare. În orice încăpere poposeşte, aranjează cu pedanterie scaunele, bibelourile, tablourile, astfel încât totul să fie perfect aliniat. Aranjează până şi nodurile la cravatele oamenilor pe care îi întâlneşte. În magazine aşează sticlele după mărime şi produsele după ţara de origine. Îi place la nebunie New-York-ul – acolo străzile şi bulevardele n-au nume, intersectarea lor se face după reguli geometrice şi îi provoacă o emoţie estetică durabilă. Îl animă o nepotolită dorinţă de claritate. Totul trebuie să fie inteligibil de la prima vedere, orice imixtiune a ceva aleatoriu înseamnă o tulburare a tiparelor şi permite apariţia neliniştii şi agresiunilor.
Modul său de comportare e al unui om care nu iubeşte natura. Aceasta înseamnă dezordine, alăturarea întâmplătoare a elementelor, arbitrariul. Ea nu poate fi descifrată, reprezentând un triumf al libertăţii, al nesupunerii la norme. Secretele îi rămân impenetrabile. De aceea, Hercule Poirot se declară amicul spaţiilor închise, care îşi livrează tainele după o examinare şi evaluare atente.
Dar nu toate personajele din romanele poliţiste îi seamănă.
Philip Marlowe, eroul lui Raymond Chandler, este şi el un citadin, trăind într-un oraş „tentacular” – Los Angeles – cu numeroşi locuitori, întinzându-se pe o suprafaţă imensă, având bulevarde largi pe care circulă limuzine puternice, teatre, cinematografe, magazine universale, baruri, bordeluri. Spre casele opulente ale vedetelor de la Hollywood se îndreaptă priviri pline de jind. Semnele civilizaţiei moderne sunt mai vizibile decât în cărţile Agathei Christie, pulsul vieţii este mai trepidant în acest loc din California. Şi totuşi, protagonistul din Rămas bun pentru vecie are un alt tip de sensibilitate decât cea a infatuatului detectiv belgian, satisfăcut de modul în care îi funcţionează „micuţele celule cenuşii”. De câte ori are prilejul, Marlowe înregistrează cu încântare priveliştile pline de farmec.
Iată, de pildă, un pasaj din Sora cea mică: „Era una dintre acele dimineţi senine şi luminoase de vară pe care le avem la începutul primăverii în California, înainte să vină ceţurile. Ploile încetaseră. Dealurile erau încă verzi, iar în valea de dincolo de colinele Hollywoodului se mai vedea zăpadă pe vârfurile înalte ale munţilor.” Imediat, însă, urmează o readucere cu brutalitate în decorul în care eroul trăieşte de fapt: „Magazinele de blănuri îşi promovau reducerile anuale de preţuri. Bordelurile specializate în virgine de şaisprezece ani făceau afaceri pe bandă rulantă…”
În Doamna din lac, ancheta îl poartă pe detectiv în afara metropolei. Marlowe nu ezită să aspire miresmele care îl fac să uite de poluarea din oraş şi să contemple cu aviditate peisajul: „Drumul se prelingea pe lângă o stâncă înaltă de granit, apoi cădea până pe pajişti cu iarbă ţepoasă, unde creştea ce mai rămăsese din stânjeneii sălbatici, din lupini şi din florile de căldăruşă, vineriţă sau purecariţă. Pini înalţi şi galbeni împungeau cerul albastru, senin.”
S.S. Van Dine n-ar fi fost de acord cu astfel de efuziuni lirice provocate de admirarea unor tablouri din natură. Într-adevăr, nu ajută cu nimic la descifrarea enigmelor din cărţile scriitorului american. În schimb, dezvăluie complexitatea unui personaj nemuritor.
Dar cea mai tulburătoare relaţie a lui Marlowe cu natura se dezvăluie în alte episoade, pe care cei mai mulţi nu le observă. Uneori, noaptea, când este singur acasă, prin fereastra deschisă aude cântând în grădină un mierloi. Atunci, indiferent dacă este obosit, supărat, plin de vânătăi de la bătăile pe care le încasează, sastisit de nemernicia lumii, păgubosul detectiv lasă totul deoparte şi ascultă cu auzul încordat, cu înfiorare, ca şi cum ar asista la concertul unui virtuoz.
„Cele douazeci de reguli ale romanului politist” au fost publicate in varianta integrala (traducere Petru Iamandi, note Lucia-Alexandra Tudor) in volumul „Programe marginale” (coordonator Florin Mircea Tudor), Institutul Europeam, Iasi, 2006.
In acelasi volum a mai fost publicat un studiu important al autorului american – „Marele romane politiste” (traducere Petru Iamandi, note Florin Mircea Tudor), dar si un profil al autorului, profil semnat de Florin Mircea Tudor.
Si, apropo de Raymond Chandler, celebrul sau eseu „Simpla arta a crimei” a fost publicat (traducere Petru Iamandi, note Florin Mircea Tudor)in acelasi volum.
Si, pentru ca a venit vorba despre texte critice importante despre literatura speculativa (sau „popular literature” cum se zice generic prin alte tari), eseul seminal al lui Howard P. Lovecraft „Horror-ul supranatural in literatura” a aparut tot in volumul mentionat in interventia mea anterioara, „Programe marginale”, Institutul European, Iasi, 2006. Traducere, note si comentarii de Florin Mircea Tudor
Multumesc pentru informatii. „Regulile” si eseul lui Chandler le am si in original, si in diverse traduceri. Am sa caut, totusi, volumul mentionat, pentru a citi studiul lui Van Dine.
[Am găsit volumul (şi) pe Elefant: http://elefant.ro/carti/reviste-si-publicatii/echidistante-nr-i-ivix-programe-marginale-69921.html. L-am comandat. Mulţumesc de informare.]