Noroc că am urechile în bună stare şi am auzit din timp apropierea convoiului. M-am ghemuit un pic, mi-am încordat picioarele şi am sărit de pe loc, până pe craca cea mai de jos a copacului din apropierea mea. Tocmai la timp, pentru că pe cărare apăruse haita de câini. Unul dintre ei m-a adulmecat şi a început să latre. Ceilalţi, alarmaţi, au început să se agite şi mi-au luat urma.
I-am lăsat să urle în voie şi m-am grăbit să urc cât mai sus, apoi m-am lipit de scoarţa arborelui, făcându-mă una cu ea. Atunci când au apărut şi călăreţii, nu mai puteam fi zărit de la sol.
Am aşteptat un pic, până când câinii s-au convins că îmi pierduseră urma şi s-au potolit, după care au fugit înainte pe cărare, adulmecând de zor cine ştie ce. N-am coborât din ascunzătoarea mea, mulţumindu-mă să privesc în jos printre frunzele dese. Vedeam suficient ca să-mi dau seama că n-aveam de-a face cu o trupă de soldaţi ai vreunui nobil local, în vreo misiune de pedeapsă sau de cercetare. Nu erau nici neguţători, însoţiţi de mercenari care să le păzească mărfurile.
Dacă ţineam seama de haita de ogari, ar fi trebuit să presupun că erau vânători. Totuşi ogarii erau folosiţi pentru hăituirea unui vânat ce alerga iute – iepuri sau ciute – pe un teren deschis. Aici, în mijloc de codru, se găseau urşi sau mistreţi, cerbi mari cu coarne rămuroase, existau chiar şi zimbri masivi sau bouri cu coarne lungi şi ascuţite. Adică animale dispuse să lupte cu înverşunare, iar pentru vânarea lor se foloseau câini agresivi, încăpăţânaţi şi care, dacă apucau să-şi înfigă colţii în pradă, nu-i mai dădeau drumul nici dacă mureau.
Bărbaţii cocoţaţi pe cai purtau cămăşi de zale şi coifuri uşoare, cizme înalte din piele groasă, veşminte călduroase din postav călduros şi rezistent, şi erau înfăşuraţi în mantii lungi. Toată îmbrăcămintea lor era de culoare închisă – neagră, cafenie sau de un cenuşiu mohorât. Aveau lănci scurte – bune pentru vânat mistreţi, dar potrivite pentru a veni de hac şi altor animale puternice – arbalete zdravene (perfecte pentru doborât zimbri sau bouri), cuţite lungi şi securi grele. Adică arme potrivite pentru a omorî fiare periculoase, dar şi duşmani cu două picioare. Caii pe care călăreau erau animale zdravene, rezistente, în stare să meargă zile în şir fără să se odihnească. Însă nu erau bidivii de curse, în stare să gonească iute fie chiar şi pe distanţe scurte. Altfel spus, erau cai de luptă, animale potrivite să ducă oameni îmbrăcaţi cu armuri grele în mijlocul bătăliilor, fără să se teamă de zgomot, de foc şi de ţipete, de miros de sânge şi de horcăitul muribunzilor.
Copyright © 2013, Cristofor Arts
Am privit şirul de cai şi călăreţi ce trecea pe sub mine şi nu mi-am dat seama cine erau şi ce voiau. Nu veniseră în pădure să se distreze. Nu glumeau, nu râdeau, nici măcar nu vorbeau între ei. Câinii sugerau că erau vânători, dar nu exista nimic care să arate care era vânatul pe care-l căutau. Am presupus că, în lipsa vreunui alt indice, trebuia să iau în considerare natura grupului şi am dedus că urmăreau pe vreunul de-al lor, pentru vreo vină reală sau imaginară.
După ce a trecut şi ultimul călăreţ, am sărit pe o creangă aflată puţin deasupra cărării şi am urmărit convoiul, săltând din copac în copac. Nu scoteam cine ştie ce zgomot, doar un fâşâit ce putea fi provocat de bătaia vântului sau de joaca unor animale mărunte. Oricum, niciunul dintre indivizi n-a întors capul, arătând că ar fi auzit ceva demn de atenţia sa.
Fără să-mi dau seama, se lăsase întunericul. Şirul de călăreţi s-a oprit în prima poiană întâlnită, lângă un pârâu cu apă limpede, şi şi-a făcut tabără pentru înnoptat. Indivizii nu căraseră cu ei corturi, dar nu aveau nevoie, pentru că vremea era călduroasă şi senină. Oamenii au adăpat caii şi i-au legat în mijlocul poienii, să nu se poată apropia de ei, pe furiş, fiarele pădurii. Câţiva dintre ei şi-au făcut culcuş lângă animale, să le păzească de vreun eventual pericol. Alţii au făcut un foc, au încălzit nişte mâncare pe care au împărţit-o cu ceilalţi, după care şi-au întins păturile lângă jarul ce răspândea căldură. Lăsaseră câţiva dintre ei de pază, care se plimbau din când în când în jurul taberei. Câinii se ghemuiseră lângă foc, dar unii dintre ei se sculau şi-i însoţeau pe paznici în rondurile lor.
După un timp, în poiană se auzea doar sforăitul celor ce dormeau şi, uneori, fornăitul cailor sau scâncetul câinilor care visau că fugăresc iepuri sau pisici…
În tot timpul în care oamenii îşi făcuseră tabăra şi se pregătiseră să înnopteze, eu stătusem pe o creangă înaltă, dintr-un copac de la marginea pădurii, fără să mă mişc, abia îndrăznind să respir. Stătusem şi privisem. Încercasem să-mi dau seama cu ce scop veniseră în pădure şi ce fel de vânat căutau. Nu reuşisem. Îi pândisem neliniştit şi mă relaxasem un pic abia după ce se culcaseră câinii.
Într-un fel, mă speria norocul extraordinar de care avusesem parte. Nu-mi venea să cred că-i adevărat.
Apoi deasupra poienii se ridică luna. Răsărise cu ceva vreme în urmă, dar fusese ascunsă de copaci. Devenise vizibilă abia acum, după ce ajunsese la zenit.
M-am gândit că era momentul să acţionez. Dacă mai zăboveam mult, mă prindea dimineaţa şi riscam să dau greş.
Am coborât din copac şi m-am apropiat în grabă de cei care dormeau. Am ochit un individ care îşi făcuse culcuşul ceva mai departe de ceilalţi şi am ajuns lângă el, dintr-un salt.
Avea sabia în teacă, dar aşezată lângă mâna sa, s-o poată apuca imediat, dacă ar fi fost nevoie. Lângă sabie îşi pregătise o lance, înfiptă în pământ. M-am cocoţat pe lemnul acesteia şi l-am privit atent, concentrându-mi privirea asupra capului său.
După câteva minute, am reuşit să-i pătrund în minte şi am văzut ceea ce speram: un vis.
Omul visa. Un vis liniştit, plăcut. Un vis îmbelşugat, plin de vlagă şi cu gust îmbietor.
În visul său, bărbatul acela era adolescent şi se plimba pe o pajişte acoperită cu flori. Se plimba singur, se oprea din când în când, rupea o floare, o mirosea şi zâmbea. Era îndrăgostit, era fericit.
Am simţit că-mi curg balele, de poftă.
Nu trebuia să ratez momentul acela propice.
M-am strecurat în visul lui şi am luat o înfăţişare măruntă, ca să nu mă observe şi să se trezească înainte de soroc: m-am transformat într-o căpuşă şi am ajuns – printr-un efort de voinţă – pe gâtul său. Adolescentul continua să-şi vadă de plimbare, să admire florile şi să fie fericit. Probabil că visa o întâlnire cu prima sa iubită. Oricum, n-am aşteptat să apară şi fata şi am început să-i sug energia.
De fapt, aş fi putut să sug energia visului din orice componentă a acestuia: dintr-un fir de iarbă, dintr-o floare, dintr-o rază de soare. Dar era mai… convingător să-mi extrag hrana din personajul principal, ca şi cum aş fi supt sângele omului care visa…
M-am oprit după un timp. Mă îndopasem zdravăn şi simţeam că mă cuprinde o dulce moleşeală, care mă îmbia la somn… Mi-am dat seama că riscam să mă mişc cu greutate şi să fiu surprins în timp ce mă înapoiam spre vizuina mea, aşa că am renunţat cu mult regret la hrana aceea gustoasă şi săţioasă. Am ieşit din mintea celui ce continua să doarmă liniştit şi am apărut în lumea reală în vârful lemnului suliţei înfipte lângă culcuşul individului.
Am privit în jur: toată lumea îşi vedea de somn, oamenii continuau să sforăie, caii fornăiau din când în când… Nu se schimbase nimic în timpul în care mă hrănisem.
Am sărit de pe lance în iarbă, apoi am ajuns lângă copaci, din câteva salturi iuţi. După care m-am cocoţat în copac şi m-am îndreptat spre culcuşul meu, ţopăind de pe o cracă pe alta.
Se lumina de ziuă – cerul de deasupra copacilor se limpezise, iar pădurea se transformase dintr-o pată neagră într-o mulţime de siluete încă neclare, dar care tindeau să capete, cu fiecare clipă, trăsături tot mai distincte.
Am ajuns gâfâind la copacul în care găsisem o scorbură potrivită ca dimensiuni, în care îmi amenajasem un adăpost comod. M-am căţărat cu greu până la culcuş, iar când am ajuns m-am prăbuşit în interiorul lui, cu burta în sus.
Mâncasem prea mult, dar avusesem parte de cea mai bună hrană.
Multe făpturi visează, dar visele oamenilor sunt cele mai dulci şi mai săţioase. Câinii şi pisicile au şi ele vise plăcute, dar nu atât de gustoase ca ale porcilor. Urşii, lupii şi zimbri au vise simple, bune să-ţi potoleşti foamea, dar nu-s nişte delicatese.
Un vis de şoarece sau de veveriţă e plin de spaime şi de emoţii, adică e picant şi atrăgător, dar nu foarte săţios. Un vis de raţă sau de găină (sălbatică sau de curte) nu-i nici prea gustos, nici foarte săţios, dar în viaţă există momente când te mulţumeşti şi cu atât.
Însă doar cine a gustat vreodată un vis de ciocârlie ştie ce-i o delicatesă…
Am rămas aşa, cu burta în sus, încercând să respir încet şi regulat, ca să nu apăs pe stomacul prea plin. Şi, răsuflând încetişor, am adormit…
Iar dacă am adormit, am început să visez.
Se făcea că în visul acela eram în vizuina mea, întins pe spate pe culcuşul moale, şi dormeam. Aveam pe buze un zâmbet încântat, de făptură sătulă şi fericită.
Iar acel alt eu, care mă privea din exteriorul trupului meu, a auzit un zgomot din afara vizuinii, dar nu a intrat în panică. A aşteptat, cu un soi de curiozitate maladivă, să vadă ce-o să se întâmple în continuare.
Cineva s-a uitat în scorbură – am văzut doar un ochi şi o bucată dintr-o faţă păroasă – după care a şoptit:
― E aici. Daţi-i drumul!
Cineva a împins în vizuină un câine. Un ogar precum cei care alcătuiau haita indivizilor pe care-i urmărisem în cursul serii trecute.
Ogarul nu era un câine adevărat. Era unul din vise. Pentru că plutea prin scorbura mea, folosindu-şi urechile în loc de aripi. Da, dădea din urechi aşa cum dă o gâscă din aripi şi se apropia de mine, cel care dormea cu burta în sus.
Când ajunse chiar lângă trupul meu, încetă să-şi mişte urechile şi coborî lângă mine. Botul lui cel lung se transformă într-o trompă lungă şi subţire, cu vârf ascuţit. Câinele acela zâmbi – da, incredibil, dar îşi mişcă buzele şi rânji ironic – apoi îşi înfipse trompa în ceafa mea.
Şi începu să-mi sugă creierul, cu un plescăit greţos!
Am încercat să mă trezesc, conştient că doar revenirea la viaţa adevărată mă mai putea salva.
N-am reuşit.
Atunci m-am străduit să mă zbat, să fac tot ce-mi stătea în putinţă ca să scot trompa aceea din capul meu.
Ogarul m-a privit cu ochii săi mari şi blânzi şi mi-a spus, fără ca de data asta să-şi mişte buzele:
― Să ştii că nu-i nevoie ca trompa mea să fie înfiptă în capul tău. Asta-i doar o convenţie. Pot la fel de bine să extrag energia visului din pereţii scorburii sau dintr-un fir de păr. Aşa că potoleşte-te. Va fi mai bine pentru amândoi – mai ales pentru tine. În curând ai să te trezeşti. Şi ai să fii la fel de cuminte şi de supus, ai să faci exact ceea ce o să ţi se spună…
Şi atunci, cufundat încă în lumea visului, mi-am dat seama ce vânat urmăriseră călăreţii aceia, şi am ştiut că-l capturaseră.
