Desigur, nu toată lumea agreează filmele pe care le produce Hollywood-ul. Pe bună dreptate. În unele dintre ele e prea multă violenţă care se naşte din te miri ce, se aud prea multe împuşcături şi curge prea mult sânge. Numeroasele încăierări prezentate pe ecran te fac, uneori, să uiţi şi firul acţiunii, şi identitatea eroilor, orice urmă de emoţie artistică fiind alungată în vacarmul maşinilor ciocnite şi al răpăitului de gloanţe. La sfârşitul filmului te ridici ameţit de pe scaun, întrebându-te ce a însemnat toată acea derulare în viteză a unor cadre palpitante, care însă nu te-au înfiorat decât pe moment, şi nici măcar nu te-au convins întotdeauna.
Dar chiar şi cei mai sceptici spectatori nu pot să nege un fapt evident: cei care se ocupă de cascadorii, de efecte speciale, dovedesc un profesionalism desăvârşit, indiferent dacă ele se produc în realitate sau sunt doar simulate cu ajutorul computerelor. Doar câteodată descoperi hibe în prestaţia lor – o maşină care cade într-o prăpastie nu poate să se dea atât de perfect peste cap, detonarea unei încărcături explozive dintr-o cafenea nu are cum să dărâme atâtea clădiri din jur, iar bătăile corp la corp parcă s-ar purta între cavaleri în armură – deşi îşi administrează cu sârg pumni şi picioare, combatanţii rămân teferi, fără nicio vânătaie, după multe runde de pugilat.
Şi în cinematografia românească s-au încercat şi se încearcă folosirea unor procedee menite să sporească tensiunea din pelicule. Câteodată, rezultatul e remarcabil. Alteori, însă, ca să fim sinceri, e jalnic. Şi nu din pricina lipsei de specialişti în domeniu. Cauza e lipsa banilor. Iar vremea cinematografiei în haine sărace a trecut.
În 2001 am realizat la TVR un serial în zece episoade – Detectiv fără voie, pe un scenariu inspirat din cărţile mele cu Andrei Mladin. Regia – Silviu Jicman. În distribuţie au apărut actori excepţionali – Mircea Rusu, Florin Zamfirescu, Alexandru Bindea, Gheorghe Dănilă, Cătălina Mustaţă…
Într-unul dintre episoade era o secvenţă care presupunea dinamitarea unei maşini. Regizorul m-a anunţat cu tristeţe că scena respectivă nu putea fi realizată. Bugetul nu permitea achiziţionarea, de la un cimitir de maşini, a unei rable de limuzină şi aruncarea ei în aer. Sigur, nu era un capăt de ţară, serialul nu se baza exclusiv pe astfel de secvenţe spectaculoase, dar momentul respectiv ar fi potenţat dramatismul acţiunii tocmai prin singularitatea lui şi ar fi fost, cu siguranţă, gustat de către telespectatori.
N-am vrut în ruptul capului să renunţ la scena respectivă. Am căutat în dreapta şi-n stânga, mi-am folosit relaţiile şi am găsit înţelegere la o firmă particulară. Ea a oferit Televiziunii Române o maşină scoasă din uz, pentru a fi folosită în serialul nostru. Am respirat uşuraţi, şi eu, şi regizorul.
Peste câteva zile a avut loc explozia. Dar nu a maşinii din scenariul meu. A explodat o „bombă” de care nu ţinusem seamă, la care nu ne gândisem nicio clipă.
Cineva de la contabilitatea TVR a acceptat intrarea cu acte în patrimoniul instituţiei a maşinii care îşi dăduse demult duhul, dar s-a opus cu străşnicie distrugerii vehicolului. „Cum pot eu justifica dispariţia unei maşini din parcul nostru auto? Pe ce bază? Cine răspunde pentru pagubă? Vreţi să mi se impute mie şi să vin cu bani de-acasă? Şi, la urma urmei, nu-i chiar un hârb, dacă i se dă o vopsea şi i se fac două-trei reparaţii, mai poate să circule mulţi kilometri. În loc să zicem mersi de un aşa chilipir – noi să-l distrugem? Şi ce fel de serial e ăsta în care maşinile sar în aer în centrul capitalei?”
Orice argumente au fost folosite pentru a o determina pe intransigenta şi înăcrita funcţionară să-şi schimbe opinia au fost zadarnice. Secvenţa respectivă a fost anulată, fiind înlocuită cu filmarea unei discuţii între două personaje: „Ştii, a explodat o maşină…” „Ei, nu spune! Teribil!” Degeaba s-au străduit actorii să creeze prin dialog o atmosferă care să-ţi provoace fiori. Impactul asupra spectatorilor ar fi fost altul, dacă ei chiar ar fi văzut cum nenorocita aia de maşină s-ar fi dezmembrat în urma unei explozii.
Extraordinară substituţie! Dacă ar afla despre ea cineva de la Hollywood s-ar tăvăli de râs.
Astăzi, amintindu-mi întâmplarea respectivă, chiar şi mie îmi vine să râd. Însă, în urmă cu peste un deceniu, ea m-a umplut de nervi.
Dar să uităm de tot ce ne-a supărat odinioară. Fiindcă, nu-i aşa? ne aşteaptă un an cu mult suspans.
Numai bine în 2013!
