Jo Nesbø – 
Traducere de Laura Cibotariu
Editura RAO, Bucureşti, 2012
539 pp.
Jo Nesbø (care se pronunţă „Iu Nesba”, cu „a” final deschis) e autorul norvegian aflat în ultimii ani, poate, cel mai des pe buzele cititorilor de thrillere din lumea largă. Născut în 1960, Jo mizează totul, la început, pe muzică. În 1992 se înfiinţa formaţia pop-rock Di Derre, avându-i ca vocalişti şi chitarişti pe fraţii Nesbø, Jo şi Knut (reporter sportiv). În paralel, Jo activează ca jurnalist liber-profesionist şi agent de bursă, asta după ce pasiunea pentru jocul de fotbal, practicat cu pricepere până ce şi-a fracturat glezna, se limitează forţat la nivelul pasiv al privitorului de pe tuşă. De altfel, clubul sportiv Tottenham Hotspur, preferatul său, avea să-l „promoveze” apoi intens în romanele spre care îşi întoarce atenţia în 1997, odată cu succesul înregistrat de primul volum din de-acum celebra serie Harry Hole, Flaggermusmannen (Liliacul).
Din acel moment, fotbalistul ratat rocker şi agent de bursă ştie că aventura căutării rostului în viaţă a intrat în linie dreaptă. Din 1997 şi până acum, ianuarie 2013, Harry Hole a evoluat în nu mai puţin de 9 romane, cel de-al zecelea fiind aşteptat cât de curând, întrucât de la Gjenferd (Fantoma, 2011) s-au scurs deja, iată, cei doi ani „regulamentari”, intervalul practicat de Nesbø între apariţiile din seria Hole.
Ar mai fi de spus despre autor că scrie şi cărţi pentru copii (seria Dr. Proctor – 3 romane până acum) şi că a publicat, de asemenea, cărţi de sine-stătătoare (4). Totuşi, succesul i se datorează indiscutabil detectivului Harry Hole.
Mântuitorul (Frelseren, în norvegiană, pentru purişti – 2005) este al şaselea roman din serie şi al patrulea pe care ni-l oferă Editura RAO, după , şi . Tot în 2012, la fel ca Mântuitorul, RAO ne-a adus şi primul volum din seria pentru copii Dr. Proctor: . Cu toate acestea, în cazul meu Mântuitorul este primul Jo Nesbø pe care îl citesc. Nu va fi însă şi ultimul. Categoric!
Aşa cum se întâmplă în cazul protagoniştilor seriilor de thrillere, detectivul Harry Hole face figură aparte în cadrul departamentului de poliţie în care lucrează, are o fire independentă, încalcă deseori regulamentul de serviciu, se contrazice cu şefii, e-un fel de lup singuratic, e apăsat de amintiri dureroase. În acest volum îl întâlnim când e deja divorţat, şi-a pierdut partenerul în timpul misiunii (episod prezentat, cu siguranţă, într-un volum anterior), practică abstinenţa de alcool şi participă sporadic la întâlnirile Asociaţiei Alcoolicilor Anonimi (cu una dintre colegele de suferinţă are şi o scurtă aventură de-o noapte). Are un partener nou, pe tânărul Halversen, un şef nou (Bjarne Møller, fostul şef, iese la pensie şi pleacă din ţară pentru a scăpa de posibile acuzaţii de complicitate într-un caz de corupţie – alt episod dintr-un volum anterior, care-şi află, de altfel, încheierea chiar la finalul acestui roman!)… Una peste alta, Harry Hole e detectivul tipic al thrillerelor vremurilor noastre; ceea ce-l deosebeşte însă este spaţiul din care provine, acest exotism nordic care a înflăcărat în ultimii ani imaginaţia cititorilor.
În acest episod al seriei, detectivul Hole trebuie să descâlcească iţele unei complicate situaţii apărute în sânul organizaţiei caritabile Armata Salvării atunci când, la un concert în aer liber de Crăciun, unul dintre membrii organizaţiei este împuşcat de la mică distanţă, aparent fără motiv. Întâmplător, victima, Robert Karlsen, este chiar fratele neastâmpărat al celui care, cel mai probabil, va prelua în scurt timp frâiele economice ale organizaţiei. Pas cu pas, Hole descoperă că asasinul este un croat care, în timpul războiului sârbo-croat, şi-a câştigat supranumele de „Micul Mântuitor”. Acest asasin plătit îşi poate modifica trăsăturile feţei în aşa fel încât să fie greu de recunoscut. Se pare, totuşi, că acesta a greşit ţinta, motiv pentru care întârzie întoarcerea acasă şi încearcă să-şi îndrepte greşeala: să-l ucidă şi pe Jon Karlsen, fratele primei victime. De aici înainte, lucrurile se precipită, se încâlcesc şi mai tare, suspiciunile se împart, iar finalul e-atât de neaşteptat, încât te face să tresari. Parte din acest efect se datorează metodei „şmechereşti” a autorului de-a ascunde pe parcursul lecturii exact acele detalii care, dezvăluite, ar fi sabotat intriga; nu de puţine ori ai impresia că urmăreşti un film şi că, atunci când în cadru apare asasinul, chipul său este blurat stângaci. Un truc mai uşor de înghiţit, totuşi, într-o carte decât într-un film. Avantaje şi avantaje.
Cu tot acest neajuns, Jo Nesbø reuşeşte o proză credibilă, o poveste inteligent construită, o soluţi(onar)e posibilă. Mântuitorul are rarul dar al unui thriller de-a te invita la relectură. Dar şi de-a nu întârzia cu prima lectură a celorlalte volume ale seriei.
Îmi dau seama că nu am spus nimic despre implicaţiile morale şi religioase ale poveştii, căci pe ele este clădită, de fapt, intriga cărţii. Nu face nimic; a le prezenta aici denudate de veşmântul poveştii ar fi o indecenţă.¶
„― Priveşte în adâncul inimii tale, Harry. Trebuie să găseşti un dram de iertare acolo!
― Problema este că… zise Harry, frecându-şi bărbia. Meseria mea nu se bazează pe iertare.
― Cum? exclamă surprins Jon.
― Mântuirea, Jon. Mântuirea. Asta caută toată lumea. Şi eu, de asemenea.”
Jo Nesbø ― Mântuitorul
Iti recomand cu caldura si celelate titluri Jo Nesbo.
Mie imi place la fel de mult ca Lee Child. Si daca cel din urma a avut ghinionul sa fie inceput de Humanitas si lasat balta mai apoi, cei de la RAO sunt mai seriosi si cred ca o sa ne bucuram de toata seria.
P.S. Am auzit ca Jo Nesbo ar fi decis sa incheie seria Harry Hole odata cu volumul 9, Fantoma. Mare pacat!
Aşa am citit şi eu. Harry Hole moare. Dar poate se apucă Nesbo de romane cu zombi. Kevin J. Andreson are deja o serie cu un detectiv zombi – Dan Shamble.