Poate că ţi s-a întâmplat şi ţie: vezi o terasă, copaci, păsărele, frumos, muzică, bere rece, jumătate din ea e aglomerată de n-ai unde să arunci un ac, în timp ce jumătatea cealaltă are mese libere la discreţie… iar persoana cu care eşti îţi spune ca şi cum ar fi de la sine înţeles: „Hai să stăm şi noi acolo unde e lume!”.
Terasele nu sunt o excepţie de la vreo regulă – la fel se întâmplă cu destinaţiile de vacanţă, cluburile, magazinele de haine, piscinele, ba chiar şi cu librăriile. Probabil că modalitatea cea mai bună de a-i face pe oameni să intre într-o librărie şi să studieze noutăţile de pe rafturi ar fi ca patronul să angajeze câteva zeci de figuranţi care să piardă toată ziua printre cărţi, prefăcându-se interesaţi de ele. Şi nu doar cu librăriile, ci şi cu cărţile se întâmplă acelaşi lucru: oamenii vor să citească acele cărţi care au fost citite de cât mai mulţi oameni înainte. Dacă o carte are eticheta de bestseller lipită pe ea, şansele sunt să se vândă de câteva ori mai bine decât dacă n-ar fi avut-o. De filme nici n-are rost să mai vorbim…
Desigur, multe dintre cărţile devenite bestseller au fost citite de un public larg pentru că sunt interesante, atractive şi, în cele din urmă, chiar foarte bune. La fel şi filmele. Totuşi, reflectând la rece asupra acestei tendinţe, e destul de trist că oamenii simt nevoia de a consuma artă doar pentru a se ataşa plutonului, pentru a fi „în rând cu lumea”. Un amic îmi mărturisea recent că şi-a cumpărat toate cele 3 părţi din megabestseller-ul 50 Shades of Grey, dar că nu-l trage deloc inima să se apuce de citit, fiindcă simte că nu-i pe gustul lui – o vedea însă ca pe o obligaţie, ca pe o nevoie foarte puternică de a vedea „care-i treaba cu cartea asta”. Cred că e destul de ciudat şi ilogic să ignorăm faptul că arta, în definitiv, ţine de gusturi; chiar dacă o carte a plăcut unui număr impresionant de oameni, nu există vreo certitudine că îţi va plăcea şi ţie. Chiar dacă un film are încasări care au depăşit cu mult visul cel mai nerealist al producătorului, nu e o certitudine că îţi va schimba şi ţie viaţa. Chiar dacă în iulie şi august nu găseşti niciun colţişor pe plaja din Mamaia unde să te bucuri de soare, nu e neapărat un semn că vei adora un sejur acolo.
Fireşte, în România, încă mai există nostalgia cozilor, în special la cei mai puţini tineri. Recent am trecut prin Piaţa Obor şi acolo, la o singură tarabă unde se vindeau gogoşari pentru murături cu 2,5 lei kilogramul, era o coadă imensă. Alături era o altă tarabă unde se vindeau gogoşari identici, tot pentru murături, tot cu 2,5 lei kilogramul. Am întrebat cea de-a 76-a persoană din rând de ce stă acolo şi nu alături. M-a privit ca pe un extraterestru şi mi-a răspuns: „Pen’ că aicea e lume!!!”. Mi-a adus aminte instant de un banc de pe vremea comunismului, cu un moşuleţ pe care-l apucă ameţeala prin oraş şi se sprijină de un zid, lângă uşa unui magazin. În câteva minute, în spatele lui e deja ditamai coada şi abia al 80-lea din rând îşi pune întrebarea: „Da’ ce s-o da aici, carne sau portocale?”
Nu neg, uneori e interesant să citeşti bestseller-uri, să vizionezi blockbustere, ba chiar să te aşezi şi la o terasă superaglomerată, ca să iei pulsul oraşului. Problema apare când te limitezi la atât. Chiar dacă e plăcut uneori să faci parte din pluton, să simţi că eşti şi tu „în rândul lumii”, nu trebuie să te opreşti din a căuta ce-ţi place ŢIE, ce te defineşte pe tine, tocmai ce te scoate din rândul lumii, ceea ce te formează ca fiinţă cu gusturi proprii. Gândeşte-te cât este de plăcut să descoperi tu o carte minunată şi mai puţin cunoscută, un film care te atinge pe termen lung, un loc în care să te simţi cu adevărat în vacanţă, şi să recomanzi TU altora toate lucrurile astea.
Sunt cozi care merită şi cozi care nu-s decât pierdere de vreme.
Foarte frumos drumul spre individualizare, sa iesi din pluton, sa cunosti adevaratele nevoi ale sufletului tau care te intregesc.
Imi face mereu placere sa citesc Cristina Nemerovschi.