Se zice că atunci când a fost subtilizată din „Salonul pătrat” al celebrului muzeu Luvru, unde era expusă capodopera lui Leonardo da Vinci, madona de pe pânză ar fi zâmbit într-un anume fel. Apoi, timp de mai bine de doi ani, s-a odihnit, de voie de nevoie, în valiza cu fund dublu al unui proprietar vremelnic.
Furtul s-a produs în dimineaţa zilei de 21 august 1911. Pentru a fi deschis publicului, muzeului i se făcea zilnic curăţenia obişnuită. Trecând prin Salonul pătrat, în dimineaţa cu pricina, muncitorii din echipa de curăţenie s-au oprit, ca de obicei, în faţa Giocondei. „Nimic până acum nu a fost făcut ceva mai frumos de mâna omului!” păreau să spună privirile subiective ale acestora. Apoi, mândri, şi-au continuat traseul. După o oră s-au întors pe acelaşi drum. Stupoare. Gioconda nu mai era la locul ei. După câteva clipe de uluială, muncitorii din echipa de curăţenie şi-au spus că, probabil, „tabloul a fost pus la adăpost din teama de a nu fi furat.” Şi şi-au văzut de treabă. Ziua a trecut liniştită.
A doua zi s-a prezentat la Luvru un „pictor-copist” care primise permisiunea de a face o copie după Mona Lisa. Intrigat de lipsa tabloului, l-a interpelat pe omul de pază. „O fi la fotograf”, şi-a dat acesta cu părerea, neexplicându-şi altfel situaţia. Intr-adevăr, din când în când, Gioconda „mergea la fotograf”. Din sutele de litografii cu chipul ei lansate pe piaţă muzeul scotea bani frumoşi. Impacientat, amatorul de copii după tablouri celebre nu s-a lăsat: „Vezi, domnule, cât o mai ţin la fotograf. N-am timp de pierdut.” Neavând încotro, gardianul a dat fuga la „atelierul fotografilor”. Aici, linişte deplină. Nici urmă de Gioconda. Şi scandalul a izbucnit.
Sute de poliţişti au împânzit imensul muzeu al Luvrului. Se scotoceşte peste tot. Nimic însă. Este găsită, aruncată într-un cotlon întunecos, doar rama pe care fusese întinsă pânza lui Leonardo da Vinci. Concluzia era una singură: Gioconda fusese furată. De cine? Curiozitate rămasă fără răspuns timp de doi ani, trei luni şi douăzeci de zile. Poliţia pariziană nu şi-a precupeţit eforturile. A dat, cum se spune, sfară în ţară. Descriind tabloul furat, apărătorii capodoperei nu au omis să menţioneze că „figura femeii pictate are ca semn particular un surâs enigmatic”.
Copyright © 2014, Cristina Schek
A intrat în acţiune şi o structură poliţienească suprastatală (strămoaşa Interpolului de mai târziu), ale cărei baze incipiente au fost puse de „primul Congres internaţional al criminaliştilor, ţinut la Hamburg în 1905”. Degeaba. Gioconda parcă intrase în pământ. Luaţi la întrebări, faimoşii hoţi de tablouri ai vremii se jurau, cu mâna pe Biblie, în faţa poliţiştilor, că „nu am nici cea mai mică idee în legătură cu acest furt”. Se intrase într-o fundătură.
Ceea ce a mai animat un pic atmosfera a fost iniţiativa ziarului „La MATIN”, care a lansat un apel către populaţie: „Cine deţine o informaţie cât de cât despre acest caz, să ne scrie!” Misivele nu s-au lăsat aşteptate. Pe adresa ziarelor şi a poliţiei au început să curgă adevărate râuri de scrisori. Nu numai din Franţa. Binevoitorii nu se zgârceau cu informaţiile de tot felul, cu sfaturi şi idei, unele mai trăsnite decât altele. Care, cum era de aşteptat, mai mult îi încurcau decât îi ajutau pe poliţiştii aflaţi în treabă. Dar, odată declanşat, şuvoiul „informaţiilor de ultimă oră” nu mai putea fi oprit. Dacă la început autorii scrisorilor s-au limitat la a oferi „indicii precise” cu privire la identitatea celui care a subtilizat de la Luvru pe „zâmbăreaţa Giocondă”, încetul cu încetul au început să apară şi autodenunţătorii. „Eu am furat tabloul!”, pretindeau aceştia. Şi, ca să mărească suspansul, îşi încheiau răvaşul cu fraze de genul: „Voi reveni cu amănunte.” De menţionat că scrisorile de autodenunţare nu erau adresate doar poliţiei. Erau expediate şi pe adresa unor instituţii sau persoane „autorizate să le primească”.
Aşa se face că pe adresa unui anume Alfredo Gori, proprietarul unui mic magazin de picturi din Florenţa, sosi, pe 11 decembrie 1913, un „al nu ştiu câtelea plic pe această chestie”. Comerciantul de tablouri şi-a râs înţelegător în barbă: „Un nou nebun care se dă drept hoţul tabloului!” îşi zise. Avea dreptate. „Sunt italian”, îşi dezvăluia naţionalitatea cel care expediase plicul. Şi preciza laconic: „Eu am luat-o pe Gioconda de la Luvru.” Apoi obişnuita frază de încheiere: „Voi reveni cu amănunte.” „Mai du-te dracului cu tot cu furtul tău!” îl înjură în lipsă Alfredo Gori, aruncând plicul în coşul de gunoi. Era convins că nu va mai fi vorba de nici un fel de „amănunte”. S-a înşelat. Doar numai după câteva zile primi un nou plic. De data aceasta omul îşi dezvăluia şi identitatea. „Sunt Leonardo Perrugia.” Ba mai mult, el indica şi locul în care se afla. „Locuiesc temporar la hotelul Tripoli-Italia, din Florenţa.” „Gluma se îngroaşă”, îşi spuse comerciantul de picturi. „Să vedem ce-o să rezulte.” Şi, pe 13 decembrie 1913, descinse incognito la sărăcăciosul hotel Tripoli-Italia. A fost întâmpinat de Leonardo Perrugia, „un bărbat între două vârste, prost îmbrăcat şi niţel cam speriat”. Nu a fost nevoie de prea multe parlamentări. Leonardo Perrugia a scos de sub pat o valiză scorojită de vreme, a deschis-o şi, de sub fundul dublu al acesteia, s-a ivit, cu surâsul ei enigmatic, Gioconda lui Leonardo da Vinci. Aventura acesteia luase sfârşit.
Ce s-a întâmplat în continuare a fost treabă de rutină. Puşi în temă, cei în drept l-au încătuşat pe Leonardo Perrugia, iar Mona Lisa s-a întors la Paris pe 31 decembrie 1913, însoţită de douăzeci de inspectori de poliţie, pentru ai primi din nou, cu acelaşi surâs arhicunoscut, pe numeroşii vizitatori care aveau să se îmbulzească la porţile Luvrului. Curiozitatea era imensă. Ca şi suspiciunile. „O fi aceeaşi Giocondă?!”
A urmat „răsunătorul proces” al „epocalului furt”. Cine era de fapt Leonardo Perrugia? Un faimos hoţ de tablouri celebre? Un înrăit colecţionar de opere de artă rare? Nici una, nici alta. Pe timpul audierilor în instanţă a reieşit că individul din boxă „este de meserie zidar şi s-a numărat printre cei patru muncitori care, în 1910, au instalat geamul de protecţie din faţa tabloului pictat de Leonardo da Vinci”.
Procesul de la Paris era urmărit cu sufletul la gură de întreaga lume. Se puneau pariuri. Cât i se va da italianului? Cinci ani? Opt? Zece? Doar fusese pusă în pericol „una dintre cele mai preţioase opere de artă ale picturii universale”. La sfârşit, dezamăgire totală. Pe 4 iunie 1914, tribunalul din Paris l-a condamnat pe hoţul Giocondei la doar „un an şi cincisprezece zile de închisoare”. Pedeapsă care, în cele din urmă, a fost redusă la numai şapte luni. Puţin! Foarte puţin! Fanii Giocondei erau furioşi. De ce atâta clemenţă?! Ceva nu e în regulă. Presată, instanţa a fost nevoită să dea explicaţii. „La baza furtului nu a stat reaua credinţă”, s-a spus. Ci „lipsa de informaţii a făptuitorului”. Cu alte cuvinte, italianul nu a ştiut că „portretul soţiei lui Francesco Del Giocondo, pictat în 1504 la Florenţa de nemuritorul Leonardo da Vinci, fusese achiziţionat în 1518, pentru 4000 de scunzi, de către Francisc I, regele Franţei” şi că „pictura fusese mai întâi expusă la Fontainebleau, apoi la Versailles, ca în 1904 să ajungă la Luvru”. Pe timpul procesului, hoţul Giocondei a declarat, sub stare de jurământ, că „eu am citit şi am fost convins că tabloul a fost furat de la Florenţa de împăratul Napoleon Bonaparte”. Şi a susţinut sus şi tare: „Sunt patriot şi am vrut să redau Italiei pe Gioconda noastră!”
După cele şapte luni de detenţie, Leonardo Perrugia s-a întors dezamăgit în Italia. Ajungând la Florenţa, a avut parte totuşi de o oarece satisfacţie. Vechiul hotel „Tripoli-Italia”, care îl găzduise timp de doi ani, cu Mona Lisa în valiza cu fund dublu, fusese renovat din temelii şi pe faţada strălucitoare a acestuia trona o firmă imensă: „Hotel Della Gioconda”. E totuşi ceva, şi-a spus pesemne italianul, neştiind, desigur, că, prin fapta sa, intrase deja în istorie.
