Genul troian

Un om scrie şi scrisul îi este onest. Aparent îşi alege o temă, un subiect, câteva personaje; are un plan, o intenţie să, o încercare de, o aplecare către. Aparent. La final (dacă este destul de perseverent pentru a ajunge acolo) reciteşte şi înţelege că nu mai este nevoie de nimic în plus. Ce trebuia spus, a fost scris, ce trebuia ţinut sub tăcere, n-a fost scris. Aşa cum trebuie. E gata să ajungă la cititori, dar, până acolo, e luat de braţe şi îndesat într-o cămăruţă îngustă, plină ochi de oglinzi şi măsuţe de machiaj, pudre, pensule, peruci. Costumul strânge, decupează-l pe acolo!, ridică cracul, ia papucii, învârtă-te, nu-i bine, stai în cap, zi a, e, i, o, u, aşa e mai bine, roşu-n obraji, albastru pe pleoape, mai mult, mai mult!, zâmbeşte, zâmbeşte, mai tare, mai tare! Scos afară, holul plin cu manechine, care mai de care mai tencuite cu machiaj. Pe acolo, nu? De acolo vin vocile, acolo e scena mare, nu? Publicul numeros. Gazetarii grei, criticii valoroşi. Nu, nu, tu o iei pe acolo, pe scena mică joci, sub reflectorul mic, în faţa scaunelor mici, dar pe care stau câte doi, trei, pentru că te vor, te plac, te iubesc! La scena mică, acolo e de tine.

Noi, ăştia care scriem „literatură limitrofă”, trebuie să încetăm să ne vindem textele machiate paratextual, să profităm de flexibilitatea micilor edituri şi de lipsa constrângerilor, să înlăturăm copertele science-fiction, fantasy, crime, horror de pe cărţile noastre şi să le strecurăm troian în rucsace, genţi, biblioteci. Cel puţin până se maturizează piaţa.

Unul dintre paradoxurile industriei de carte româneşti: marea ciumă reprezintă, în acelaşi timp, marea binecuvântare: lipsa banilor. Se ştie – din scris nu faci bani; nici aici, nici în străinătate. Sunt foarte puţini cei care reuşesc. Dar, spre deosebire de pieţele de carte cu economie mai solidă, la noi scriitorul poate scrie şi publica ce vrea, cum vrea, fără reţetă, fără presiunea contractului pe trei cărţi, îşi poate alege coperta etc. Par lucruri atât de mărunte, încât nici nu ne mai gândim la ele, dar, trebuie ştiut, nu sunt garantate întotdeauna şi peste tot. Da, nu fac bani din scris, sunt scriitor part-time, dar măcar scriu ce vreau, nu ce trebuie. Nu fac bani, dar, decât să deplâng constant situaţia, mai bine o întorc în favoarea mea. Noi, ăştia care scriem „literatură limitrofă”, trebuie să încetăm să ne vindem textele machiate paratextual, să profităm de flexibilitatea micilor edituri şi de lipsa constrângerilor, să înlăturăm copertele science-fiction, fantasy, crime, horror de pe cărţile noastre şi să le strecurăm troian în rucsace, genţi, biblioteci. Cel puţin până se maturizează piaţa. Câte cărţi rămân necitite pentru că editurile, în buna lor intenţie de a ocupa nişele, le fardează şi le dau pe reţetă? Câţi cititori români de mainstream ştiu că Michael Haulică este un excelent stilist şi mare creator de lumi şi de limbaj, demn de aşezat în rândul scriitorilor importanţi de pe la noi? Şi câţi cititori de literatură speculativă au auzit de „157 de trepe spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană”, de A. Vakulovski, un roman îmbibat cu fantasticul popular românesc, sau că romanul lui Mihnea Blidariu, „Playlist”, e un crime apocaliptic cu tuşe horror? Paratextul modifică receptarea textului şi orizontul de aşteptare al cititorului. Chiar şi o simplă decizie ca alegerea editurii poate interveni iremediabil în cursul receptării textului, relevându-l unora, dar negându-l altora. Romanul meu probabil că nu are treabă cu literatura mainstream, dar are opt cronici în presa literară şi nici o recenzie în fandomul literaturii speculative. Şi e bine aşa. Când cititorii de mainstream descoperă şi iubesc cărţi care s-au insinuat în lista lor de lecturi şi care nu respectă paradigmele cu care s-au obişnuit au şansa să descopere şi cealaltă literatură. Editurile îşi datorează câte un titlu care să iasă din turmă, să spargă gardul ţarcului şi să zburde prin lume aiurea. Şi editorii caselor de nişă trebuie să se uite mai des peste gard şi să înveţe să folosească succesul, chiar şi minor, al unei carţi care alunecă, ignorant în faţa convenţiilor genurilor, spre grădina lor. Pentru că – şi iată încă o minune – la noi scriitorii fac o editură, nu invers.

Deocamdată, din păcate.

A. R. Deleanu,
Oxford, februarie 2013

Despre A.R. DELEANU

A.R. DELEANU a scris 30 articole în Revista de suspans.

A. R. Deleanu (pseudonimul literar al lui Flavius Ardelean) s-a născut la Braşov în 1985. Este prozator, autor de ficţiune speculativă. A studiat management cultural, studii culturale, relaţii internaţionale şi studii europene în România şi Germania. Locuieşte în Oxford, unde se specializează în managementul editurilor. Este colaborator al revistelor Tiuk! şi Revista de Suspans. A publicat proză, articole şi poezie în Tiuk!, Suspans, Egophobia, Familia, Dilema Veche, Revista de Povestiri etc. Între decembrie 2011 şi septembrie 2012 a moderat alături de Mihail Vakulovski CenaKLUbul Tiuk! în Rockstadt, Braşov, iar între aprilie şi septembrie 2012 a reprezentat pe plan local editura Casa de Pariuri Literare. Este autorul romanului “Îmblânzitorul apelor” (Casa de Pariuri Literare, 2012) şi scrie şi publică în mod regulat proză scurtă.

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *