Foto © Ioan Scrobotă, 2012
A venit frigul şi realizez că se apropie sărbătorile de iarnă, prilej de aşezat masca de sfârşit de an peste cele purtate pe parcursul anului. Stratul de humă, fond de ten şi ciment ne va ţine de cald când vom ridica paharele, vom rosti cuvinte mari, vom face cadouri şi liste, vom lăsa vechiul în urmă (amăgire) şi vom îmbrăţişa noul (din nou, amăgire). E vreme de stat în casă, de făcut bilanţuri, de dat din cap iluzionaţi că am devenit mai buni şi mai înţelepţi, anul ce tocmai se încheie aducând cu el, precum un fluviu, sentimente ca sedimente blocându-ne delta cu de toate.
Îmi amintesc cum am debutat – primul meu debut. Eram un puşti de vreo 17 ani, nu mai ştiu exact, cu un mănuchi de poezii în redacţia unui cotidian local. Tata venise cu mine. Tot tata venise cu mine, ceva mai târziu, şi la primul meu concert. Tata e mereu unde trebuie când trebuie, dar nu îndrăznesc niciodată să-i spun că observ. Mască.
Apoi, când am crezut că pot merge mai departe, că pot evolua, am debutat a doua oară. Era în 2006 în revista Familia. Nu m-am oprit aici şi am debutat şi a treia oară, renăscut, în 2011, în revista Suspans, cu pseudonim, poze în umbră. Mister. Vrajă. Abureli. Mască.
Pseudoanonimatul meu nu a durat mult. Îmi pusesem noua mască doar din frica de a mă accepta şi pentru a îmi putea asuma confortabil noile texte, fundamental diferite de ceea ce scrisesem până atunci, în spaţiul public. A trebuit apoi să mă arăt în lume şi mi-am însuşit noua identitate. A. R. Deleanu a devenit o nouă mască a lui Flavius Ardelean.
Îmi place să cred că sunt un simplu om, la fel de mascat ca toţi ceilalţi din jurul meu. Port o mască faţă de mine, una faţă de familia mea, una faţă de prieteni, una faţă de persoana iubită. Am câte o mască pentru fiecare om din viaţa mea. Am o mască şi pentru Dumnezeu, iar uneori, când adorm, adorm cu masca pusă şi-mi încurc şi-mi amestec măştile, de nu mai ştiu care-i mască şi care-i chip.
Mă uit la voi toţi şi vă văd măştile, vă uitaţi la mine şi-mi vedeţi măştile, prinse stângaci, şi mă întreb: când spectacolul se va încheia şi măştile vor cădea, cine va mai fi în faţa noastră să ne aplaude?
