Îngropat de viu

Mai ţineţi minte când eram noi mici şi ne uitam la filme de groază, care evident depăşeau cu mult vârsta noastră? Nu ştiu voi cum eraţi, dar după un film de-ăsta bun, eu mă speriam de fiecare colţ întunecat şi alergam pe holul cufundat în beznă al apartamentului alor mei ca să ajung cât mai repede la comutatorul ce-mi aducea lumina salvatoare…

Cu timpul, m-am maturizat întrucâtva şi am realizat că adevăratele filme de groază nu sunt neapărat cele în care sângele curge valuri, creierii se împrăştie pe toţi pereţii şi altele asemenea. Ca să nu mai zic, cu câte fantome, cu ce monştri v-aţi întâlnit până acum? Cu câţi vampiri?! Să nu mă înţelegeţi greşit – în continuare gust efectele speciale, şocul crud, temele consacrate. Pentru mine însă adevăratele filme horror rămân cele oarecum plauzibile, ele prezintă situaţii obişnuite în care se poate afla oricare dintre privitori şi care subit iau o întorsătură extrem de nefericită. Nu există oroare sau groază mai mare decât oroarea şi groaza din viaţa reală, zic eu.

Ostaticul îşi revine şi realizează situaţia în care se află, dar se încăpăţânează să nu cedeze: are doar 90 de minute şi un prăpădit de telefon mobil încă funcţional ca să se salveze. Voi pe cine aţi suna mai întâi?

Buried este un astfel de film. Premiza este atât de simplă, povestea atât de dezvelită de zorzoane că te şi miri oare ce o fi avut de scris scenaristul (fac o paranteză aici: este mai greu să scrii strictul esenţial decât să „umpli“ pagini cu vorbe… ). Un camionagiu american care lucrează în Irak pentru convoaiele de ajutoare umanitare este capturat de un grup de arabi rebeli, pocnit în cap, aruncat într-o ladă de lemn şi îngropat de viu pe undeva prin deşert. Ostaticul îşi revine şi realizează situaţia în care se află, dar se încăpăţânează să nu cedeze: are doar 90 de minute şi un prăpădit de telefon mobil încă funcţional ca să se salveze. Voi pe cine aţi suna mai întâi?

Pelicule claustrofobe s-au tot făcut, experimente cinematografice idem. Este al naibii de greu să faci un film minimalist care să şi convingă, pentru că experienţa cinematografică se bazează pe stimuli vizuali şi auditivi, pe derularea unei poveşti care să te fure, pe interacţiuni între personaje, pe o coloană sonoră care să-ţi îndrume imaginaţia.

Lăsând la o parte clişeele tipic americăneşti: cetăţeanul – american – onest prins de rebelii arabi, duşmani prin excelenţă ai SUA; inocentul care este amestecat fără voia sa într-o luptă ce nu-l priveşte strict şi cu care de fapt nici nu este de acord; lăsând la o parte eventualele gafe: cum de le-a dat prin cap inamicilor să-şi îngroape victima, doar există modalităţi mai simple de a obţine bani sau un târg, cum de victima are semnal în mijlocul deşertului, sub nisip, când eu n-am semnal nici în liftul de la bloc, etc. Aşadar, lăsând toate acestea la o parte, Buried este filmul unui singur personaj, închis într-o ladă de lemn, cu interacţiuni exterioare extrem de limitate, doar câteva voci venite parcă de pe altă lume, deci cumva inexistente. Nu are monolog interior, nu are vreun narator care să adauge dimensiune. Ba mai mult, mare parte din timp ecranul este negru… şi atât. Un personaj care ştie că mai are puţin de trăit, care nu prea are cum să se salveze şi totuşi încearcă. Minimalist. Fix. O punere în scenă ce aminteşte de Hitchcock.

Culmea, le reuşeşte. Magistral. De la început până la sfârşit am stat cu sufletul la gură şi sincer, deşi finalul este previzibil, am sperat. Pentru că speranţa moare ultima?

Regizorul Rodrigo Cortes mi-era cu totul necunoscut, la fel şi scenaristul Chris Sparling. Pe Ryan Reynolds îl ştiam din chestii uşurele, comedioare romantice de succes: Definitely, Maybe (2008) şi The Proposal (2009), un actor drăguţ, simpatic, din aceia care apar (şi dispar) cu tonele. Nu l-am băgat de seamă în The Amityville Horror (2005), nici în Blade: Trinity (2004), este un talent al meu să descopăr actori în câte o prostioară de film ca abia apoi să-mi dau seama că îi „ştiam“ de mulţi ani şi să-i redescopăr în retrospectivă. Aici însă, Ryan Reynolds este întreg filmul. Şi e nemaipomenit.

Buried rămâne şi în clipa de faţă cel mai bun film pe care l-am vizionat eu în ultimii doi ani. Şi cel mai curajos. Nu pot decât să-l apreciez pe Ryan Reynolds pentru că a îndrăznit să aleagă un asemenea rol. Un film excelent – pe care nu l-aş mai putea revedea vreodată. Ar fi prea mult. Un horror pe bune. Aprindeţi lumina odată.



Buried (Spania, SUA, Franaţa, 2010) R: Rodrigo Cortés, Scenariu: Chris Sparling, Cu: Ryan ReynoldsJosé Luis García Pérez şi Robert Paterson


Despre Alexandra POPESCU

Alexandra POPESCU a scris 32 articole în Revista de suspans.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *