În aparenţă, umorul şi suspansul nu fac niciodată casă bună. Râsul alungă încordarea provocată de un element neliniştitor, îmblânzeşte situaţiile terifiante şi le face suportabile. La rândul ei, o spaimă zdravănă, cum ar fi o ameninţare cu moartea, îţi alungă zâmbetul de pe buze şi, câteodată, te coboară până în bolgiile infernului.
Cuiva care are de rezolvat o crimă nu-i prea arde să se amuze. Cei mai mulţi investigatori îşi tratează cazurile cu maximă seriozitate. Sunt concentraţi, fermi, gravi, duri, de parcă ar fi ciopliţi din piatră. Descoperă cadavre, au parte de încleştări sângeroase, mânuiesc arme, urmăresc sau sunt urmăriţi, gonesc cu maşinile după cei certaţi cu legea, trebuie să le descâlcească păienjenişul de minciuni în interogatorii aspre, pun întrebări cât mai abile unor martori nu întotdeauna cooperanţi. Cu cât tensiunea din paginile care le înregistrează acţiunile este mai mare, cu atât cititorul este mai captivat de carte, adrenalina lui fiind pusă intens la lucru.
Evident, există creaţii aparţinând genului poliţist, polar, crime, noir, mystery, thriller, cum vreţi să-l numiţi, care oferă o lectură plăcută tocmai din pricina hazului nebun pe care îl stârnesc. Da, şi în astfel de naraţiuni există un mister care trebuie descifrat, asasini, anchetatori. Dar accentul cade apăsat pe o relatare în scop distractiv. Relaţia poliţist-criminal este abordată într-un registru parodic.
Un autor care nu ezită să fie persiflant în scrierile sale este, de pildă, Carlo Manzoni. În Eu pe asta o fac zob!, sau în Îţi rup amigdalele, fetiţo! – , acest italian năstruşnic şi miştocar ia în derâdere, fără milă, romanele hard-boiled americane. În prozele lui apar indivizi brutali, femei fatale, ucigaşi, toţi purtând eticheta „Made in USA”. Dar detectivul particular Chico Pipa, din oraşul Pipachico(!) are în panoplie numeroase modalităţi hazoase de a-i pune la punct. Bea de stinge, e asociat cu un câine, Gregorio Scarta, care, la rândul lui, îşi potoleşte setea tot cu whisky. Eroul lui Manzoni face uz, mai tot timpul, de o exprimare nepotrivită în înalta societate şi de un comportament obraznic, chiar şi atunci când se confruntă cu autorităţile, luând peste picior pe oricine încearcă să-l smulgă din confortul său. Prozatorul inventează scene de-a dreptul imposibile, pentru a crea poante în cascadă: „Îmi pipăi capul şi-mi dau seama că mi-au spart ţeasta undeva, la mijloc, şi că mi-a ieşit o bucăţică de creier chiar pe umăr.” Soluţia la care apelează protagonistul pentru a reveni pe linia de plutire? Îşi astupă gaura cu un dop de la o sticlă. Dar să mai cităm din savurosul autor: „Îl apuc de păr şi-i ard o palmă. Capul îi descrie o învârtitură completă. Are gâtul destul de elastic, căci, la sfârşitul rotaţiei, se întoarce singur în sens contrar, revenind la poziţia iniţială.”; „Mi se întâmplă uneori să rămân cu gura căscată câte-o fracţiune de secundă, de pildă, când văd pe cineva căzând de la etajul douăzeci şi, odată ajuns la al zecelea, se răzgândeşte şi o ia înapoi.”
Dar surâzând sau hohotind aproape la fiecare frază, atmosfera de suspans se împrăştie ca fumul în vânt.
Chiar dacă e un prozator agreabil, Carlo Manzoni nu are cum să rămână un reper în literatura de suspans. E mult prea încântat de hazul pe care ştie să-l provoace. E spumos. Mucalit. Dar prea multă băşcălie dăunează grav unei intrigi care vrea să te ţină cu sufletul la gură. Personajele devin nişte marionete plimbate printr-un decor de mucava, ca la un teatru de păpuşi de la bâlci, unde spectatorii chicotesc şi doar dacă văd o strâmbătură.
Comisarul San Antonio poate fi considerat un frate bun cu Chico Pipa. El trăieşte mai ales prin oralitatea sa. Are o locvacitate ieşită din comun, o irepresibilă dorinţă de a comenta zeflemitor. Provoacă un haz irezistibil din nemăsurata lui poftă de a combina cuvintele într-un mod neaşteptat, de a inventa altele noi şi de a folosi argoul cu o măiestrie care i-a convins pe unii specialişti reputaţi să-i studieze cu luare-aminte limbajul.
Paradoxal, chiar dacă la noi cartea poliţistă autohtonă era în mare suferinţă, Victor Eftimiu a oferit, la începutul secolului trecut, o excelentă luare peste picior a romanului poliţist american, semn neîndoielnic al unei bune cunoaşteri a lui. În Kimonoul înstelat, în special comicul de situaţie e la mare cinste. Personajele se deghizează deseori, provocând qui pro quo-uri de tot hazul. Cartea celui care a scris cele mai multe sonete din literatura română prezintă în prim-plan atmosfera gălăgioasă, veselă, a unui carnaval, faptele oribile ale unora dintre eroi rămânând în umbră, ca de altfel şi rezolvarea enigmei.
Înainte ca romanul cavaleresc să-şi dea definitiv duhul, a fost parodiat la modul genial de către Cervantes. Până acum nu există însă o parodie a romanului poliţist care să se ridice la nivelul lui Don Quijote. Este un semn indubitabil că genul poliţist mai are încă resurse, metamorfozele lui spectaculoase din ultimele decenii asigurându-i viabilitatea, oricât l-ar mai lua unii în derâdere şi ar încerca să-i dea astfel o lovitură mortală.
Prin urmare, s-ar părea că nu există o reconciliere între umor şi suspans. Şi totuşi… Câţi dintre noi nu s-au delectat cu scrierile lui Peter Cheyney, dintre care cea mai cunoscută este Ce le pasă damelor! Până şi lui Raymond Chandler i se părea „amuzant”. Doar amuzant, intriga nepărându-i-se la fel de cuceritoare. Cam sever, marele maestru. În schimb, lui Dashiell Hammett îi rezerva un alt tratament, plin de respect, deoarece acesta descoperise, printre altele, şi doza exactă între voioşie şi relatarea tensionată. Şi însuşi autorul Femeii din lac este un campion în acest sens. Ironia, umorul eroului său Phillip Marlowe au ca pandant meditaţiile lui solitare legate de ticăloşia umană, dezvăluită în anchetele sale, deseori întreprinse sub semnul urgenţei şi al unei violenţe care ne provoacă frisoane.
Cei mai mulţi scriitori de romane poliţiste, de thrillere, sunt gravi în prozele lor. Alţii, ca de pildă autorii scandinavi, sunt de-a dreptul ursuzi, sumbri, înneguraţi. Cu toate acestea, din când în când, răsare câte un Andreea Camilleri, un Lawrence Block, sau un Boris Akunin, care nu văd omul „unidimensional”, posac şi fără chef de viaţă, închis în el însuşi, şi îi dezvăluie şi latura ludică, capacitatea lui de a râde, chiar şi în cele mai teribile momente, ca un semn al puterii de a învinge în orice împrejurare, oricât de dramatică ar fi. Desigur, la aceştia, ca şi la mulţi alţii, umorul şi suspansul nu mai sunt într-o relaţie de adversitate, între ele este un minunat echilibru, care nu e la îndemâna oricui să-l realizeze, fiindcă presupune o dozare atentă a lor, ca şi cum ar putea fi cântărite pe balanţa exactă a unui farmacist.
