Marian Coman este scriitor și jurnalist, câștigător al mai multor premii: Premiul de încurajare Eurocon (2006), Premiul Kult pentru activitate literară de excepție (2007).
A publicat volumele: „Nopți albe, zile negre” (2005, câștigător al Premiului Kult pentru volum individual), „Testamentul de Ciocolată” (2007), „Fingers and Other Fantastic Stories” (2011), „Haiganu. Fluviul șoaptelor” (2015), iar povestirile sale au fost publicate în numeroase antologii.
A fost, timp de mai mulți ani, redactor-șef la Obiectiv Brăila, iar în prezent este unul dintre scenariștii revistelor de bandă desenată: „Harap Alb continuă” și „Tinerețe fără bătrânețe”.
Pe Marian am avut plăcerea și onoarea să îl cunosc personal în mai 2015, la cea de-a doua ediție a Atelierului de scriere creativă de SF&F, în cadrul căruia ne-a împărtășit despre experiența lui ca scriitor și scenarist de bandă desenată. Așa că bucuria de a relua, sub o altă formă, această discuție cu el, se continuă prin acest interviu, pentru care îi mulțumesc.
C.N.: Ești prozator, publicist, iar de ceva timp te întâlnim în două dintre cele mai îndrăgite reviste de benzi desenate românești, ca scenarist. Mai întâi în Harap Alb continuă, și, din primăvara lui 2015, în Tinerețe fără bătrânețe. Cum ai început colaborarea cu HAC?
M.C.: Dintr-un fel de întâmplare. Una dintre întâlnirile acelea întâmplătoare ori aparent întâmplătoare. În martie 2012, eram unul dintre cei cincizeci de scriitori din toată lumea care răspundeau unei anchete derulate de Weird Fiction Review. Editorii revistei doreau să afle care sunt monștrii mei preferați din literatură. Eram singurul român intervievat de publicația americană și mi-am dorit ca răspunsul meu să cuprindă ceva specific românesc dar nu atât de cunoscut precum vampirul Dracula. M-am referit atunci la prietenii lui Harap Alb din povestea lui Ion Creangă, comparându-i cu personajele din benzile desenate X-Men. (Găsiți răspunsul meu aici) Câteva luni mai târziu, am dat pe Facebook de proiectul „Harap Alb continuă” și m-am bucurat că nu am fost singurul care a sesizat asemănarea dintre personajele lui Creangă și supereroii americani. Am simțit nevoia să-i încurajez pe inițiatorii proiectului și le-am trimis un mesaj de felicitare. Îmi amintesc faptul că mi s-a răspuns foarte repede și că, mai mult decât atât, am primit o propunere de colaborare pe care inițial am fost tentat să o refuz. La vremea aia eram redactor șef la principalul ziar din Brăila, iar jobul îmi mânca foarte mult timp așa că nu știam dacă pot să îmi asum responsabilitatea de a respecta un dead-line clar. Propunerea editorilor HAC! era de a scrie o povestire ori o nuvelă în foileton care să-l aibă ca personaj principal pe unul dintre eroii din povestea lui Harap Alb. M-am hotărât destul de greu deși ideea de a colabora cu o revistă de benzi desenate era mai mult decât seducătoare. Când eram mic am învățat să desenez singur studiind cele câteva numere de Rahan și Pif pe care le aveam prin casă, iar nostalgia, dorul de benzi desenate m-a urmărit mereu. Ei bine, cam așa a fost… Așa a luat naștere primul episod din ”Haiganu. Fluviul Șoaptelor” fără să știu, la momentul respectiv, că m-am urcat într-un tren care avea să ne ducă pe mine și pe ceilalți membri ai echipei HAC! în punctul în care ne aflăm astăzi. Aveam să aflu ceva mai târziu că ceea ce mă leagă de Mihai Ionașcu, editorul HAC!, este mai mult decât același mod de a privi povestea lui Ion Creangă. Am aflat, de pildă, că ne-am născut în același oraș precum și faptul că împărtășim aceeași pasiune pentru science-fiction, lucru ce avea să ducă spre un alt proiect, revista TFB.
C.N.: Dar până atunci ai scris foarte mulți ani povestiri și nuvele. Cum a fost pentru tine această trecere de la proză, care permite atâtea artificii stilistice, la scenariul de bandă desenată care, dată fiind limitarea de spațiu, necesită foarte multă concizie? Ai simțit-o ca pe o provocare sau, dimpotrivă, schimbarea a venit natural?
M.C.: Am început să scriu scenarii pentru HAC! ceva mai târziu, pentru numărul 5 al revistei, după ce firul epic din povestea originală se încheiase. Misiunea mea era să continui aventurile lui Harap Alb, iar totul a fost, da, o mare provocare. Nu știam nimic despre scenarii de benzi desenate. Nu încercasem să scriu nici măcar vreun scenariu de film, iar singura piesă de teatru la care am lucrat nu a depășit stadiul primelor zece pagini. Și, oricum, un scenariu BD este mult mai deosebit. Mi-a luat mult să înțeleg, de pildă, că cel mai important lucru dintr-o bandă desenată se întâmplă în banda albă dintre două cadre. Că cititorului trebuie să i se desfacă ușor în minte ceea ce nu e nici desenat, nici scris. Inițial, diferența dintre proză și scenariul de bandă desenată m-a descurajat. Am crezut că nu o să reușesc să scriu așa ceva. A contat însă sprijinul lui Mihai Ionașcu și cel al desenatorului Andrei Moldovan, precum și scenariile unor autori străini pe care le-am studiat pentru a înțelege chestiuni legate de dinamică și structură.
C.N.: Colaborarea cu HAC! ți-a îngăduit să renunți (să sperăm că definitiv) la statutul de angajat și să devii scriitor cu normă întreagă. Te-a ajutat această schimbare să fii mai productiv în sfera literară? Reușești să scrii mai mult decât înainte?
M.C.: Da, firește. Nu e vorba numai de timpul câștigat pentru scris și pentru lectură, ci și de cadența pe care ți-o impun o publicație căreia trebuie să-i livrezi o dată la două luni un nou episod de foileton ori termenul stabilit pentru predarea manuscrisului pentru roman. Apoi… lucrând la ziar, eram cumva sătul de cuvinte. Îmi venea foarte greu să mă așez la masa de scris după orele petrecute în redacție.
C.N.: Cum arată o zi „obișnuită” din viața ta descriitor? Lucrezi după un program riguros, ai anumite ritualuri, tabieturi, obiceiuri care îți stimulează imaginația sau, dimpotrivă, pentru tine scrisul este o activitate liberă, bazată pe așa-zisa inspirație?
M.C.: Cred că un scriitor profesionist nu-și permite să aștepte să-i vină „muza” pentru a scrie. El trebuie să-și provoace![Pageflex Persona [document: PRS0000038_00056]](https://revistadesuspans.galaxia42.ro/wp-content/uploads/2016/01/TestamentulDeCiocolata-196x300.jpg)
muza, trebuie să găsească metode să fie „inspirat” la comandă. Am realizat cu multă vreme în urmă că pentru a scrie literatură am nevoie de o anumită stare de spirit. Că mă simt „inspirat” doar atunci când sunt la marginea depresiei. Mmm, poate că depresie e mult spus. Mai potrivit este cuvântul portughez ”saudade”, intraductibil în limba română ori în engleză. Un fel de dor adânc de ceva ori de cineva care nu mai e, o combinație de nostalgie, tristețe dar și de sentimente pozitive… Prin urmare, îmi alimentez această stare prin muzică, prin amintiri, prin remușcări și regrete, prin doruri de oameni plecați departe, definitiv. Așa funcționează lucrurile în cazul meu – probabil că alți scriitori au propria lor „rețetă” de a-și „provoca muza”.
C.N.: Care sunt cele mai mari satisfacții pe care ți le aduce ocupația de scriitor? Prin ce resorturi îți menții vie motivația de a scrie?
M.C.: Deși complexe, ființele omenești au laturi previzibile și teribil de simple, iar eu nu fac excepție. Din punctul ăsta de vedere sunt ca un copil: mă simt motivat dacă mă simt apreciat. Sunt o ființă socială și contează teribil pentru mine părerea cititorilor, mesajele pe care le primesc pe e-mail, pe Facebook ori pe Goodreads, recenziile de pe bloguri scrise de cititori pasionați. Scriu cu pasiune pentru mine și pentru cititorii mei de acum, nu pentru cei de peste veacuri și ard de nerăbdare să aflu dacă textul meu le-a plăcut. Ca o gospodină căreia îi vine să întrebe neîncetat dacă a fost bună tocănița ori plăcinta cu brânză și stafide. Și, asemenea gospodinei, fac eforturi să nu întreb pentru a nu părea nepoliticos.
C.N.: Ce fel de piedici ai întâlnit de-a lungul timpului ca scriitor? Ai avut vreodată momente în care ți s-a părut că scrisul nu duce nicăieri (sau poate că nu tocmai în direcția pe care ți-o doreai) și ai fost tentat să renunți?
M.C.: Au fost niște ani în care am fost apăsat de sentimentul zădărniciei. Anii ăia în care nu mai apărea nicio publicație în care să poți publica literatură fantastică ori science-fiction. Anii în care scriitori extraordinari din anii 90 au clacat. Anii în care autori precum Petrică Sârbu, Dănuț Ivănescu ori Doru Stoica au încetat să mai scrie ori au făcut-o din ce în ce mai rar. Mi-a părut atunci că totul se destramă cumva și că visul meu de a deveni scriitor nu are nicio justificare. Că nu o să apuc vremea în care să pot trăi din literatură. Îmi spuneam că dacă ei au abandonat, ei, cei pe care-i admiram în vremea adolescenței mele, atunci eu nu am nicio șansă. M-am revoltat atât de tare încât am făcut o pagină de literatură de gen în ziarele la care lucram. Preț de vreo doi ani a fost singurul spațiu tipărit în care se putea publica proză fantasy și science-fiction în România. Au fost, din punctul meu de vedere, anii cei mai negri pentru fantastica românească.
C.N.: Dacă nu ți-ai fi descoperit pasiunea pentru scris, spre ce alt domeniu te-ai fi orientat și de ce?
M.C.: Înainte de a scrie, am desenat, și cred și acum că am greșit teribil fiindcă nu am urmat cursurile unui liceu de artă ori ale unei facultăți de profil. Cumva m-am apucat de scris fiindcă, în lipsa unor studii în domeniu, simțeam că desenul meu nu evoluează, iar tușul și hârtia nu-mi mai erau suficiente să-mi exteriorizez sentimentele, gândurile și poveștile. Cred că aș fi fost un desenator bun și, poate – cine știe? – aș fi lucrat pentru o revistă de benzi desenate. Pare un pic ciudat că într-un fel asta fac și acum, nu?
C.N.: Ai continuat să scrii și iată că în noiembrie 2015 ai lansat romanul Fluviul șoaptelor. Cititorii HAC sunt deja familiarizați cu universul lui Haiganu datorită episoadelor apărute în foileton în revistă. Care este povestea din spatele acestui roman?
M.C.: Povestea e că ”Haiganu” trebuia să fie o povestire, cel mult o nuvelă. Dar că ne-am atașat de povestea lui Haiganu, eu, editorul meu și cititorii revistei atât de mult încât a ieșit un roman. De fapt, primul roman dintr-o trilogie.
C.N.: Văzusem pe internet un comentariu, că Fluviul șoaptelor este un roman mai mult horror decât fantastic. Personal, nu am perceput latura horror ca fiind șocantă, dimpotrivă, mi s-a părut că se integrează natural în atmosfera de basm, ponderând-o și, totodată, oferindu-i unicitate. În ce registru ai plasa Fluviul șoaptelor? Și cât de diferit este acesta față de volumele pe care le-ai publicat anterior (Nopți albe, zile negre, Testamentul de ciocolată, Fingers…)?
M.C.: În general nu mă preocupă clasificările și mă țin departe de etichetări, de integrarea în curente și genuri literare,
în găști ori generații. Cred că e contraproductiv pentru un scriitor să dea atenție chestiunilor care țin mai degrabă de critică, de teorie și de istorie literară. Și mai cred că un scriitor are nevoie de libertate, iar singurele limite pe care e bine să și le asume sunt cele legate de regulile necesare pentru ca lumea pe care o descrie să fie credibilă. La nivelul formei, ”Haiganu” este foarte diferit de cărțile mele anterioare, însă, în fond, vorbește despre lucrurile care mă obsedează și care apar în toate cărțile mele. ”Fluviul șoaptelor” este un roman despre copilărie, despre prietenie și despre moarte, despre felul în care binele se amestecă cu răul și despre cât de greu este să le separi, despre cât de efemer e totul și cât de prețioase sunt amintirile. Toate cărțile mele sunt legate între ele și cred că așa stau lucrurile în cazul tuturor autorilor. În fapt, noi, cititorii, chiar dacă nu realizăm asta, nu citim cărți, ci bucăți de scriitori.
C.N.: Recent ai încheiat turneul național de promovare a romanului Fluviul șoaptelor. 22 orașe în 28 zile, trebuie să remarc că un asemenea eveniment este o raritate pentru literatura fantastică românească. Povestește-ne cum a fost pentru tine această experiență. Cu ce așteptări ai plecat la drum și ce ai găsit la destinații?
M.C.: O experiență pe care nu o pot compara cu nimic. Obositor, fascinant, emoționant, stresant, aducător de satisfacții imediate dar și de frustrări și temeri, turneul acesta nu seamănă cu nimic din tot ce am trăit până acum. Am întâlnit sute, poate mii de oameni, am revăzut zeci de prieteni pe care nu-i întâlnisem de o mulțime de ani, și totul de la o zi la alta, schimbând orașele, paturile și camerele de hotel cu frecvența cu care schimbi șosetele. Am întâlnit scriitori, critici și jurnaliști, cititori de toate felurile, copii și bătrâni, pasionați de literatură fantasy sau science-fiction, fani înflăcărați ai HAC! ori oameni care știau despre benzile desenate atât de puțin încât prindeau a zâmbi superior când auzeau că scriu scenarii pentru așa ceva. Am avut prezentări cu o sută de oameni și lansări la care am stat de vorbă cu trei cititori. Am întâlnit librari extraordinari și vânzători de supermarket angajați într-un magazin cu cărți. Am absorbit informații, cuvinte și oameni, m-am intersectat în viteză cu sute de vieți și, după toate acestea, mă simt mai bogat. Cumva am fost pus în pielea unuia dintre personajele din romanul meu: am fost eu însumi profetul care-a vestit lumii sosirea Zeului Osândit și, asemeni profetului, am mers de la un capăt al tărâmului la celălalt, am vorbit cui a dorit să mă asculte despre cartea mea, dar și despre alte lucruri. Despre benzi desenate, despre scriitori și literatură și despre cât de important este să-i citim și să-i cumpărăm pe scriitorii români.
C.N.: Fluviul șoaptelor este prima carte din trilogia Haiganu. Sunt convinsă că fanii HAC, dar și iubitorii de literatură fantastică, așteaptă cu nerăbdare continuarea. Ce șanse avem să găsim cartea a doua în librării anul acesta?
M.C.: Îmi doresc tare mult ca a doua carte din seria dedicată lui Haiganu să apară în 2016. Este foarte posibil ca cititorii revistei HAC! să aibă ocazia să citească în premieră fragmente din roman în paginile publicației pe parcursul acestui an. Da, sper ca până la finalul anului, noua carte să fie în librării. Aceasta nu este însă o promisiune fiindcă mai important decât momentul în care cartea va apărea este dacă eu o să fiu mulțumit de ea. Iar eu sunt, cred, cel mai exigent cititor al meu.
C.N.: Ce alte proiecte literare ai în pregătire pentru 2016?
M.C.: Alte proiecte includ scenariile pentru revistele HAC! și TFB, dar și un nou volum de povestiri. Îmi doresc și o reeditare a primului meu volum, ”Nopți albe, zile negre”, și ar trebui să-mi găsesc timp să finalizez și piesa de teatru la care am scris doar vreo zece pagini, dar la care țin foarte mult. 2016 va fi, cred, un an încărcat. Principalul proiect rămâne însă a doua carte a Zeului Osândit.
