Când l-am cunoscut pe Lucian Dragoș Bogdan, am avut senzația că stau de vorbă cu un profesor de liceu. Suficient de tânăr încât să tolereze și chiar să zâmbească în fața excentricităților tinereții, dar și suficient de matur încât să readucă lucrurile pe cursul firesc atunci când ies din matcă. Rezervat, discret, amabil cu o atitudine pozitivă. O discuție pe o temă care-l pasionează, cum ar fi literatura SF și fantasy, scoate la iveală un om pasionat și efervescent, dar cu argumente. Disciplinat. Și teamplayer.
Autor deja consacrat de SF și fantasy și, mai nou și de mystery and thriller, Lucian este prolific iar cărțile lui sunt căutate și apreciate.
Ca să descoperim un pic mai mult din scânteia creatoare abil ascunsă în spatele atitudinii liniștite, i-am adresat câteva întrebări scriitorului din Alba Iulia. Iar Lucian Dragoș Bogdan nu s-a zgârcit cu răspunsurile…
Ce înseamnă, după părerea ta, să fii cult?
Ai început direct cu o întrebare grea, la care nu ştiu să răspund.
Când și cum ai descoperit că ai „microbul” scrisului?
Scrisul a apărut ca o joacă, o adăugire la pasiunea mea pentru realizarea de benzi desenate, pe care o am de când eram copil. Prima „carte” cu desene am realizat-o când aveam 6 ani. Era un basm, al cărui titlu l-am ortografiat Fîăt Frumos. Îmi amintesc că am fost tare mândru de faptul că tata mi-a făcut o copertă pentru ea. Scrisul a devenit o componentă separată pe când aveam vreo zece ani, la sugestia unei doamne din vecini. Probabil că ar fi murit repede – pasiunea, nu doamna cu pricina – dacă o povestire de-a mea n-ar fi fost menţionată la Poşta redacţiei în Almanahul copiilor. Cu toate astea, prin primăvara lui 1990 am concluzionat că n-am talent la scris şi am decis să abandonez calea. Hotărârea m-a ţinut până pe la sfârşitul verii, deci cred că deja luasem microbul. Ulterior, preţ de două decenii, am convieţuit cu această maladie în condiţii decente, fără a manifesta tulburări prea grave. Din păcate, către finalul anului 2013 a cunoscut o evoluţie galopantă şi, de atunci, nu prea mai am ce face în faţa acestei afecţiuni generalizate.
Dacă ştie cineva vreun leac care mă poate vindeca, îl rog să nu mi-l spună.
Ești un autor incredibil de prolific. Cum reușești?
Exact la fel cum reuşesc să merg zilnic la locul de muncă şi să-mi fac treaba acolo. Consider scrisul un serviciu cu normă redusă. Sunt zile şi zile, în unele reuşesc să-mi dedic puţin timp, în altele mai mult, în unele apuc să scriu doar câteva rânduri, în altele pagini întregi, important este că, puţin câte puţin, se adună continuu texte. Mult mai puţine decât mi-aş dori, pentru că lista cu idei de povestiri şi romane creşte constant, iar eu nu apuc să o transform în texte într-un ritm decent. De exemplu, am o povestire pe care îmi doresc s-o scriu de prin septembrie, dar n-am reuşit să mă apuc de ea decât recent, fiind prins cu o serie de alte texte pe care trebuia să le predau la anumite termene şi de un program care e un pic prea încărcat de câteva luni încoace. Chiar şi lucrul la continuarea romanului Omul-fluture a avut de suferit din cauza asta, dar Teodora Matei s-a dovedit extrem de înţelegătoare cu mine, lucru pentru care îi mulţumesc.
Totuşi, mă străduiesc în continuare să prind un program zilnic de 2-3 ore de scris. Poate că un avantaj îl constituie şi faptul că nu lucrez la un singur proiect la un moment dat, ci la 3-4. Aşa, nu apuc să mă plictisesc, ori să mă blochez.
Cât de importanți sunt oamenii din viața ta pentru tine, ca scriitor?
Foarte importanţi. Adică, îmi dau seama că e greu pentru cei apropiaţi să vadă că, în majoritatea timpului în care sunt acasă, eu stau să scriu sau să mă ocup de proiecte conexe. Bănuiesc că nu sunt chiar ceea ce şi-ar dori cineva pe post de soţ, ori de tată. Cu toate acestea, deşi uneori mă mai „trag de urechi” (pe bună dreptate), mă încurajează şi-mi sunt alături. Iar asta înseamnă enorm. Ştiu, sunt un ipocrit cu ceea ce am spus acum – dacă sunt conştient de problema asta, ar fi normal să fac ceva ca să schimb lucrurile. Şi mereu îmi şi le promit că voi încerca să găsesc un echilibru între ei şi pasiunea mea pentru scris, dar… Nu pot decât să sper că nu voi ajunge să plătesc mai încolo pentru asta. Mda. Din nou sunt ipocrit.
Trecând la un cerc mai larg, al prietenilor şi al cunoscuţilor, pot spune că sunt un privilegiat. Am în jurul meu persoane care mă susţin foarte mult, mă ajută şi mă sfătuiesc, pe care mă pot baza pe post de „cititor beta”. Părinţii m-au susţinut mereu în demersul meu, încă de pe când eram copil (tata a fost primul meu critic, iar mama s-a ocupat de publicarea primei mele povestiri). La ora actuală îi datorez foarte mult soţiei, care are răbdare să treacă peste orgoliile mele şi să mă ajute să-mi îmbunătăţesc continuu scrisul.
Prima dragoste a ta, din punct de vedere literar este sf-ul și fantasy-ul. Eu știu, dar să spunem și cititorilor. Cum a apărut mystery & thriller în universul tău creativ?
SF-ul este un cult pentru mine. Hm, am spus „cult”. Se poate pune ca răspuns la prima întrebare, chiar dacă e cu alt sens? Revenind, probabil că, dacă n-aş mai scrie SF, mi-ar fi foarte greu să mai scriu şi altceva. De acolo mă încarc, acolo simt că trăiesc.
Genul poliţist a apărut în universul meu creativ în 2014 în urma unei provocări lansate de Eugen Lenghel, redactorul-şef al revistei Ficţiuni.ro, cu care colaboram pe atunci. S-a concretizat într-o povestire. A urmat apoi provocarea mai grea, venită de la Bogdan Hrib, editorul de la Tritonic care-mi publicase, în acelaşi an, Vraciul de pe norul interior. Iniţial am fost tentat s-o refuz, deoarece nu mă atrage genul poliţist. Dacă provocarea ar fi venit în urmă cu 2, 3, 10 ani, cu siguranţă aş fi spus „pas”. Dar poate că există acel ceva numit „înţelepciune a vârstei”, care m-o fi atins şi pe mine, măcar cu vârful unei aripi.
De fapt, a fost un cumul de lucruri care m-a determinat să accept. Am avut perioada 1991-1994, în care am ieşit pe piaţă cu d
iverse povestiri. Apoi lucrurile s-au cam stins, deşi am continuat să scriu. Am redevenit vizibil între 2002-2006, cu cărţile SF Trilogie, Zeul Kvun (ale căror povestiri, revizuite, au fost reunite recent în volumul Povestiri fantastice) şi Frontiera, apoi iar am intrat într-un con de umbră. În 2013, mi s-a ivit din nou ocazia să ies la rampă şi, cumva, cred că am perceput această a treia şansă ca pe ultima, ţinând cont că mă apropiam de 40 de ani. Şi am decis să nu mai las lucrurile să se stingă prin neimplicare, prin orgolii d
e genul „eu nu fac decât” şi alte lucruri care îmi marcaseră precedentele perioade. Până la urmă, la orice serviciu faci şi lucruri care-ţi plac, şi lucruri care nu te atrag în mod deosebit. Iar toate astea la un loc te transformă într-un meseriaş tot mai bun. La fel e şi aici – rolul scriitorului este să scrie. Am discutat şi cu soţia şi am decis să accept provocarea. Asta nu înseamnă că aş scrie orice – sau, mai corect spus, încă nu cred că sunt pregătit mental pentru a aborda orice gen literar, la fel cum, fireşte, e posibil ca în unele genuri chiar să dau chix. Dar am observat că faptul de a ieşi din zona de confort m-a ajutat să învăţ, să cresc. După romanul Pânza de păianjen am acceptat provocarea de a scrie romanul de dragoste Uneori, când visez…, care a fost şi mai dificilă. Dar am învăţat enorm din aceste experienţe, iar asta e extrem de important.
Îți propun clișeul insulei pustii. Ce carte ai lua cu tine?
Daodejing. Când am citit prima dată cartea aceea, pe la vreo 20 de ani, am avut revelaţia întoarcerii acasă. Am avut o reacţie de genul „uau, a mai fost cineva care a văzut lumea aşa cum o văd eu!” Ulterior, mi-am dat seama că au fost (şi sunt) mulţi, dar, la vremea aceea, eram confuz pentru că reperele pe care le găseam în societate despre univers (cu tot ce implică asta, la nivel fizic şi spiritual) nu se potriveau decât în mică măsură cu ceea ce simţeam eu.
Dintre cărțile tale care este prima pe care ai recomanda-o și de ce?
Dificilă întrebare. În primul rând, ştii ce se spune: un scriitor nu e capabil să-şi analizeze obiectiv propria creaţie. În al doilea rând, testând diferite direcţii, am constatat că sunt unii cititori care au apreciat ce scriu eu în domeniul SF, alţii care apreciază cărţile mele poliţiste, alţii romanul de dragoste, iar alţii scrierile mele SF în colaborare cu Teodora Matei. Sau combinaţii dintre ele. Prin urmare, nu ştiu ce ar fi mai nimerit să aleg. Mai curând, aş recomanda povestirea Timpul curge spre Mandalay, apărută în volumul Întâmplări din oceanele timpului. Acolo e o mare parte din sufletul meu, din ceea ce înseamnă scrisul pentru mine.
Dacă ar fi totuşi să caut o carte… Hm… Ţinând cont că sunt persoane care mi-au spus că, deşi nu le place SF-ul, au citit acest roman cu mare plăcere, poate aş opta pentru Vraciul de pe norul interior.
Romanele tale mystery&thriller au tipologii umane extrem de realiste. Există oameni care s-ar putea recunoaște, total sau parțial, în paginile scrise de tine?
Când am scris Pânza de păianjen, nu ştiam de unde să pornesc. Am decis să caut un decor familiar, ca să am cât de cât nişte repere. Aşa am ales să 
pornesc de la convenţia SF la care participasem la Râşnov cu câteva luni în urmă şi să creez, în mod similar, o convenţie de literatură poliţistă. Evident, m-am inspirat din evenimente la care am asistat acolo pentru a-mi crea propriile „jocuri”. În ceea ce priveşte personajele, n-am preluat pe nimeni unu la unu. Lucrurile au fost ceva de genul: „Ok, personajul cutare are o fire care seamănă un pic cu X. Cum l-am văzut pe X că a reacţionat într-o situaţie oarecum similară celei pe care o prezint în carte?” Şi, de acolo, am adaptat comportamentul personajului meu într-o situaţie anume. Unele personaje au împrumutat reacţii de la două-trei persoane cunoscute în realitate.
Un aspect aparte a fost dat de limbaj. Mie nu-mi place să citesc cărţi care folosesc un limbaj vulgar. De acord, o înjurătură sau un cuvânt anume le consider fireşti într-un anumit context, când acela le cere. Dar folosirea continuă a unui limbaj injurios, cu cuvinte obscene, nu este pe aceeaşi lungime de undă cu preferinţele mele literare. Totuşi, în cazul Pânzei de păianjen, dorinţa de a transpune cât mai realist forma discuţiilor auzite în realitate m-a determinat să încerc să amestec şi acele aspecte în text. Le-am cizelat cât am putut, pentru a se apropia de ceea ce consider eu acceptabil, dar există. Din partea prietenilor, am avut parte de reacţii de genul „Hei, tu nu scrii aşa! Sună realist, dar nu eşti tu!” Le dau dreptate. Asta nu înseamnă că regret faptul că am introdus respectivele expresii, ori cuvinte. A fost un experiment. Nu înseamnă că voi mai apela la el pe viitor, nici că nu voi mai face niciodată aşa ceva.
Pentru noul meu roman poliţist, Vânătorii de capete, realitatea şi ficţiunea se îmbină în alt mod. Protagonistul are 40 de ani, e din Alba Iulia, lucrează în vânzări, povestea e relatată la persoana întâi – prin urmare, este evident că are multe în comun cu mine. Nu în sensul că e povestea vieţii mele, ci în acela că mă gândesc „cum aş reacţiona eu în situaţia cutare, pornind de la premisele din roman?” Aşadar, într-un fel, este o posibilă viaţă pe care aş fi avut-o dacă aş fi fost în situaţia lui Dinu, mai ales că mă gândisem şi eu, odată, cum ar fi să încerc să trăiesc ca un om al străzii. Ca paranteză, numele personajului are şi el legătură cu mine – atunci când se gândeau ce nume să-mi pună, una dintre opţiunile părinţilor mei a fost Dinu. Dar identificarea poate merge doar până la un punct. Sunt reacţii ale lui Dinu care sunt în dezacord cu principiile mele morale, dar mi se par potrivite pentru el, ca personaj. Aşadar, cititorul va regăsi în protagonist părţi din mine, dar nu trebuie să facă greşeala să considere că sunt eu. Şi, deoarece acţiunea se petrece în Alba Iulia, mi-am permis să strecor evenimente prin care am trecut eu sau prieteni de-ai mei, pentru a oferi consistenţă, veridicitate, culoare.
Cea mai dificilă parte au constituit-o oamenii străzii. La început, am avut tendinţa să studiez vagabonzi reali din Alba, de la care să-mi creionez personajele, inventând poveşti din ceea ce-mi inspirau. Am abandonat iniţiativa, pentru că nu reuşeam să ies dintr-o zonă a banalului. Am decis să abordez problema invers, pornind de la poveştile pe care le puteau spune pentru a oferi un aer aparte romanului, apoi să caut personajele.
Care a fost cea mai neobișnuită reacție pe care ai primit-o de la cititori?
Nu-mi amintesc o reacţie neobișnuită… Mă amuză faptul că acelaşi text poate ajunge să fie elogiat de o persoană şi desfiinţat de alta. De asemenea, mă impresionează să văd că există cititori care caută să pătrundă sensurile textelor mele, citesc tot ce scriu, aşteaptă nerăbdători următoarea mea carte, mă întreabă despre un anumit personaj, ori o acţiune. Înseamnă enorm pentru mine şi le mulţumesc din suflet.
Se vorbește mult despre faptul că în zilele noastre nu se mai citește. Tu ce crezi?
Eu cred că aici se aplică graficul lui Gauss. Avem cititorii înveteraţi, îi avem pe cei care, indiferent de context, nu vor pune în viaţa lor mâna pe carte şi avem marea masă a celor care citesc mai mult sau mai puţin, ori o anumită conjunctură îi poate determina s-o facă. Nu ştiu cum se citeşte faţă de acum 30 de ani, de exemplu. Nu am studiat statistici. Cred că se citeşte mai mult ca acum 300 de ani, însă.
Revenind la o notă mai serioasă, problema cred că e un pic mai complexă. În ziua de azi, scrisul nu mai reprezintă strict procesul de a pune o poveste pe hârtie, folosind litere. Banda desenată, filmul, jocul video – sunt şi ele moduri în care se spune povestea. Şi toate au cuvintele în spate. Ştiu, nu e chiar acelaşi lucru, dar lumea se transformă. Poate cartea se va transforma complet, poate îşi va găsi nişa de stabilitate în viitorul în care tehnologiile se schimbă. Poate viitorul va fi al blogvelurilor din Omul-fluture. Nu ştiu.
Cred că, atâta vreme cât vom încerca să ne apropiem de cititori, să nu-i privim de sus, să-i ascultăm, ei vor exista. Poate că trebuie să ne implicăm şi noi, scriitorii, mai mult la partea asta. Să nu ne izolăm în turnuri de fildeş, elitişti şi autosuficienţi.
Ce crezi că e de făcut pentru a atrage oamenii, în special tinerii, către citit?
Văd că am anticipat întrebarea, am răspuns parţial mai sus. Legat de tineri, poate e nevoie să-i băgăm mai mult în seamă. Să vedem ce le-ar plăcea să citească, în loc să le impunem valorile noastre. Să organizăm unele evenimente, să participăm la altele (din punctul acesta de vedere, nu pot decât să laud iniţiative de genul turneelor editurii Tritonic, atelierelor editurii Crux, cluburilor de lectură Nemira, Trei, etc.)
De curând a apărut „Vânătorii de capete”, un prim roman din seria „Vagabond”. Ești dispus să ne spui ceva despre viitoarele „năzbâtii” ale lui Dinu?
Da, după care va trebui să te împuşc.
Voi încerca să spun câte ceva, fără a devoala ceea ce se întâmplă în prima carte, pentru cei care n-au citit-o încă. Vor mai fi patru cărţi în serie, cu un ritm de apariţie anual. Sunt trei direcţii principale pe care le voi urmări. Prima o reprezintă cea a cazurilor cu care se confruntă protagonistul. Nu vreau să fie cărţi repetitive, în sensul că apare problema cutare, Dinu începe să se ocupe de ea, în final o rezolvă şi gata. Fiecare volum îmi doresc să aducă în prim plan o provocare de alt gen, care să-l oblige să-şi depăşească limitele, nu doar să apeleze la inteligenţa lui deductivă. Evident, principial ideea rămâne aceeaşi, nu va fi o reinventare a roţii. Dar abordarea va fi diferită. De exemplu, în cartea a doua, Dinu va trebui să descopere dedesubturile unei crime petrecute în lumea politică a oraşului. Este un palier care, în mod normal, îi este inaccesibil, datorită condiţiei sale.
A doua direcţie e cea legată de viaţa privată a lui Dinu, de relaţia cu familia sa, în special cu copiii. Fiecare carte va consacra o parte importantă acestui aspect, care, fireşte, va influenţa modul de acţiune al protagonistului. De exemplu, în volumul al treilea, fiica lui Dinu va reprezenta motorul intrigii. A patra carte va avea în prim plan o schimbare în viaţa amoroasă a protagonistului, cu consecinţe imprevizibile.
A treia direcţie va urmări evoluţia protagonistului ca detectiv. Evident, în prima carte nu e prea descurcăreţ. E mai mult entuziasm şi mai puţin îndemânare. El va deveni tot mai bun pe parcursul seriei, dar şi provocările vor fi tot mai mari, tot mai greu de acceptat din punct de vedere al menţinerii sănătăţii mentale. Ultimul volum va fi crucial din acest punct de vedere.
Mai multe despre creațiile lui Lucian Dragoș Bogdan găsiți aici.
