– Căpitanul, toţi ofiţerii sunt morţi… Din echipaj… nu ştiu câţi au rămas în viaţă.
Ciudatul mesaj era lansat de o navă aflată în apele Indoneziei, la 8 februarie 1948, într-o dimineaţă cu cer senin şi ape liniştite. Cinci minute mai târziu a urmat a doua transmisie radio:
– Eu… voi muri curând.
Apoi n-a mai fost decât tăcere.
S.O.S.-ul fusese receptat de mai multe nave militare şi civile ce navigau în zonă, însă yachtul Rainbow se afla cel mai aproape de coordonatele transmise. După trei ore a ajuns lângă vasul de transport ce plutea în derivă, reuşind să îl identifice: era Ourang Medan, proprietatea unei companii olandeze şi avusese destinaţia Djakarta.
– Rechinii dădeau târcoale navei. Nu văzusem niciodată atâţia la un loc. Părea că toţi rechinii din Golful Bengal se adunaseră acolo, simţind prada, avea să îşi amintească secundul de pe Rainbow.
Cum Ourang Medan nu răspundea mesajelor radio sau cu steaguri, o echipă de salvare a ajuns într-o barcă cu motor la nava în dificultate.
La bordul acesteia, cei de pe Rainbow au dat peste un spectacol macabru: puntea era plină de cadavre. Marinarii încremeniseră aşa cum îi prinsese clipa din urmă. Unii aveau mâinile întinse – de parcă încercau să se ferească de o ameninţare –, alţii stăteau ghemuiţi în poziţii fetale, iar cei mai mulţi priveau cu groază spre cer; de acolo venise primejdia? Exista însă o caracteristică comună: toţi aveau aceeaşi expresie de aşteptare.
Şi toţi ştiau că vor muri. Atunci, acolo – fără ca nimic să le poată schimba soarta. Sentimentul apropierii inexorabile a morţii, teroarea dinaintea sfârşitului fuseseră probabil amplificate de neputinţa de a lupta, de a fugi măcar. Asta exprimau chipurile-măşti ale terorii, ochii îngheţaţi la vederea unor orori pe care buzele strânse într-un rictus dureros nu le vor împărtăşi nimănui, niciodată. În final, aflaseră, poate, şi de ce mureau; un secret pe care l-au luat cu ei, dincolo.
Dar înţelegerea nu înseamnă acceptare. Marinarii de pe Ourang Medan încercaseră să se împotrivească agresiunii, să o întârzie măcar, câştigând câteva clipe de viaţă. Până şi câinele navei murise greu, agonizant. L-au găsit în bucătărie, sub o masă, ascuns, ferindu-se de ceva, cu labele în aer şi colţii dezgoliţi într-un ultim mârâit… Unii dintre marinarii din sala motoarelor aveau încă, între degetele încleştate, bare de fier – o tentativă de a se apăra de… cine?! Pe ofiţeri, moartea îi surprinsese în camera hărţilor, împreună cu căpitanul ce îi chemase acolo pentru a lua o hotărâre comună în faţa pericolului…
În echipa venită de pe Rainbow se afla şi un medic care a examinat cadavrele, multe înţepenite în poziţii contorsionate, nenaturale. O primă concluzie era evidentă: decesele surveniseră dacă nu simultan, la secunde, cel mult minute unul de altul.
Bordul lui Ourang Medan nu era locul potrivit pentru desfăşurarea unei anchete ce ar fi trebuit să înceapă cu examinarea atentă şi autopsia cadavrelor. Cei de pe Rainbow nu puteau decât să remorcheze nava olandeză până în cel mai apropiat port – ceea ce şi intenţionau să facă.
Cablul de legătură fusese securizat, când membrii echipei de recuperare au văzut o coloană de fum ieşind dintr-unul din chepengurile ce coborau sub punte. Fumul devenea tot mai des, iar dinăuntru au răbufnit primele flăcări. Incendiul ce se întindea cu o rapiditate nefirească cuprinsese deja sala motoarelor şi putea ajunge în orice clipă la butoaiele cu combustibil. Era prea târziu ca să încerce să-l stingă şi, conştienţi de pericol, salvatorii s-au grăbit să se urce în barcă, îndepărtându-se cu toată viteza.
La timp; abia ajunseseră la distanţa de siguranţă, când nava olandeză a sărit în aer. Explozia a proiectat fragmente de lemn şi metal pe o rază de cinci sute de metri, omorând o parte dintre rechini. Ce a rămas din Ourang Medan s-a scufundat apoi într-un sorb uriaş…
Cum toate probele erau pe fundul mării, ancheta Companiei de Asigurări Lloyd a trebuit să se limiteze la declaraţiile echipajului de pe Rainbow şi la datele din registrele comerciale rămase la proprietarii navei. În condiţiile în care actele s-au dovedit în regulă, iar martorii nu îşi puteau explica ce văzuseră, atât moartea echipajului, cât şi explozia finală au fost trecute la aceeaşi rubrică: cauze nedeterminate.
Au existat destule speculaţii şi scenarii alternative, ce încercau să elucideze sfârşitul marinarilor şi ofiţerilor de pe Ourang Medan: o epidemie, ultrasunete, o furtună magnetică, radiaţii cosmice, chiar şi o formă letală de… insolaţie. Medicul de pe Rainbow, care avusese ocazia să examineze cadavrele, nu constatase însă simptomele vreunei boli cunoscute. Victimele nu prezentau sângerări pe nas, gură sau urechi, nici urme de arsuri, ceea ce elimina variantele ultrasunetelor şi radiaţiilor.
Reprezentanţii marinei militare olandeze au avansat atunci o nouă ipoteză, ceva mai realistă: în loc de încărcătura declarată, Ourang Medan avea în cală arme chimice – rămase din Al Doilea Război Mondial – care urmau să fie vândute pe piaţa neagră. În timpul transportului containerele s-au fisurat sau chiar s-au spart, amestecându-şi accidental un conţinut iniţial neutru. Rezultatul, în ambele cazuri, ar fi fost un gaz otrăvitor care a pătruns în toate compartimentele navei, omorând echipajul. Existenţa unor alte încărcături periculoase la bord (muniţie, mine, proiectile) reprezenta o explicaţie plauzibilă pentru violenţa exploziei ce scufundase nava. Un scenariu logic, coerent, credibil, dar căruia îi lipsea ceva esenţial: dovezile. Nici proprietarii navei, nici partenerii lor de afaceri nu au putut fi implicaţi în comerţul ilegal cu materiale de război.
Dacă era doar atât, incidentul Ourang Medan rămânea un caz oarecare în dosarul, destul de consistent, al naufragiilor datorate unor cauze necunoscute. Însă lucrurile nu s-au sfârşit aici.
Trei ani mai târziu, la 25 mai 1951, echipajul cargoului Tripoli a văzut în Golful Bengal o navă de linie ce staţiona – probabil datorită unei avarii, a dedus căpitanul vasului, ce naviga sub pavilion panamez. Operatorul radio de pe Tripoli a emis câteva mesaje către nava pe care o presupunea în dificultate, fără a primi vreun răspuns. Marea era agitată, vântul sporea în intensitate, iar cerul întunecat, greu de nori, vestea iminenţa unei furtuni… Înainte să se dezlănţuie, vasul panamez a reuşit să se apropie suficient de celălalt pentru a-i desluşi numele: Ourang Medan. Chiar atunci, primele trăznete au brăzdat bolta, vizibilitatea a devenit zero, iar talazurile îndepărtau tot mai mult cele două nave… Când, după zece ore, stihia s-a potolit, cargoul panamez plutea pe o mare liniştită, dar pustie. Ajunşi în portul de destinaţie, marinarii de pe Tripoli aveau să afle ceva incredibil: nava pe care încercaseră să o contacteze se scufundase cu trei ani în urmă, chiar în apele unde avusese loc ciudata întâlnire!
Ourang Medan a dispărut din nou în uitare, pentru aproape două decenii. Apoi, la 14 septembrie 1970, nava de pescuit italiană La Vendetta a avut o aventură nocturnă pe care cel puţin unul dintre membrii echipajului nu avea să o uite prea curând.
– Eram de cart şi mă sileam să ţin ochii deschişi, deşi legănarea vasului şi calmul nopţii senine îmi îngreunau peoapele, îşi amintea marinarul Enzio Morani. Însă în clipa când am văzut luminile de poziţie ale unei alte nave, m-am dezmeticit brusc. Venea drept spre noi, de parcă pilotul era orb, beat sau adormise. Am semnalizat sonor şi vizual apoi, deşi ciocnirea nu mai putea fi evitată, am tras din răsputeri cârma spre dreapta. Îmi amintesc cum, în ultimul moment, am avut revelaţia unui element straniu: liniştea. Vasul străin înainta într-o tăcere totală; nu i se auzeau motoarele, nici măcar zgomotul valurilor izbindu-se de bordaj. Apoi, carena uriaşă a trecut cumva pe lângă bordul pescadorului, atât de aproape încât literele ce îi alcătuiau numele au strălucit pe rând în lumina Lunii: Ourang Medan.
Ce au văzut echipajul cargoului Tripoli şi marinarul de cart de pe La Vendetta? Fantoma vasului Ourang Medan, un „olandez zburător“ colinând mările în veşnicie, sursă de inspraţie pentru inepuizabilul folclor marinăresc?
O navă reprezintă doar o alcătuire din lemn, fier şi alte materiale anorganice, deci nu are o amprentă energetică ce ar putea rămâne după naufragiu. O corabie nu este vie, însă echipajul ei, da.
Pe Ourang Medan, zeci de oameni au murit aproape în aceeaşi clipă… Dacă au înţeles sau nu ce li se întâmplă – asta nu va şti nimeni, niciodată. Dar este firesc de presupus că unii dintre ei, dacă nu toţi, s-au revoltat împotriva unui sfârşit brutal, neaşteptat şi, mai ales, nedrept. Cum? Refuzând să îl accepte, să treacă într-o altă dimensiune. Ipotetic, ar rezulta o sumă de conştiinţe energetice captive într-un plan existenţial intermediar, între acolo şi aici, unite de aceeaşi frustrare dată de un destin nemeritat şi împărţind un ţel comun: dorinţa de a se întoarce în trecut, în momentul catastrofei, de a-l retrăi altfel, schimbându-i deznodământul… Una dintre consecinţele posibile ar fi „reapariţia“ navei olandeze, raportată de martori la ani sau decenii după naufragiu.
Înainte de a deveni o „navă fantomă“, Ourang Medan nu a fost nici primul, nici singurul vas în derivă semnalat de-a lungul timpului pe mările şi oceanele lumii. Este însă printre puţinele în care echipele de recuperare au găsit cadavrele tuturor marinarilor şi ofiţerilor ce făcuseră parte din echipaj. O tragedie asemănătoare s-a întâmplat pe corabia Octavius, unde cei aflaţi la bord au căzut victime nu unei maladii necunoscute, emisii de gaz otrăvitor sau unui atac extraterestru – ci frigului.
LA 11 octombrie 1775, baleniera Herald (274 tone, port de origine New Bedford, Massachusetts) naviga pe lângă ţărmul de vest al Groenlandei, dincolo de Cercul Polar de Nord. Cercetând întinderea apelor prin lunetă, căpitanul George H. Cash a văzut o corabie cu trei catarge ce plutea printre sloiurile de gheaţă, în voia curentului. Secundul de pe Herald a încercat să stabilească un dialog prin portavoce cu cei de pe nava străină, întrebându-i dacă au nevoie de ajutor. N-a primit nici un răspuns. Corabia îşi continua înaintarea într-o tăcere nefirească, până când a ajuns destul de aproape încât să i se poată desluşi numele: Octavius.
Căpitanul Cash a dat ordin să fie coborâtă o barcă şi, împreună cu opt oameni din echipaj, a pornit spre corabia cu catargele învelite într-o crustă transparentă, cu pânzele îngheţate, de care atârnau ţurţuri ascuţiţi ca nişte pumnale de sticlă. Cei din barcă s-au căţărat pe rând pe scara de frânghie. Un efort primejdios, la capătul căruia au găsit o punte pustie, acoperită cu un strat gros de zăpadă.
Părea că echipajul abandonase nava de ceva vreme… Apoi, unul dintre marinarii de pe Herald a curăţat de zăpadă un chepeng, observând un amănunt nefiresc: zăvorul fusese închis pe dinăuntru. Căpitanul George H. Cash şi oamenii lui au smuls cârligul de fier, săltând capacul, după care au coborât sub punte.
Cei de pe Octavius nu plecaseră nicăieri. În sala comună se aflau douăzeci şi opt de bărbaţi, tot atâtea cadavre. Unii erau lungiţi în paturi, alţii ghemuiţi pe podea sau în picioare, sprijiniţi de vreun perete – toţi îmbrăcaţi în haine groase, înveliţi cu pături, cu capetele acoperite de glugi. Toţi aveau ochii sticloşi, pielea înnegrită şi trupurile ţepene, aşa cum îi încremenise clipa din urmă, când gerul le tăiase răsuflarea, le încetinise bătăile inimii, le strecurase în sânge îngheţul veşnic.
Căpitanul stătea la masă, cu capul căzut pe jurnalul de bord, cu pana între degetele încleştate – ca şi cum ar fi adormit în timp ce scria. În cabină se mai aflau o femeie şi un copil – soţia şi fiul căpitanului. Alături, un marinar se prăbuşise peste o grămadă de hârtii, lemne şi cârpe, strângănd în mână un amnar: se pregătea să aprindă focul, într-o ultimă şi inutilă tentativă de a întârzia moartea albă.
Marinarii de pe Herald au luat cu ei doar jurnalul de bord. Apoi, întorşi pe propria navă, s-au uitat cum corabia cu trei catarge plutea printre iceberguri, dusă de curent tot mai departe, până ce a dispărut după unul din munţii de gheaţă.
Jurnalul însă, a rămas. Majoritatea filelor se lipiseră; alcătuiau un singur bloc din care, odată topit, cerneala s-a întins pe hârtia udă, amestecând literele şi făcând scrisul ilizibil. Doar primele pagini, protejate de coperţile din piele, au rămas intacte; la fel şi ultima filă, aşternută de căpitan în ziua în care murise. Nu era prea mult – destul însă ca oricine le citea să înţeleagă cum începuse şi, mai ales, cum se sfârşise „călătoria morţilor îngheţaţi“. Aşa aveau să o numească reporterii de la „Daily News“ din New Bedford, titulatură preluată ulterior de ziarele din Massachusetts.
Octavius părăsise Anglia în 1761, cu destinaţia Orient, într-o călătorie care a durat douăsprezece luni – mai mult decât de obicei, datorită unor furtuni neaşteptat de puternice, dificultăţi la încheierea unor contracte comerciale şi probleme cu aprovizionarea. Fiind în întârziere – ceea ce atrăgea penalităţi urmând a fi suportate din partea sa de profit – căpitanul a luat o hotărâre care avea să îl coste mai scump decât falimentul; viaţa lui, a familiei şi a echipajului.
S-a gândit ca, la întoarcere, să scurteze drumul. Teoretic, exista o rută ce lega Atlanticul de Pacific, prin Oceanul Îngheţat, ocolind Groenlanda – aşa-numitul Pasaj de Nord-Vest, căruia i se bănuia existenţa, dar prin care nimeni nu navigase vreodată.
Ceea ce nu l-a împiedicat pe căpitanul de pe Octavius să încerce.
Ultima consemnare a sa în jurnal fusese făcută la 12 noiembrie 1762, după ce îşi văzuse oamenii, soţia şi fiul murind. El însuşi îşi simţea sfârşitul aproape:
„Focurile s-au stins… Nu mai avem nimic de ars, poate doar corabia.“
Scrisese aceste rânduri în a şaptesprezecea zi de când rămăseseră imobilizaţi în apele îngheţate, la 160˚ longitudine vestică şi 75˚ latitudine nordică. Citindu-le, George H. Cash a privit, neîncrezător, harta: potrivit jurnalului, Octavius se afla atunci în Oceanul Arctic, la nord de Capul Barrow (Alaska) – adică la mii de kilometri de locul unde avea să se întâlnească, treisprezece ani mai târziu, cu baleniera Herald.
Luni la rând, Octavius nu a fost decât un mormânt colectiv în mijlocul pustietăţii albe. Apoi, vara arctică a eliberat corabia şi astfel a început imposibila călătorie a morţilor îngheţaţi… Zi după zi, an după an, Octavius a plutit purtat de curenţi, fără să se lovească de vreun iceberg, fără să se scufunde sub povara zăpezii. Şi, miraculos, a ajuns în cele din urmă în Oceanul Atlantic.
De secole, marinari şi exploratori au pornit în căutarea legendarului Pasaj de Nord-Vest – unii au renunţat după o vreme, alţii au perseverat o viaţă întreagă, câţiva au pierit înainte să îi dovedească existenţa. Până ce, în final, frustraţi şi sătui de atâtea eşecuri, cartografii au decis că pasajul nu este altceva decât un mit, o imposibilitate.
Iar cei care l-au găsit nu au cum să îşi revendice descoperirea. Nici nu pot răspunde întrebărilor pe care periplul navei Octavius continuă să le ridice… O corabie cu pânze, în derivă, are toate şansele să se scufunde pe orice mare, dar mai ales în condiţiile extreme ale Oceanului Arctic. Cum de a rezistat Octavius asaltului gheţii, ninsorii, furtunilor? Nava şi-a atins ţinta dintr-o întâmplare norocoasă, sau ceva o călăuzise? Poate că dorinţa celor din echipaj de a scăpa din capcana gheţarilor fusese destul de puternică încât să îi ajute dacă nu să supravieţuiască, măcar să îşi continue călătoria.
După întâlnirea cu baleniera Herald, corabia morţilor îngheţaţi n-a mai fost văzută de nimeni, niciodată. Bântuie încă oceanele lumii, căutând un pasaj neştiut… spre dimensiunea celor vii? O destinaţie pe care, de data asta, nu o va atinge. Fiindcă Octavius, la fel ca Ourang Medan sau alte navă-fantomă semnalate de-a lungul secolelor navighează pe mări unde distanţele nu contează, unde timpul se măsoară altfel, iar echipajele lor împart destinul tragic al „olandezului zburător“, primul dintre cei osândiţi la nemurire.
