Am intrat pentru prima dată în contact cu scrierile lui Flavius Ardelean în 2014, la cea de-a treia ediție a Festivalului de Literatură Horror Vineri 13. Atunci se lansa, printre alte volume, și romanul său, „Îmblânzitorul apelor” (a doua ediție), care a fost însoțit lectura povestirii „Chelia lui Valieriu. Faptul că am ascultat acel text a fost punctul de pornire pentru descoperirea scrierilor sale, pe care ulterior le-am parcurs aproape în totalitate. Flavius Ardelean a scris „Îmblânzitorul apelor”( Casa de Pariuri Literare, 2012; Herg Benet, 2014), „Aculofobia. Zece povestiri macabre” (Herg Benet, 2013, 2014, 2016), „Bizaroproze” (Herg Benet, 2014), „Scârba sfântului cu sfoară roșie. Miasma #1” (Herg Benet, 2015) și „Miasma. Tratat de rezistență a materialelor” (Herg Benet, 2016).
Recent, am stat de vorbă cu Flavius despre ce scrie, ce îl inspiră, ce cărți ne pregătește și ale lucruri pe care vă invit să le descoperiți în rândurile care urmează:
Bună, Flavius, şi îţi mulţumim că ai acceptat să răspunzi întrebărilor din partea Revistei de Suspans. Cât de întunecată e vremea la tine în Regatul Unit, şi cum se reflectă atmosfera ei în scrierile tale din ultima vreme?
Mulțumesc pentru invitație. De fapt e foarte cald; tocmai ce trecem prin cele mai călduroase zile ale anului aici și nu mi-ar strica niște zile mai înnorate, ca în restul anului. Vremea a fost în general bizară aici în ultimul an, dar nu pot spune că îmi afectează scrisul în vreun fel. Scriu, de regulă, foarte devreme, de pe la șase la opt dimineața, și rareori îmi pasă de ce e dincolo de ferestre. Vara e mai ușor, că am lumină din belșug la ora aia, dar toamna, iarna și primăvara orele șase, șapte ale dimineții sunt încă vecine bune cu noaptea, astfel încât pot spune că scriu ca într-o prelungire a somnului, a viselor pe care nu mi le mai amintesc, dar care, probabil, fără voia mea, se strecoară în paginile caietelor mele. Dar vremea? Nu mă interesează deloc când scriu.
Privind înapoi, cât de greu a fost să scrii povestirile însumate în al doilea volum al tău, “Aclufobia”, şi apoi, să-l publici?
În ceea ce privește dificultatea scrierii lor pot spune că efortul a fost inegal: unele s-au scris mai ușor decât altele. Erau primele povestiri și am încercat pe atunci diferite tehnici și abordări, unele mai izbutite decât altele. Între timp am învățat mai multe din și despre scris, astfel încât îmi dau seama de inconștiența de care am dat dovadă scriind unele dintre acele texte. Este însă, în ansamblul ei, o colecție destul de precaută, în sensul că încă nu căpătasem suficient curaj pentru a impinge limitele (ceva ce acum e fundamental pentru mine și literatura mea) și încă mă temeam de reacțiile celorlalți. Mult mai curajos am fost cu apariția următorului volum de povestiri, Bizaroproze, în frunte cu asumarea numelui real pe copertă. De publicat nu a fost așa greu, în special datorită debutului meu, Îmblânzitorul apelor, care a avut un oarecare succes (atât cât poate avea un debut în proză la noi) pe atunci, epuizându-și tirajul, primind câteva premii, fiind nominalizat la un premiu internațional, bucurându-se de cronici bune în publicații respectabile etc. A fost o carte de vizită bună pentru ce a urmat, deși nu mai e o carte cu care să mă mândresc.
Dacă ar trebui să alegi o singură povestire din cele pe care le-ai scris, care ar fi aceasta şi de ce?
Hai să aleg din rândul celor pe care le-am publicat, pentru că am mai scris povestiri pentru un nou volum, care încă nu e gata: aș alege Vegetal, povestirea care deschide volumul Bizaroproze, pentru că însumează niște teme care mă obsedează chiar și acum, când mă pregătesc să scriu a opta carte, în special natura omului și depășirea acesteia. Pentru cei care nu o cunosc: un om transformat în plantă, crime în serie, clădire care se modifică, vecini misterioși și suspicioși, creaturi din abisul existențelor posibile și imposibile. Toate acestea apar, în diferite cantități și sub diverse forme, în multe alte texte ale mele. Am ales o povestire din Bizaroproze și pentru că este un volum care mi-e foarte drag, prea puțin citit și – îmi place să cred într-un mod romantico-damnat – cam neînțeles; mica mea cenușăreasă.
Ce cărți citești în prezent?
Aseară am terminat de citit singurul roman al scriitorului și ilustratorului Alfred Kubin, Die andere Seite; l-am citit pe germană, nu cred că există încă o traducere în limba română (aș traduce eu cartea asta, dacă ar vrea-o cineva; aviz editorilor). E un roman incredibil scris pe parcursul a opt săptămâni și publicat în 1908, în care Kubin imaginează un stat al visului realizat de un ins misterios și tare bogat în Asia, carte care a influențat apoi o parte din creația lui Kafka, cu care Kubin se cunoștea bine. Foarte faină cartea. Astăzi frunzăresc cu extremă plăcere antologia de povestiri fantasice a lui Alberto Manguel, Dark Waters, pe care mi-a adus-o poștașul de dimineață.
Cum crezi ca ţi-au influenţat lecturile scriitura personală?
În mod cert am fost influențat de cărțile citite și sunt o sumedienie de texte care m-au format. Nu țin minte să fi avut o zi din viața mea în ultimele două decenii în care să nu fi citit, așa că multe cărți probabil că s-au insinuat ca influente pentru literatura mea fără ca eu măcar să-mi dau seama; de multe ori poveștile trec din una în alta, autorii se transformă și curg prin pâlnia istoriei literare, cuvintele unora devin cuvintele altora, toate astea cu aceleași câteva – puține – zeci de litere pe care le avem cu toții la dispoziție.
De la unele cărți am învățat cum să scriu, de la altele cum să nu scriu; unele mi-au arătat ce îmi place să citesc, iar altele ce este o pierdere de vreme pentru mine. Cărțile mele sunt cele mai de preț obiecte pe care le dețin și scrisul este cea mai importantă activitate din viața mea, așadar pot spune că lecturile nu doar mi-au influențat scriitura, ci mi-au oferit viața pe care mi-o doresc.
În ciclul Miasma, a treia parte a aparut înainte de a doua. Afectează asta în vreun fel firul lecturii sau ciclul se poate citi în orice ordine?
Cred că e un bun prilej pentru a limpezi un pic chestiunea asta cu ordinea cărților din ciclul Miasma, pentru că am văzut-o abordată în mai multe locuri în tot felul de forme. De fapt, Miasma. Tratat de rezistența materialelor este (deocamdată) a patra parte, nu a treia. Cine are cartea va vedea însă că informația asta nu apare pe pagina de titlu, așa cum Scârba sfântului cu sfoară roșie menționează că este prima parte din seria Miasma, iar motivul este că mi-am dorit ca Miasma. Tratat de rezistența materialelor să fie o carte separată de trilogia din care face parte Scârba. Să fiu mai explicit: Scârba sfântului cu sfoară roșie este prima carte din ciclul Miasma, Bășica Lumii și a ne’Lumii este a doua și mai există o a treia carte care continuă povestea din cele două, dar care încă nu are un titlu. Abia apoi, în ordinea evenimentelor din cărți, vine Miasma. Tratat de rezistența materialelor. Așadar, deocamdată, au apărut prima și ultima (a patra) carte. Intenția este, ca să răspund la întrebarea ta, de a fi citite în ordinea apariției pe piață, pentru ca evenimentele și personajele să se arate în noi și succesive lumini și să capete mai mult sens cu fiecare nouă publicație. Dacă cineva așteaptă ca eu să public toate cărțile pentru a le citi în ordinea logică a întâmplărilor din poveste, e bine și așa. Pentru mine e mai important să fie citite, nu să fie citite într-o ordine anume. Însă ce e important de știut e că există un sens în modul în care am ales să public cărțile, nu e întâmplător și nici presat de cine știe ce forțe editoriale. Sunt un autor obsedat de formă și structură.
Te rog să ne spui câteva cuvinte şi despre cea de-a doua carte a acestei serii, care urmează să fie publicată.
În Bășica duc mai departe povestea din Scârba: se petrece în Lume și în ne’Lume și aflăm ce s-a întâmplat cu Taush în Valea Roasă, cum a devenit Bartholomeus un Pumn-de-Oase viu, cine este omul cu cap de cal și multe altele. Este, din punct de vedere al imaginației, cea mai explozivă carte a mea până acum. Este scrisă și va apărea în primăvara anului viitor. Continuarea ei va apărea în primăvara lui 2018 și, trecând dincolo de Lume și ne’Lume, adânc în miezul întru’Lumii, ne va lămuri pe toți ce este somnul misterios din ultima parte, Miasma. Tratat de rezistența materialelor.
Bartholomeu Pumn-de-oase din Scârba cere o plată în carne în schimbul povestirilor sale. S-ar putea spune că a povesti echivalează cu a da o parte din tine? Este schimbul echitabil?
Dacă e să privim exemplul lui Bartholomeus, atunci am putea spune că este exact invers: el, povestitorul, ia o parte din ascultător, în timp ce ascultătorul îi oferă o parte din sine ca preț pentru poveștile la care e părtaș. Însă ambele variante pot fi metafore valabile, deși, trebuie să recunosc, când am scris asta nu m-am gândit deloc la simbolistica acestor dezveliri de carne pe acumulări de povești. Pur și simplu s-a întâmplat, așa cum deseori se întâmplă când tratezi poveștile cu respect, pentru că au o ordine și o logică internă, care deseori scapă scriitorului. Ca să răspund la întrebare, da, este în mod evident vorba despre a da o parte din tine când scrii și publici, însă nu întotdeauna așa cum pot crede unii cititori. Eu sunt scriitor de ficțiune, nu de jurnal, deci deseori părțile pe care le dau din mine sunt rupte din versiuni scornite ale mele, ca firimituri din oameni de aluat la care frământ zi de zi pentru a mă asigura că am și mâine și am și altora de dat. Puțin din ce se vede acum în cărțile mele sunt eu cel real; inventez povești și le ofer. E atât de simplu. Întrebi dacă e echitabil? Nu cred, nu știu ce să spun, sincer. Efortul pe care îl investesc eu în scrisul meu este în mod limpede mai mare decât recompensele ce-mi revin. Nu prea înțeleg la ce fel de schimb te referi, însă, pentru că nu ar fi prea echitabil să primesc carnea cititorilor mei în schimbul poveștilor mele. Prefer admirația și banii lor.
În ciclul Miasma, Lumea şi Ne’Lumea se întrepătrund, nu există graniţe foarte bine delimitate. Cât de mult crezi că iese Ne’Lumea în Lume, în realitatea în care ne aflăm?
Așa este, limitele dintre Lume și ne’Lume pot părea difuze unui observator neinițiat din Lume sau din ne’Lume și granițele sunt mereu în mișcare. Rupturile care permit trecerile dintr-o parte în alta se realizează mereu cu mari sacrificii, iar Bășica Lumii și a ne’Lumii (Miasma 2), care va apărea în primăvară, va oferi și mai multe explicații legate nu doar de cele două lumi, ci și de alte trei care există în universul Miasma. Cât privește scurgea unei ne’Lumi în Lumea noastră, în „realitatea în care ne aflăm”, cum o numești, nu pot decât să ofer un răspuns poate dezamăgitor: nu cred că există o asemenea lume supranaturală în jur. Sunt raționalist, naturalist, ateu și îmi îngădui să mă joc cu ideile acestea doar în ficțiunea mea. Mai interesant mi s-ar părea să aflu ce e realitatea asta în care ne aflăm, despre care vorbești, și cât din ea chiar e reală; sau ce înseamnă a fi real.
Spune-ne cât de apropiată este legătura dintre scriitorul Flavius Ardelean şi cititorii lui, şi dacă se poate vorbi deja de cititori consecvenţi ai scrierilor tale.
Legătura e pe cât de apropiată poate fi o relație la distanță. Pentru că nu locuiesc în România și pentru că nu consider că un autor ar trebui să participe la prea multe evenimente într-un an (ba dimpotrivă, la foarte puține), nu mă întâlnesc des cu cititorii mei. Am însă mesageria activată pe Facebook și le răspund mereu cu mult drag la mesaje. Sunt un ins ceva mai rezervat și nu am foarte mulți prieteni (nu pentru că mi-ar fi greu să-mi fac, ci pentru că nu mi-e ușor să-i păstrez), astfel încât relația mea cu cititorii nu prea poate fi altfel.
Da, am observat că am un nucleu mic, dar solid de cititori fideli, la care țin și pe care îi respect, dar am observat și că foști cititori au renunțat la a mai urmări noile apariții. Asta este însă ceva ce nu mă miră deloc și nu reproșez nimănui nimic, pentru că fiecare carte a mea este atât de diferită de celelalte, încât e greu să găsesc un cititor care să se aplece cu aceeași plăcere asupra fiecărui volum scris de mine. Cei care o pot face sunt chiar acei câțiva, foarte puțini, dar foarte fideli cititori pe care îi am.
Într-o perioadă, obişnuiai să postezi destul de des link-uri către muzica pe care o asculţi. Mai urmăresti scena underground, ce trupe se mai regasesc în playlist-ul tau în prezent?
Sincer, nici nu mai țin minte perioada despre care vorbești, mai ales pentru că acum evit să pun linkuri către muzica pe care o ascult. Nu mai prea urmăresc scena underground românească, ascult însă multă, foartă multă muzică străină, o mare parte din ea din underground. Nu pot să mă apuc să îți dau nume de formații pentru că sunt chiar foarte multe (ascult cam șase ore de muzică pe zi în timpul serviciului, altfel ar fi de nesuportat), dar aproape toate sunt trupe de metal extrem. Excepție face muzica pe care o ascult când scriu, care este exclusiv dark ambiental.
Pentru că am adus vorba de muzică, ştiu că făceai parte dintr-o trupă. Care este viitorul lui Flavius Ardelean în scena muzicală?
Formația asta nu mai există de peste un deceniu. După ce am pus punct acelei povești am format o trupă cu câțiva prieteni, The Others, care au rămas toți în domeniul muzical și pe care îi voi numi, că poate ajungeți pe la concertele lor, merită: Petra Acker, Michael Acker, Victor Stoica, Alex Munteanu. Mi-ar plăcea să am un viitor pe scena muzicală, e drept, dar e mult de muncă și au trecut șapte ani de la ultimul meu concert profesionist pe o scenă, deci nu va fi ușor să-mi croiesc din nou drum prin lumea asta. Rămâne de văzut.
Au existat o serie de discuţii în ultima vreme despre faptul că din ce în ce mai puţini oameni citesc sau cumpără cărţi. Care este părerea ta despre acest subiect?
În mediul îngust (ca volum, nu ca minte) în care mă învârt eu se citește pe rupte și se cumpără cărți din ultimii bani din casă. Se citește mai mult decât acum cincizeci de ani și decât acum o sută și două și sunt și din ce în ce mai multe cărți pe lume. Întrebarea care trebuie pusă este mai degrabă ce se citește, pentru a înțelege ceva mai bine preferințele de lectură, dincolo de statistici seci de vânzări, care nu spun nimic despre calitatea cărților de pe piață, despre prospețimea lor, despre comportamentul editurilor și a librăriilor ș.a.m.d. și pot fi cam simplist interpretate ca lipsă a interesului pentru carte. E drept că românul citește mai puțin decât vecinii săi și că avem un procent înspăimântător de analfabetism funcțional, dar e un subiect mult mai amplu decât pot eu să-l tratez aici. N-am nici timpul, nici locul, nici priceperea necesară să rezolv problema asta, mă gândesc însă că trebuie să începem cu cei mai mici, să insuflăm în ei pofta de poveste și de citit și să sperăm la generații mai bune.
Cum crezi că ar putea fi atraşi oamenii, în special tinerii, către lectură?
La întrebarea asta ar trebui să vin cu niște propuneri de politică culturală și de strategii de piață editorială, pentru care însă nu sunt plătit. Pe scurt – ar putea fi atrași spre lectură gonindu-i cu jeturi de apă din furtune imense spre cubicule de câte o persoană în care să își petreacă toată viața apăsând pe unul dintre cele două butoane care să le scuipe cartea aferentă: Montaigne sau Cervantes. Dar poate că totuși au și alte lucruri mai bune de făcut în viață și nu toți oamenii trebuie să citească.
Care crezi că este rolul unei edituri în a aduce cartea mai aproape de publicul său? Din punctul de vedere al colaborării tale cu editurile, acest rol a fost confirmat?
Eu cred foarte mult în edituri. Nu sunt un simpatizant al self-publishing-ului și îmi place să cred că sunt și fidel editurii care mă găzduiește. Rolul de care vorbești este însă de nedezbătut, pentru că este vital pentru buna desfășurare a afacerii. Este identic cu rolul brutăriei de a găsi spații de desfacere pentru franzelele produse.
În ceea ce mă privește, da, editurile cu care am colaborat (două pentru cărțile mele, două pentru traduceri) și-au făcut datoria. Sunt foarte mulțumit de parteneriatul pe care îl am cu editura Herg Benet; am un editor care chiar simt că mă înțelege și, deși recunoaște caracterul necomercial al unor cărți pe care le-am scris, înțelege că e necesar să fie exact așa cum sunt. E un bun profesionist.
În încheiere, dacă ne-ai adresa o întrebare nouă, cei de la Revista de Suspans, care ar fi aceea?
Quo vadimus, Revista de Suspans?
