Când trimiţi un manuscris la o editură şi e acceptat spre publicare, ai o şansă de 50% să ţi se spună că un anume fragment sau capitol ar trebui scos. E de umplutură. E fără sens. Povestea poate merge mai departe şi fără el. Sunt capitole scrise sub impulsul de a face ceva atunci când n-ai nici cea mai mică urmă de chef să scrii. Şi cu toate acestea, asemenea capitole sau fragmente mari poţi întâlni în opera unor autori consacraţi care mai au şi câteva bestsellere la activ.
Poate cel mai elocvent exemplu este cazul lui Bret Easton Ellis cu al lui American Psycho. Cei care au citit cartea ştiu cât de greu e să parcurgi câte opt-nouă pagini pline de referinţe Genesis şi calupuri de text care descriu succesul trupei. Pe la sfârşitul cărţii există un asemenea capitol (asta dacă facem abstracție de alte descrieri lungi cu care e presărat romanul). Pagină după pagină de analiză a muzicii pop, ca un fel de reclamă obositoare care îţi întrerupe filmul fix când era mai interesant.
Şi ştiu – asemenea întreruperi au rostul lor. Pot să evidenţieze obsesia personajului principal (în cazul American Psycho) şi meticulozitatea lui când vine vorba de detalii. Pot să întrerupă istorisirea îndeajuns de mult încât să crească nivelul de suspans până la următorul capitol. Pot, prin contrast, să ridice puţin importanţa acţiunilor trecute şi viitoare.
Douglas Coupland a făcut aceeaşi chestie în Generation X, unde asistăm la un moment dat la o cină în familie, totul într-un peisaj atipic pentru roman: viaţă de oraş, familie, discuţii cu părinţii. Asta în timp ce restul cărţii se ocupă de izolarea din deşert, monologuri lungi şi acceptarea unei familii-surogat formată din prieteni şi amici. Ca şi în cazul lui Ellis, dacă ar fi să rupem capitolul respectiv din carte nu ar fi afectat nici şirul acţiunii şi nici vreun personaj. Textul stă acolo ca o pată de cafea pe o foaie albă, te râcâie, te face să-i cauţi scopul.
Un alt exemplu ar fi Philip K. Dick, autorul SF cu cel mai mare număr de ecranizări din istoria cinematografiei. În romanul Galactic Pot-Healer putem tăia cu pixul roşu calupuri întregi de text care nu servesc unui scop anume. Iar romanul nu e singurul de acest gen scris de Philip K. Dick. Confessions of a Crap Artist are scene cu vizite lungi şi inutile pe malul mării, introduce glorios personaje ce ulterior se pierd în obscuritate şi în general plictiseşte cititorul într-un hal fără de hal. Spre deosebire de restul romanelor lui Dick, pe acesta vă recomand să-l evitaţi.
Un capitol de umplutură poate reduce drastic calitatea unui roman şi, cu toate acestea, s-au publicat cărţi devenite ulterior bestsellere, cărţi care legau două părţi de poveste printr-un crâmpei de text fără cap şi coadă. Te aştepţi la asemenea scăpări din partea unor autori de duzină precum Craig DiLouie, al cărui The Infection ar putea să adoarmă şi un insomniac prin şirul de evenimente disparate întretăiate de descrieri voluminoase şi fără o utilitate precisă. Sau măcar de la un scriitor de talie medie precum Steven Gould, autorul lui Jumper, roman din care poţi rupe liniştit vreo 50 de pagini şi să le foloseşti pe post de evantai.
Krucifix al lui Serge Brussolo ar fi putut fi un horror peste medie dacă începutul cărţii nu ne-ar trece prin viaţa eroului principal, modul în care acesta ajută o familie de asiatici care depind de solda lui, familie al cărei unic scop e să dispară brusc şi fără urmă. Ca să nu mai vorbim de Brian Herbert, cel care a distrus visul frumos a ceea ce a fost seria Dune cu prequel-urile lui scrise schizofrenic şi grăbit.
Aceste capitole de umplutură le văd cumva ca pe copiii bastarzi care-s doar pe jumătate carne din carnea ta, dar de care nu te poţi despărţi din exact acelaşi motiv. Cineva a lucrat intens la ele şi păreau o idee bună la momentul lor. O schismă în gândire sau un fir epic care s-a dovedit de neurmat, dar de care nu te poţi despărţi datorită timpului investit.
