Introducere
Înainte de a pătrunde în lumea tenebroasă a vrăjitoriei care se deschide odată cu studiul sabatului este necesar de a expune, cel puţin pe scurt, răspunsul la întrebarea „de ce?“ – de ce studiul unui asemenea fenomen controversat care încă ridică semne de întrebare?
Interesul pentru un asemenea subiect mi-a fost stârnit în urmă cu un timp, când am avut ocazia de a lectura un roman beletristic surprinzător de bine documentat – dar nu biografic (!) – despre viaţa sângerosului Gilles de Rais, cunoscut şi sub numele de Barbă-Albastră[1]. Romanul Liturghia neagră semnat J.-K. Huysmans expune scene greu de digerat chiar şi pentru cititorul cel mai sceptic, scene descrise după documentele care expun atrocităţile săvârşite de acest bărbat în numele Răului.[2] Interesant este că un roman beletristic se transformă uşor-uşor într-o călătorie sumbră pe urmele unor practici care, probabil, au avut loc întocmai cum sunt scrise. Pasajele care înfăţişează modul de realizare al crimelor m-au determinat să încep această cercetare, ca şi acest citat, de altfel: „Este destul de uşor să recunoaştem absurdităţile, dar este mai dificil să ajungem la adevărul care se ascunde în spatele lor“[3]. Citatul este revelator dintr-un motiv evident: declaraţiile sângerosului bărbat sunt probabil „îmbogăţite“ de inchizitori, născându-se aici următoarea problemă: cum să putem afla care este adevărul, dacă documentele vremii prezintă un punct de vedere, cel al judecătorilor, cel al Bisericii, iar nu cel al acuzaţilor, care, după torturi inimaginabile puteau mărturisi orice li se cerea. În cazul lui Gilles de Rais, lucrurile sunt diferite, întrucât mărturisirile sunt realizate în circumstanţe diferite. De obicei, persoanele acuzate de vrăjitorie, în principal femei,[4] erau supuse torturii pentru a-şi mărturisi faptele, fapte care poate nici nu avuseseră loc, totul petrecându-se în mintea acestora din pricina unui posibil delir[5]. Lucrurile înfăptuite de presupuşii acuzaţi au avut loc în cadrul controversatului sabat, care, înainte de apariţia tratatelor de demonologie Formicarius[6] (citat şi în lucrarea coordonată de Robert Muchemblet, Magia şi vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până astăzi[7]) şi în Malleus Malleficarum[8], se pare că era negat în lucrarea Canon Episcopi – lucrare a cărui nume este regăsit în The Hammer Of Witches la paginile 105, 491, 497. Se pare că acest tratat scris iniţial în jurul secolului al IX-lea[9], iar mai apoi inclus în regulamentele Bisericii Catolice, nu ar fi ordonat condamnarea vrăjitoriei prin ardere pe rug, înecare, ci doar sugera respingerea de către societate a acestor persoane, şi, cel mai interesant aspect, nu recunoştea existenţa acestor întâlniri ale vrăjitoarelor, ci punea accent pe ideea de halucinaţii, de „amăgire“ din partea Satanei. Lucrările din secolul al XV-lea contrazic întru totul acest punct de vedere, după cum se va constata în rândurile de mai jos.
Canon Episcopi – desfiinţarea conceptului de Sabat
Teza ilustrată de Canon Episcopi este una simplă – şi, aş îndrăzni să afirm, una „blândă“, dacă luăm în considerare că este totuşi o idee ilustrată de Biserică în secolul al IX-lea – şi anume, negarea existenţei aşa-numitului sabat. Acesta reprezintă „slujba diavolească celebrată de preotul demoniac, care este vrăjitorul“[10]. Desigur, definiţia dată pare uşor plastică, nereuşind să expună în totalitate ceea ce presupune cu adevărat „sabatul“. James Sharpe, autorul care a redactat capitolul al V-lea, Insulele Britanice. O privire de ansamblu, din lucrarea Magia şi vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până astăzi[11], reuşeşte o definiţie mai complexă a acestui mit, pe aproximativ o pagină (!)[12]. În principiu, se aduc în vedere câteva elemente definitorii ale acestor întâlniri: adunarea nocturnă a vrăjitoarelor, reunite într-un anume spaţiu de prinţul demonilor, care este şi dirijorul ceremoniei, lepădarea de credinţa creştină şi jurământul de supunere în faţa demonului, supunerea faţă de puterea acestuia şi pactul diabolic. Per ansamblu, se poate remarca o răsturnare a principalelor acte ale liturghiei[13], profanându-se sacramentele. Această adunare include şi alte motive, precum: balul, banchetul şi copulaţia colectivă între participanţi.[14] Tot aici ne referim la creaturile regăsite sub numele de „incubi“ şi „sucubi“ cu care se petrecea desfrâul. Alte elemente, precum oncţiunea, zborul nocturn şi metamorfozele sunt discutabile. Veridic este însă actul ungerii cu vaselină, preparat din oasele arse ale copiilor nebotezaţi ucişi de vrăjitoare, fapt recunoscut şi condamnat de Inchiziţie începând cu secolul al XIV-lea.
Trecând în revistă o scurtă definiţie a ceea ce presupune sabatul, putem expune ideea regăsită în Canon Episcopi, prezentă în bine documentata lucrare a lui Brian Levack. The Witchcraft Sourcebook[15], şi anume a negării existenţei acestui fenomen. Canon Episcopi se prezintă drept o lucrare cu un caracter insolit. Levack observă că lucrarea a fost inclusă în secolul al XII-lea în Decretum, semnat de călugărul Gratian[16]. Tot Levack constată că acest Canon va începe să capete notorietate abia după începerea vânătorii de vrăjitoare în secolul al XV-lea. În acea perioadă părea să susţină un punct de vedere sceptic la adresa vrăjitoriei, deoarece Canonul punea pe seama Providenţei orice întâmplare. Cu alte cuvinte, nu accepta amestecul voit al Diavolului, ci îngăduit de Dumnezeu. Cât despre vrăjitoare, nu se accepta sub nicio formă ideea metamorfozării acestora în diferite animale, şi nici întâlnirile cu Diavolul, punând toate aceste fapte pe seama delirului, cauzat la rândul lui de Diavol, care primise înainte îngăduire din partea lui Dumnezeu (!)[17].
Parcurgând traducerea Canonului observăm că aceste întâlniri, presupuse a fi cu Diana, o zeiţă păgână[18], nu sunt „admise“. Sfatul este simplu: preoţii trebuie să se roage pentru cei care dovedesc o astfel de rătăcire indusă de vreun spirit malefic. Tot aici se menţionează că însuşi Satan se poate înfăţişa în înger al luminii, cât şi în persoane, în minţile celor slabi, care cred numaidecât aceste vise false. Canonul adresează retoric o întrebare: „Who is so stupid and foolish as to think that all these things which are only done in spirit happen in the body (…)?“[19] Mai departe Canonul evocă drept exemple viziunile lui Ezekiel şi ale apostolului Ioan, care l-au văzut pe Domnul.
Expunerea se sfârşeşte pe un ton pe care îndrăznesc să-l denumesc „apoteotic“, fiindcă îi numeşte necredincioşi pe aceia care cred că o fiinţă poate fi preschimbată, în bine sau în rău, de altcineva decât Dumnezeu, căci prin Dumnezeu totul a fost săvârşit[20].
Renegând deci ideea de preschimbare a fiinţelor umane în animale, Canon Episcopi neagă cel puţin două dintre caracteristicile principale ale sabatului: zborul nocturn şi metamorfoza, acestea fiind puse, după cum am văzut, pe seama halucinaţiilor induse de Diavol. Totodată, Canon Episcopi este recunoscut, conform lui Levack, pentru indulgenţa[21] sa, pentru că nu trimite sub nicio formă vrăjitoarele pe rug. Se recomandă episcopilor să „cureţe“ biserica de acestă „pestă“ prin alungarea ereticilor, şi, deci, nu prin torturarea şi uciderea lor.
Malleus Maleficarum – critica lucrării Canon Episcopi
Malleus Maleficarum [22], tratat apărut în 1486, semnat de H.Kramer şi J. Spenger, amândoi inchizitori dominicani, doreşte să sublinieze trei teme importante, regăsite toate în prima parte a tratatului, pe care ne vom axa analiza. Aceste trei teme sunt: desfiinţarea ideii care susţinea că vrăjitoarele nu există, ideea că Diavolul are nevoie şi de permisiunea vrăjitoarei pentru a înfăptui rele, şi nu doar de permisiunea lui Dumnezeu, şi ideea fiind catalogată de Levack una „misogină“, conform căreia vrăjitoria este mai cu seamă practicată de femei, decât de bărbaţi, pe motiv că acestea sunt „intelectual neputincioase, moral slabe“ şi că „pasiunea sexuală le determină să devină vrăjitoare“.[23]
În prima parte a lucrării se expune iniţial punctul de vedere regăsit în Canon Episcopi, ca mai apoi să fie contrazis, invocându-se legea divină [24], care spune că vrăjitoarele nu trebuie numai ignorate sau ocolite, ci ucise, cu atât mai mult dacă îşi recunosc faptele, adică înfăptuirea de rău şi contactul cu demonii. Se evocă al VIII-lea capitol din Deuteronom, care cere ca toţi vrăjitorii să fie distruşi.[25] Se evocă de asemenea şi un citat din capitolul al IX-lea din Levitic[26], care cere acelaşi lucru: distrugerea celor care practică vrăjitoria. Toate acestea se opun ideii ilustrate în Canon care nu cere uciderea vrăjitorilor ( tocmai pentru că se pun la îndoială înseşi faptele ).
Negarea existenţei vrăjitoarelor, conform lui Kramer, se opune sensului evident al Canonului, deoarece efectele acţiunii acestor persoane sunt reale, aici oferind drept exemplu impotenţa cauzată de vrăjitoare prin diferite mijloace, care nu sunt sub nicio formă simple iluzii, halucinaţii, precum susţine Canonul.[27] Este deci, inutil a se pune la îndoială faptul că vrăjile sunt efecte ale unor fantasme, tocmai pentru că o asemenea fantasmă nu poate fi procurată fără amestecul puterii diavolului, fiind aşadar nevoie de un pact cu Răul mai întâi.[28] Prin acest pact vrăjitoarea se dedică Diavolului, fiind de acum orbită şi devenind o marionetă malefică, acest lucru neputându-se întâmpla nici în vis şi nici în vreun fel de iluzie. Practic, vrăjitoarea se dedică trup şi suflet Răului odată ce pactul este săvârşit. Fără acest pact Diavolul nu poate înfăptui rău, idee ce contravine tezei Canonului Episcopi, care, după cum am expus şi mai sus, susţine doar necesitatea acordului din partea lui Dumnezeu, şi doar Lui.
Cea din urmă idee susţinută, aceea a constatării majorităţii feminine practicante a acestor fapte, este susţinută de Kramer prin exemple îndoielnice. Lăsând la o parte citatele din Seneca, din Cato, sau din Evanghelia după Matei care se poate să fi fost scoase din context, interesant este de urmărit demersul autorului de a explica predispoziţia femeii spre rău. În primul rând, ele sunt nişte fiinţe credule[29]. În al doilea rând, sunt uşor impresionabile, şi gata să primească influenţa răului. În al treilea rând, au „limbi alunecoase“, spunând totul şi altor femei, care, putem deduce, răspândesc credinţa în Diavol.[30] Autorul îşi continuă expunerea cu o mulţime de alte argumente: perfidia se găseşte mai degrabă într-o femeie decât într-un bărbat, inteligenţa femeii este comparată cu cea a unui copil, dar argumentul cel mai puternic este că femeia este înclinată mai mult spre carnal în comparaţie cu un bărbat, tocmai din acest motiv ajungând să înfăptuiască orgii cu demoni şi alţi păcătoşi precum ea. La acest argument este adusă în vedere ideea conform căreia femeia a fost creată dintr-un os îndoit, dintr-o coastă, care prin însăşi această îndoitură este imperfectă, făcând femeia să fie în mod natural un animal atras spre rău şi care înşeală, precum şi diavolul o face. Nu lipseşte din expunere povestea Biblică, momentul când femeia, Eva, este înşelată de şarpe. [31]
Partea a doua din Malleus Maleficarum descrie o serie de fapte comise de vrăjitoare în numele răului, unul dintre ele fiind esenţial şi pentru sabat, şi anume canibalismul infanticid, menţionat şi în descriere. Aici se subliniază că numai copii nebotezaţi pot fi luaţi şi ucişi de vrăjitoare. [32] Tot aici este descris şi sabatul şi modul prin care vrăjitoarele pot cauza infertilitate. Cazul dat este înfăţişat pentru prima oară în Formicarius[33], de unde, probabil, Kramer l-a preluat. De data aceasta un vrăjitor este cel acuzat. Acesta ar fi mărturisit că timp de mulţi ani a provocat prin vrăjitorie infertilitate unei femei şi odată cu aceasta, întregii gospodării. Infertilitate este un termen nepotrivit în acest context, căci se pare că femeia a conceput totuşi copii, doar că i-a avortat la un moment dat pe toţi cei şapte, acelaşi lucru păţindu-l şi animalele din gospodărie. Când acest Stadlin a mărturisit cele comise, a vorbit şi despre modul prin care s-a realizat vrăjitoria. Se pare că ar fi fost vorba de un şarpe ascuns sub preşul casei. Odată scos de acolo, vraja ar fi dispărut. Autorităţile însă nu au găsit nici urmă de un astfel de şarpe, pe care l-au crezut transformat în praf după trecerea unei perioade destul de mari de timp. Odată curăţat locul, lucrurile au revenit la normal.[34]
Concluzii
Parcurgând aceste două puncte de vedere, nu trebuie să ne grăbim să îmbrăţişăm ori pe unul ori pe celălalt, întrucât fiecare dintre ele are anumite tare. În primul rând, Canon Episcopi. Textul este încărcat de credinţa că Dumnezeu este totul, că El este atotştiutor şi că nimic nu se petrece în lume fără voia Lui. Astfel, nu e greu să înţelegem de ce susţine că doar cu permisiunea Sa Diavolul poate acţiona. Mai mult, nu acceptă ca Divinitatea să acorde Diavolului adepţi într-un mod real, fizic, tocmai de aceea nu acceptă pactul vrăjitoarelor cu Diavolul, metamorfozarea lor, şi deci, existenţa unui asemenea fenomen precum sabatul, care reuneşte aceste elemente într-un tot. Se înţelege, prin urmare, de ce se traduce acest fenomen prin halucinaţiile celor ce au păşit pe calea Răului. Aceste iluzii sunt, deci, opera demonilor, pentru că doar atât le permite Dumnezeu, să înşele prin iluzii, prin vise, iar nu prin lucruri ce ţin de ordin fizic, ca înfăţişarea Diavolului în mijlocul întâlnirilor vrăjitoarelor. De aici şi ideea că acest Canon Episcopi respinge existenţa vrăjitoarelor. Relele săvârşite nu există din moment ce se petrec în mintea acestor damnaţi.
Lucrurile stau cu totul altfel în Malleus Maleficarum. Din nou se ridică întrebarea de la începutul parcurgerii acestui studiu: de ce? Trebuie privit în ansamblu societatea Evului Mediu, şi mai ales aceea de la începutul secolului al XV-lea, când această lucrare a fost redactată. Schimbări sociale, foamete, boli – acestea alcătuiesc cadrul de ansamblu. Cineva trebuia să fie vinovat pentru toate acestea. Oamenii, societatea, în ultimă instanţă, nu putea accepta că totul vine de la Dumnezeu. Trebuia să fie un motiv pentru care Divinitatea îi pedepsea prin foame, dar mai ales prin teribila Ciumă, astfel încât vrăjitoarele au început de aici înainte să fie acuzate că sunt sursa Răului, că ele sunt cele care aduc nenorocirea peste societatea creştină cu frică de Dumnezeu. Orbiţi de această dorinţă de curăţire atât spirituală cât şi fizică a societăţii în ansamblu, inchizitori precum Kramer sau Spenger au căutat să îşi justifice de acum acţiunile împotriva vrăjitoarelor[35]. Lucrarea de faţă nu face decât să legitimeze faţă de laici, dar mai ales faţă de clerici, războiul acesta de curăţare îndreptat împotriva vrăjitoarelor, care, supuse torturii, mărturiseau nu ceea ce poate făcuseră, ci ceea ce credeau inchizitorii că acestea realizaseră. Inchizitorii au luat Dreptatea din Cer şi au coborât-o pe pământ transformându-se într-un mod grotesc şi inimaginabil în nişte mici şi distructivi dumnezei, uitând una dintre cele mai importante porunci din Decalog: să nu ucizi.
Bibliografie
B.P Levack, The witchcraft sourcebook, Taylor & Francisc Group, London, 2004
C. S. Mackay, The Hammer of witches. A complete translation of the Malleus Maleficarum, Cambridge, Cambridge, 2009
A. Buzalic, Demonologia creştină. Revelaţie, tradiţie şi raţiune, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2010
C. Ginzburg, ISTORIE NOCTURNĂ. O interpretare a sabatului, Polirom, Iaşi, 2004
C.Wilson, Ocultismul, Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti 2007
J.-K. Huysmans, Liturghia neagră, Polirom, Bucureşti, 2003
J. Palou, Vrăjitoria, Corint, Bucureşti, 2003
R. Muchemblet, Magia şi vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până astăzi, Humanitas, Bucureşti, 1997
Note
[1] J.-K. Huysmans, Liturghia neagră, Polirom, București, 2003, pg. 81
[2] Ibidem, pg. 159
[3] C.Wilson, Ocultismul, Pro Editură și Tipografie, București, 2007, pg. 220
[4] B.P Levack, The Witchcraft Sourcebook, Taylor & Francisc Group, London, 2004, pg. 57
[5] A. Buzalic, Demonologia creștină. Revelație, tradiție și rațiune, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2010, pg. 358
[6] R. Muchemblet, Magia și vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până astăzi, Humanitas, București, 1997, pg. 49
[7] B.P Levack, The witchcraft sourcebook, Taylor & Francisc Group, London, 2004, pg. 57-68
[8] C. S. Mackay, The Hammer of witches. A complete translation of the Malleus Maleficarum, Cambridge, Cambridge, 2009, pg. 105, 491, 497
[9] B.P Levack, The witchcraft sourcebook, Taylor & Francisc Group, London, 2004, pg. 33
[10] J. Palou, Vrăjitoria, Corint, București, 2003, pg. 29
[11] R. Muchemblet, Magia și vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până astăzi, Humanitas, București, 1997, pg. 131-199
[12] Ibidem, pg.180
[13] Ibidem
[14] Ibidem
[15] H. C. Lea, Materials Toward a History of Witchcraft, I, Philadelphia, 1954, pp. 178–180; conform B.P Levack, The Witchcraft Sourcebook, Taylor & Francisc Group, London, 2004, pg. 34
[16] B.P Levack, The Witchcraft Sourcebook, Taylor & Francisc Group, London, 2004, pg. 33
[17] Ibidem
[18] Ibidem, pg. 34
[19] Ibidem
[20] Ibidem, pg. 35
[21] Ibidem, pg. 33
[22] Ibidem, pg. 57
[23] Ibidem, pg. 58
[24] M. Summers, The Malleus Maleficarum of Heinrich Kramer and James Sprenger, London, 1928, pg. 1–7, 11–12, 20–21, 41–44, 89,94–98, 99–100, 111, 114–115, 117–118; conform B.P Levack, The Witchcraft Sourcebook, Taylor & Francisc Group, London, 2004, pg. 59
[25] B.P Levack, The Witchcraft Sourcebook, Taylor & Francisc Group, London, 2004, pg. 59
[26] Ibidem
[27] Ibidem, pg. 60
[28] Ibidem
[29] Ibidem, pg. 62
[30] Ibidem
[31] Ibidem, pg. 63
[32] Ibidem, pg. 65
[33] Ibidem pg. 53-55
[34] Ibidem, pg.68
[35] C. Ginzburg, ISTORIE NOCTURNĂ. O interpretare a sabatului, Polirom, Iași, 2004, pg. 5-30.