Dorian cel Gri

Dorian Gray dezvoltă motivul consacrat de intelectualul irlandez controversat Oscar Wilde: portretul ia asupra lui păcatele celui pictat, îmbătrânind şi sluţindu-se cu fiecare faptă care-i mutilează acestuia sufletul, consumată pe altarul hedonismului – al cultului plăcerii deşănţate. Figura efeminată a lui Dorian Gray, păstrată odată cu tinereţea lui, contrastează deliberat cu brutalitatea în crescendo a firii sale, iar intenţia pictorului Basil Hallward, aceea de a imortaliza puritatea frumuseţii fizice, se disipează treptat în neputinţa lui de a contracara natura diabolică a celui redat pe pânză.

În această ecranizare din 2009 a singurului roman publicat de Wilde, Dorian, iniţial un tânăr timid şi retras, e moştenitorul unchiului care i-a zdruncinat copilăria. Nu pare însă prea afectat, iar scurtele scene în care-şi aminteşte de chinurile îndurate şi de bastonul unchiului nu sunt destul de convingătoare şi nu-i justifică îndeajuns comportamentul narcisist viitor. E greu de spus dacă scenariul a urmărit să motiveze devierea morală a personajului prin suferinţele copilăriei. Există, totuşi, un liant între traumele primilor ani de viaţă şi evoluţia lui spre patologic: portretul pictat de Basil Hallward va fi ascuns tocmai în podul unde Dorian a îndurat bătăile de la unchiul său. Podul casei în care urmează să trăiască tânărul proaspăt îmbogăţit devine astfel depozitarul maleficului, la care nu are acces decât el. Numai Dorian deţine cheia spre această frântură de iad aruncată pe pământ, iar în iad nu are ce căuta nici măcar iubirea salvatoare, aşa cum am constatat la sfârşitul filmului.

Pactul cu diavolul e semnat în clipa când Dorian declară, în stil mai degrabă nefaustian, că ar da orice să arate întotdeauna ca în portretul realizat de prietenul său, Basil. E momentul în care satana trece la atac prin intermediul lordului Henry Wotton. Wotton e instrumentul demonic – ispita stăruitoare. Soarta se va întoarce însă şi împotriva lui, prin fiica sa, care va încerca, iubind, să repare marioneta stricată voit de tatăl ei. Din păcate, Dorian nu mai poate fi salvat nici măcar de iubirea ei şi preferă moartea, conştient că nu e capabil să răsplătească dragostea cu dragoste, ci riscă să facă rău în continuare. Când îşi dă seama că viaţa nu e o suită de experimente nesfârşite, e prea târziu pentru el. Orice eveniment îşi va găsi complinirea, se va repeta, poate sub o altă formă, şi va avea consecinţe. Se va convinge de acest lucru însuşi unealta diavolului, a cărui conştiinţă pare a se trezi din somnul negru al păcatului în momentul când Dorian Gray se arată interesat de fiica lui. Wotton e un Mengele care perverteşte suflete, dar unul ipocrit, pentru că propovăduieşte desfrânarea, însă nu o practică niciodată. Totuşi, va atinge apogeul profesiei de spoliator de conştiinţă, pentru că Dorian Gray va perservera în traiul păcătos pe care i-l insuflă şi după ce va ieşi de sub influenţa lui directă, plecând într-o „călătorie” de vreo douăzeci de ani. Pactul nu se rezumă la transferarea păcatelor asupra portretului, ci şi la a menţine „originalul” veşnic tânăr şi frumos. Dorian se bucură de tinereţe fără bătrâneţe, dar nu şi de viaţă fără de moarte, pentru că, aşa cum se spune de câteva ori în film, el însuşi e moartea.

Sunt bine realizate, dar prea scurte sau prea rare, scenele în care se arată transformările tabloului, mai ales cele iniţiale. Sigur, nu mi-am închipuit că o să-i crească portretului coarne, dar la un zâmbet răutăcios în colţul gurii, pe lângă viermişorul sugestiv ieşit din ochi, tot am sperat. Am rămas cu impresia că Oliver Parker s-a temut să nu cadă în ridicol într-un film de suspans cu tente horror (prea) discrete, după ce a regizat, în 1999, An Ideal Husband, comedie scrisă tot de Oscar Wilde. Sau poate că lui Parker i se potrivesc mai bine comediile gen Johnny English Reborn (2011), în care se poate marşa pe ridicol sub masca parodiei, cu condiţia ca actorii să fie de calibrul lui Rowan Atkinson.

E imposibil să nu-ţi aminteşti, când vezi „hrubele” opiomanilor din Anglia victoriană, de Din iad – Jack Spintecătorul (2001), un film excelent, cu Johnny Depp în rolul inspectorului Frederick Abberline, şi el un suflet pierdut în mrejele drogului care îi amplifică abilităţile psihice neobişnuite. De fapt, Din iad şi Dorian Gray sunt filme pereche, aparţinând aceleaşi Anglii victoriene, ambele conţinând scene în care nobilul evadează în spaţiul ororilor sărăciei, în atmosfera sinistră din cartierul londonez White Chappel, în Londra sumbră din vremea lui Dickens. Dorian Gray e un Jack Spintecător al propriului suflet, prin adâncirea voită în mizerie ca mijloc de ignorare a suferinţei. E urmaşul lui Casanova, depravatul secolului al XVIII-lea, dar un urmaş mai nedemn şi mai pervers decât el, sălăşluind într-o lume veşnic prizonieră întunericului căruia, în cele din urmă, i se va preda.

Urmărindu-l pe tânărul actor Ben Barnes în Dorian Gray, m-am întrebat întruna cum l-ar fi interpretat Johnny Depp pe Gray. Sobrietatea de care e capabil Depp, un aventurier şi-un experimentator al păcatului, ca să mă exprim eufemistic, şi în viaţa de zi cu zi, e uimitoare în Din iad… Şi să nu uităm cât de nevinovat şi cuminte pare când joacă în Turistul, cu Angelina Jolie. Probabil că ar fi fost uimitor şi în filmul realizat după romanul lui Wilde. Dar Ben Barnes nu se lasă mai prejos. Echivalentul masculin al Albei-ca-Zăpada are avantajul tinereţii şi răspândeşte senzaţia de mister consacrată de prinţul care aşteaptă sărutul nevinovat al unei prinţese, ca să-l scoată de sub blestemul unei vrăjitoare geloase.

Colin Firth, cu nobleţea întipărită pe chip din naştere, dă greutate filmului, în tandem cu Ben Chaplin. Amândoi sunt exponenţi ai unui farmec masculin matur, în contrast cu tinereţea „crudă” a lui Ben Barnes.

În ceea ce priveşte distribuţia feminină, Heather Graham ar fi fost o Sibyl Vane mult mai reuşită decât Rachel Hurd-Wood, dacă e să privesc lucrurile din perspectiva aurei de nevinovăţie şi puritate a personajului-victimă, menit să moară de tânăr. Totuşi, R. Hurd-Wood e foarte potrivită în rolul de actriţă la un teatru de duzină din Londra în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, căruia H. Graham probabil că nu i-ar fi corespuns din cauza vârstei puţin prea înaintate.

Atrag atenţia în Dorian Gray simbolurile plasate cu discreţie în scenele de tip interludiu. Cel al viermelui care iese din ochiul portretului e limpede că trimite la moarte, la sufletul ros de păcate, anticipând viitorul cadavru ros de larve. Florile sunt mai bogate în sensuri ascunse. Crizantema albă de la buzunarul lui Dorian îi prefigurează sfârşitul – crizantema e floarea care se duce, de obicei, la morminte. Floarea roşie e patima ucigătoare, sângele lui Sibyl Vane, al pictorului Basil Hallward, victimele lui Gray, iar trandafirul galben e premergătorul iubirii zadarnice a lui Emily Wotton.

În ciuda florilor şi-a culorilor, Dorian Gray rămâne un personaj cenuşiu, aşa cum anunţă chiar numele său. La urma urmei, fiecare purtăm numele pe care l-am primit, dar sufletul ni-l colorăm singuri, după cum ne e firea şi priceperea.



Dorian Gray (Marea Britanie, 2009); R: ; Scenariu:   după un roman de ; Cu:  


  

Despre Antuza GENESCU

Antuza GENESCU a scris 40 articole în Revista de suspans.

Antuza GENESCU (n. 14.01.1968), absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie, Universitatea de Vest, Timişoara. Este preşedinta Clubului de Anticipaţie H.G. Wells din Timişoara. Traducătoare, scriitoare, organizatoare de evenimente SF. A organizat, cu sprijinul cenaclului H.G. Wells, cele două Săptămâni Internaţionale de Science-Fiction (1999, 2003) în cadrul Schimbului Cultural, Ştiinţific şi Science-Fiction Anglo-Român, în colaborare cu clubul Phoenicians din Londra. Este membră a Societăţii Române de Science-Fiction şi Fantasy. A tradus romane de Gene Wolfe, Vernor Vinge, Jack McDevitt, Robert J. Sawyer, Ken Grimwood etc. şi povestiri publicate în antologiile The Year’s Best Science Fiction (Gardner Dozois) şi The Year’s Best Fantasy & Horror (Ellen Datlow). A publicat povestiri science-fiction în „Paradox”, „Helion”, „Orient Latin”, „Banat”. Susţine rubrica „Lectograf SF”, în suplimentul literar „Paralela 45” al „Renaşterii Bănăţene”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *