Andrea Camilleri – Sunetul viorii
Traducere de Emanuel Botezatu
Editura Nemira, Bucureşti, 2009
256 pagini
De multe l-aş fi crezut în stare pe Salvo Montalbano după ce am citit primele trei volume care-l au ca protagonist, nu însă şi că va deveni un fervent ascultător de concerte de vioară.
(Asta i se datorează unei bătrâne de optzeci şi ceva de ani pe care a cunoscut-o cu prilejul anchetei din volumul anterior, Hoţul de merinde. Dar să nu anticipăm.)
În acest al patrulea volum al seriei, Montalbano trebuie să rezolve o anchetă aparent imposibilă: pe când se ducea grăbit la înmormântarea soţiei unui vechi prieten, şoferul lui comisarului, Gallo, subalternul care suferă de mania vitezei, loveşte o maşină parcată regulamentar în apropierea unei vile somptuoase.
La început, Montalbano nu dă atenţie cazului, dar ceva îl roade mai târziu şi nu se poate abţine să nu arunce un ochi mai atent. Ceea ce va descoperi în vila liniştită va declanşa de fapt ancheta, prilej încă o dată pentru Andrea Camilleri de a ne oferi o nouă mostră de umor nebun, o anchetă complicată şi întâlnirea cu delicioasa bucătărie siciliană. Pentru că, în locul unor locatari liniştiţi, Montalbano descoperă cadavrul unei femei complet dezbrăcate, sufocată în cearşafurile de pe patul din dormitor. Dar bineînţeles că aparenţele sunt înşelătoare, iar Salvo Montalbano are acum mai multe pe cap decât în volumele anterioare: noul chestor este un îngâmfat cu aere şi nume de burghez ramolit care vrea să modernizeze poliţia, să adopte metode de investigare moderne, urmărind să scape de Montalbano, pe care îl consideră învechit şi depăşit; noul investigator adus de chestor nu-l poate suporta, la rândul său, pe Montalbano, sentiment, de altfel, împărtăşit de comisar; iar Livia, iubita dintotdeauna a lui Montalbano, simte că nu mai poate trăi fără micuţul Francois, orfanul pe care comisarul reuşise să-l scape din ghearele criminalilor în volumul anterior şi care acum se află la sora lui Mimi Augello, prietenul şi nu prea al lui Montalbano de la secţie, şi, în acelaşi timp, subalternul său direct.
Pe măsură ce ancheta avansează, noi indicii ies la iveală: Michela, tânăra ucisă, fusese soţia unui medic renumit din Bologna. Cum vizitase de multe ori acele locuri pitoreşti din Sicilia rurală, se îndrăgostise iremediabil de ele şi îşi construise acolo o vilă cu banii generosului soţ. Unui tânăr cam naiv şi redus mintal i se aprind călcâiele după ea, şi chiar acest tânăr este într-un final acuzat de uciderea ei, mobilul fiind, evident, gelozia. Totuşi, nu Montalbano este care îl acuză, ci noul anchetator, întrucât Montalbano îi jignise grav pe chestor şi pe omul acestuia. Drept urmare, chestorul îi luase ancheta din mână. Cum îl ştim pe Montalbano om ambiţios şi încăpăţânat, nu se va lăsa cu una, cu două şi va continua ancheta neoficial, din umbră. Prilej cu care se va reîntâlni de nenumărate ori cu bătrâna sa prietenă, doamna Clementina Vasile Cozzo, cea care îi fusese de mare ajutor în rezolvarea anchetei din volumul anterior. Aceasta acum are un vecin ceva mai neobişnuit: un muzician celebru, care s-a retras în plină glorie şi din motive misterioase, şi care, în fiecare vineri dimineaţa, susţine un concert la vioară doar pentru urechile stilate ale bătrânei sale vecine.
Am avut sentimentul, parcurgând primele două volume, că timpul are răbdare cu Montalbano şi îl lasă să se bucure din plin de viaţă. Aici însă totul se schimbă. Viaţa lui tihnită ia sfârşit, scoţându-l pe comisar din starea de somnolenţă, de dolce far niente: îi moare prietenul din copilărie, Gege, apoi îi moare tatăl, chestorul şi judecătorul care îl ajutau mereu şi-i dădeau mână liberă să-şi desfăşoare anchetele neconvenţionale se retrag, Livia, iubita lui, are din ce în ce mai des gânduri de căsătorie şi de întemeiere a unei familii, insistând să-l înfieze pe sărmanul Francois, care însă se simte foarte bine alături de noua sa familie de la ţară. Iar o nouă femeie pare a-şi face loc în viaţa lui Montalbano: Anna, prietena decedatei Michela, de care Montalabno se simte foarte atras; iar sentimentul este reciproc.
Merită apreciată alegerea lui Camilleri de a nu-l lăsa pe Montalbano să se complacă în lâncezeală şi-ntr-un stil de viaţă prea liniştit. Probabil autorul şi-a dat seama că, altminteri, ar prezenta, liniar, doar anchete sângeroase, mafioţi, răzbunări şi umor, lipsind ingredientul care dă valoare unei cărţi: povestea de viaţă a personajului, motivele pentru care îl îndrăgeşti şi suferi alături de el, sau îl urăşti şi-i doreşti să se împiedice la tot pasul.
