Ştiu că o să mă acuzaţi… Ştiu că o să spuneţi că umblu după audienţă cu orice preţ (altfel de ce-aş folosi acelaşi „brand” întrebuinţat cu destul succes în aria literaturii imaginarului?)… Sau că nu am nimic de-a face cu un domeniu care dovedeşte tot atâta legătură cu SF-ul cât are astronomia cu arta culinară! Şi totuşi… Înainte de-a începe să aruncaţi cu pietre, ascultaţi ce am de spus. S-ar putea să descoperiţi (unii — cu surprindere, alţii — fără) că am destule motive (poate chiar mai multe decât foarte mulţi „cunoscători”) să mă exprim în acest câmp literar devenit din ce în ce mai popular în ultimii ani, pe numele său „literatura de suspans”.
În privinţa asta, am chiar şi o observaţie de făcut. La fel ca şi în cazul literaturii imaginarului — unde SF-ul, fantasy-ul, fantasticul şi horror-ul inspirat de cele trei menţionate anterior nu mai încap în haina prea strâmtă a convenţiilor respectivelor genuri — proza poliţistă, de spionaj, thriller sau horror pare să fi ajuns şi ea într-un punct de inflexiune care a dus la apariţia noţiunii mult mai generale de „suspans”. Nu sunt critic literar specializat în domeniu, nu vreau să despic firul în patru, opt, doisprezece etc., dar cred că fenomenele prezintă unele similarităţi ce nu pot fi ignorate. Şi nu e de mirare: indiferent de gen, literatura evoluează, fenomenele de osmoză devin din ce în ce mai prezente, nimic nu mai e ce-a fost… Decât — poate — în mintea puriştilor cu orice preţ! Dar asta este o altă poveste…
Să ne întoarcem însă la oile noastre.
De ce-aş putea pretinde că am ceva de spus în materie de literatura suspansului? Foarte simplu: dincolo de faptul că-mi place, că am suficiente lecturi în spate ca să-mi permit să-mi dau cu părerea, că am tradus chiar câteva romane din acest domeniu, trebuie să reamintesc celor care au uitat (şi să aduc la cunoştinţă celor care n-au ştiut niciodată) că vreme de aproape şapte ani am realizat la Radio România Tineret singura emisiune din audiovizualul românesc dedicată literaturii poliţiste şi de spionaj, pe numele său CLUBUL DETECTIVILOR! „Naşa” a fost răposata Jana Gheorghiu, o persoană admirabilă, profesionist desăvârşit şi care — aidoma unui copoi — „mirosea” de la distanţă emisiunile (sau măcar iniţiativele) de succes. Îmi aduc aminte şi acum momentul în care m-am dus la ea cu proiectul emisiunii, cu ideea că — vorba sinucigaşului cu pistolul la tâmplă — „încercarea moarte n-are”. M-a privit, m-a ascultat şi la sfârşit m-a întrebat: „Eşti în stare s-o faci?” Eu — care mă dusesem mai mult într-o misiune de prospectare — am crezut că nu aud bine. Berbec fiind, am însă o viteză de reacţie destul de bună, aşa că gura mea s-a dovedit (ca de obicei) mai rapidă decât creierul. „Evident”, am spus, „în maximum trei luni!” Şi-atunci am îngheţat… Cum să te duci la un şef de post de radio naţional şi să-i spui că „o să faci” ceva, cândva? Spre surpriza mea, răspunsul a fost unul monumental: „Bun! Asta înseamnă că ai un proiect adevărat, nu o chestie de moment!” Am aflat, într-o discuţie ulterioară, că dacă aş fi spus „Putem începe de mâine” proiectul mi-ar fi fost respins ca neconvingător. A fost una dintre lecţiile profesionale importante pe care le-am învăţat pe parcursul carierei mele de jurnalist la Radio România…
Prin urmare, odată acceptată ideea, a trebuit s-o şi pun în practică. Ceea ce mă preocupa de multă vreme era faptul că nimeni nu ştia cum se „producea” literatura poliţistă (predominantă la acea vreme faţă de alte subgenuri ale suspansului), deşi toată lumea citea în draci aşa ceva — evident, fără să recunoască!
Am început prin a face inventarul posibililor colaboratori. Lista s-a dovedit destul de subţire la acel moment (1997): Rodica Ojog-Braşoveanu, Haralamb Zincă, George Arion, Horia Tecuceanu, Paul Ştefănescu, Ştefan Berciu, poate şi alţii, de care acum nu-mi amintesc. Singura soluţie? Străinii, mult mai pe fază decât noi, plus că la vremea respectivă în România încă nu fusese adoptată legea copyright-ului… Ca urmare, puteai folosi orice material doreai — bineînţeles că (din curtoazie) pomeneam în emisiune numele autorului sau al cărţii folosite — pentru a crea un sumar cât mai divers şi mai interesant. Şi, să dea dracii (iertaţi-mi expresia grosieră, dar e singura care mi-a venit în minte acum!), chiar aveam succes!!! Difuzată în fiecare sâmbătă, în intervalul orar 20-21 — la concurenţă cu „Surprize, surprize” (realizator: Andreea Marin), „Academia Vedetelor” (realizator: Dan Negru) şi „Steaua mea norocoasă” (realizator: Mihaela Rădulescu) —, emisiunea CLUBUL DETECTIVILOR a avut un succes absolut neaşteptat, depăşind media de audienţă a postului şi aducându-mi o primă binemeritată, pe care bineînţeles că am investit-o imediat în cărţi şi în jocuri pe calculator (da, recunosc, am şi acest viciu — în cantităţi mici însă, şi numai pe sprânceană!).
Dacă ar fi să aleg dintre subiectele difuzate de-a lungul anilor (emisiunea a luat sfârşit în 2004, odată cu dispariţia postului Radio România Tineret), atunci aş opta pentru câteva cu adevărat remarcabile, inedite în româneşte: Hitch — Viaţa şi opera lui Alfred Hitchcock (autor: James Russell Taylor), Micii maeştrii ai romanului poliţist francez (Jacques Baudou), Sex şi spionaj (David Bower), Radiobiblioteca de proză scurtă poliţistă, Agatha Christie — O biografie neoficială (Jeffrey Feinman), Din amintirile unui fost agent FBI (Robert Ressler), A doua generaţie: vârsta de aur a romanului negru american (Jean-Jacques Schleret) etc., etc. V-aş mai putea da o mulţime de alte exemple, dar mă mulţumesc cu cele de mai sus, pentru că doresc să subliniez un lucru foarte simplu: am încercat, în acei ani, să ofer ascultătorilor postului de radio România Tineret mijloacele necesare pentru a pătrunde dincolo de „faţada” genului, pentru o înţelegere critică a unui tip de literatură altminteri considerat „de duzină”. Surpriza mea a fost să constat că am şi reuşit: într-unul dintre cei opt ani de difuzare, serialul dedicat ucigaşilor în serie — cel semnat de Robert Ressler — m-a pus într-o situaţie absolut uluitoare…
Eram la penultimul episod (cartea are „doar” vreo 400 de pagini şi am difuzat-o de-a lungul a peste doi ani, în traducerea prietenului Liviu Radu), când — chiar în mijlocul emisiunii — a sunat telefonul din studio şi o doamnă foarte revoltată a cerut să vorbească urgent cu mine. Am luat receptorul, am răspuns conform normelor profesionale acceptate şi ce credeţi că am auzit? Doamna respectivă mă acuza loud and clear că sunt un pericol pentru societate, că serialul cu pricina era menit să corupă tânăra generaţie şi să-i dea idei pentru a-i jefui, teroriza, tâlhări, umili, păcăli pe oamenii de bună-credinţă. Ca urmare, respectiva persoană mă informa că va face o plângere la conducerea Radioului pentru ca eu să fiu sancţionat, ba chiar îndepărtat de la „cârma” emisiunii respective. I-am replicat doamnei că s-a trezit cam târziu şi că, dacă voia să facă un asemenea demers, ar fi trebuit să înceapă în urmă cu peste doi ani, nu atunci când mai aveam de difuzat doar un singur episod!!! Mă rog, lucrurile s-au terminat cum s-au terminat, după care mi-a venit ideea să sun la centrală să văd de unde venise apelul. Spre surpriza mea, am aflat că apelul venise din interior, de la Controlul General — adică de la acel serviciu tehnic menit să pună în undă, în cele mai bune condiţii, TOATE emisiunile transmise de noi către lumea întreagă, mai apropiată sau mai îndepărtată. Cu alte cuvinte, doamna cu pricina se dovedea a fi colegă cu mine la Radio România, dar ceea ce m-a şocat cel mai tare era faptul că îi trebuiseră peste doi ani ca să se lămurească asupra caracterului „nociv” al serialului difuzat în emisiune! Pentru a explica despre ce era vorba de fapt, menţionez că Robert Ressler este creatorul termenului de serial killer şi unul dintre cei mai importanţi membri ai Biroului pentru studierea comportamentului ucigaşilor în serie din cadrul FBI (Behavioural Science Unit). Amintirile sale, publicate după ieşirea la pensie, s-au dovedit imediat a fi un bestseller şi s-au vândut în milioane de exemplare în întreaga lume, iar autorul a servit drept model pentru personajul Crawford (şeful agentei Clarice Starling) din romanul Tăcerea mieilor de Thomas Harris. Robert Ressler a studiat — din punct de vedere al comportamentului — pe cei mai mari ucigaşi în serie arestaţi de poliţia americană şi a reuşit să creeze unele dintre cele mai interesente (şi mai corecte!) profiluri psihologice realizate vreodată. Tocmai de aceea, cartea sa a devenit un adevărat obiect de cult printre studenţii în drept americani şi a produs inclusiv un efect secundar — unde credeţi? — în România!!!
La ce mă refer? E foarte simplu: după săpuneala încasată de la „colega” din Radio, la sfârşitul emisiunii respective, în timp ce stăteam la taclale cu operatoarele din cabina de emisie, sună iarăşi telefonul. Soţia mea — care de obicei este secretar de emisie, prin urmare se ocupă şi de legăturile telefonice — răspunde, şi ce credeţi că ne-a fost dat să auzim? O puştoaică de 18 ani voia să stea de vorbă cu noi şi să ne mulţumească pentru serialul cu ucigaşii în serie, care — spunea ea — a ajutat-o să înveţe o mulţime de lucruri folositoare, menite s-o apere de pericolul serial killer-ilor!!!
Dumnezeu să-i mai înţeleagă pe amatorii de suspans!
Va urma
