3.
Ceva cald şi umed îmi invada interiorul. Ceva lipicios. O plăcere ireală inducea torentul spasmelor incontrolabile. În trupul meu se dizolva o parte din sufletul tău. Tot ce, cândva, compunea acea aură sibilinică, pe care nu mă încumetam nici măcar s-o visez, acum era aici, în interiorul meu, în mine. Puteam să scornesc mii de imagini, necesare descrierii acelei prezenţe vii. Şi totuşi, cât de impropriu nu ar suna, acel conţinut cald îl asemuiam luminii lichide, obturând mici spaţii întunecate în care nu a pătruns nici măcar sângele meu negricios. Doar acel lichid alb putea limpezi ceea ce uneori, în nopţile nesfârşite, inducea o stranie senzaţie de arsură. Îl închipuiam lucind. Am închis ochii. Simţeam totul. Simţeam din exterior. Cu alte organe. Inexistente ori, probabil, vibrând în corpul de deasupra mea, în tine. Şi nici nu mai ştiam dacă se putea vorbi de o limită clară, de ceea ce ar putea separa două siluete de umbră şi beznă, unduind la unison, în ritmul bătăilor de inimi atât de apropiate, încât aproape că se atingeau.
Chiar şi-n întuneric, ştiam unde eşti. Străpungând văzduhul, poate că privirea ta ilumina părţile nevăzute ale sufletului meu. Îl purta înspre căldura corpului tău, ca pe un spectru de fum, revenind la izvorul flăcării sale. Era ca şi cum aş fi fost doar o nălucă, materializându-se într-un trup costeliv, pe măsura diminuării distanţei dintre noi.
Treptat, realizam cât de sensibil şi diafan devenea tot ce te înconjura, tot ce atingeai şi priveai, de parcă ai fi anulat contururile acelor obiecte, făcându-le să fuzioneze cu aerul pe care îl respiram. Şi mai exista şi acel miros inconfundabil. Trebuia să inspir adânc, să-mi reţin respiraţia până în clipa în care simţeam cum, undeva, într-un loc secret din creierul meu, ceva necunoscut începea să se dilate. Avea loc acel proces complex, ce stârnea senzaţii neînţelese, obligându-mă să-mi doresc totul, absolut tot ce-ţi aparţinea. Poate că aşa începea delirul. Începeam să uit. Nu mă interesa trecutul tău. Şi ce dacă existau şi alte persoane în viaţa ta? Şi ce dacă mâinile tale, cândva, în afara timpului nostru, atingeau alte mâini? „Asemenea nopţi de răsfăţ erau prezente doar în imaginarul meu”, te confesai şi mă făceai să te cred. Uitam. Uitam totul. Iar acest „tot” se referea chiar şi la persoana mea. Chiar şi la tine. Oferind sensuri nebănuite existenţei mele, înţelegeam că iubesc. Te iubesc.
Exista, totuşi, un singur om care ne unea, un suflet ce locuia în casa surorii mele. Era fiica noastră. Lara. În ultimii ani, acest copil aproape că reuşi să se înstrăineze de noi. O vedeam rar. Nu o căutam, pentru că o ştiam liberă şi fericită în noua ei casă. Iar Edith, sora mea, aproape că nici nu ne mai permitea s-o vizităm. „Doar când vă amintiţi de ea, vreţi s-o vedeţi”, ne reproşa de multe ori. „Trebuie s-o înţelegem, insistai tu. Singurătatea induce suferinţe insuportabile”, referindu-se la viaţa lui Edith, mă făceai să înţeleg adevărul. Arătându-mi fotografiile cu cele două femei, căutai anumite asemănări între fizionomiile lor. Aveai perfectă dreptate, spunându-mi că ochii lor iradiază aceeaşi lumină, că buzele sunt arcuite după acelaşi contur, iar pielea lor are aceeaşi tonalitate. Ştiam că nu greşeşti, cu toate că încercam să te contrazic. Ţineai morţiş să-mi demonstrezi că nu ne-am înşelat. Vorbindu-mi de caracterul exemplar al surorii mele, mă lăsai să înţeleg faptul că alegerea noastră era cât se putea de corectă.
They Walk Among Us
― Sâmbăta viitoare o voi rezerva în totalitate fiicei noastre, mi-ai spus. Vom pleca departe de aceste locuri. Doar noi doi. Vreau să-i îndeplinesc unul din tainicele-i vise.
Ştiam că nu trebuia să mă opun dorinţelor tale. Aş fi putut să insist, să-ţi propun să călătorim toţi trei. Probabil că ţi-aş fi spulberat toate planurile. Nu cunoşteam tactica la care urma să recurgi. Cu siguranţă că intenţiile tale aveau un scop clar. Speram, totuşi, că situaţia se va îndrepta, că fiica se va întoarce, va înţelege că iubirea din sânul familiei nu are niciun termen de comparaţie. Bănuiam că tocmai pe acest gând se fonda şi sensul pe care îl urmăreai. Şi totuşi, un presentiment neclar mă arunca în hăul gândurilor aberante, în tenebrele date de teama de a nu pierde ceea ce ne aparţinea în totalitate. Răul provocat de oameni, din invidie, gelozie ori dintr-o nebunească dorinţă de revanşă e net inferior răului ivit în urma situaţiilor neprevăzute. Omului te poţi împotrivi. Faptele neaşteptate pot distruge tot ce am clădit o viaţă întreagă, am făurit, am ridicat precum castele de nisip. Ajunge o singură clipă, un val ivit ca din senin şi totul, absolut totul poate fi spulberat, măturat, anulat, contopit cu nisipul ţărmului întunecat.
Exista şi altceva, o luptă oarbă, purtată cu propria persoană. În asemenea momente doream nici să nu mai exişti, dar înţelegeam că nu exista nimeni atât de râvnit, aşteptat, visat, căutat chiar şi în locurile în care ştiam că nu te vei opri vreodată. Poate că acele spaţii existau doar în mintea mea. Nu ştiu de ce, dar de multe ori le asemuiam descrierilor întâlnite şi în fabulaţiile fiicei. Citindu-mi anumite pasaje găsite pe te miri ce site-uri, Lara mă lăsa să cred că imaginile croite din acele idei îi erau cunoscute. Le trăia. Articula anumite adjective şi se oprea tocmai în locurile în care textul se întrerupea brusc. Probabil că urmau descrierile genunii, capătului de drum ori întunericului în care pătrundeai fără voia ta. Intuiam că tocmai dintr-un asemenea tunel, într-un viitor apropiat, nu vom izbuti să mai ieşim vreodată.
Nici nu ştiu dacă ceea ce trăiam în acele zile, îndărătul luminii amăgitoare, nu ascundea adevărul nimicitor: un fel de închistare sau refulare într-un univers delimitat de umbre ameninţătoare. Amăgirile mele se datorau, mai degrabă, acelei premoniţii neînţelese, aruncându-mă într-un fel de negură în care se dezintegra totul, creştea din interior, aidoma întunericului din nopţile de noiembrie. Speram să înfrunt toate acele halucinaţii. Recurgeam la stoicismul de care dădeam dovadă doar în prezenţa ta. Fumul din vis, treptat, devenea foc. Tăişurile orbitoare conturau mari bucăţi de metal, de tablă roşie, desprinse de autovehiculele mistuite de flăcări, abandonate la marginea drumului cenuşiu. Şi totuşi, aşijderea efectelor întâlnite la software-urile utilizate pentru editările video, lumina şi unghiurile acelui spaţiu necunoscut îmi permiteau să surprind imaginea dindărătul unui geam fumuriu. Acolo era Lara. Pe bancheta din spate, cu palmele lipite de sticlă, chipul fiicei nu trăda nicio emoţie, teamă sau oroare. Dimpotrivă. Liniştea de care dădea dovadă, pasivitatea ori lipsa oricărei împotriviri, oarecum, delimitau această imagine de restul visului. Mi se părea că doar eu eram cea care putea schimba totul. Era ca şi cum aş fi recurs la procedeul suprapunerii. Am plasat un layer inadecvat într-un cadru apocaliptic. Problema consta tocmai în dificultatea eliminării respectivei potriviri. Stratul suprapus, reprezentând imaginea fiicei, nu se supunea modificării. Undeva, într-un loc ascuns, s-a produs o eroare. Nu găseam punctul trebuincios. Ştiam că n-am să-l aflu nici până în clipa în care flăcările planului apropiat vor nimici totul. Absolut totul.
M-am trezit îmbrăţişându-te. Am tresărit. Te-am trezit în toiul nopţii. Nu te găseam în acel coşmar, dar te ştiam acolo. Ţi-am spus totul. În clipa în care m-am simţit în stare să judec cu luciditate fiecare amănunt, am purces la comparaţii ce ţi-au stârnit fiori şi te-au pus pe gânduri.
― Poate că n-ar trebui să pleci. Iar dacă tot insişti, această sâmbătă o putem petrece dincolo de fluviu. Cunosc un loc acolo. O noapte la hotelul Danubius e un vis ideal pentru orice familie ce se vrea fericită.
― Da, ai bâiguit mai mult pentru tine, justificându-ţi mai apoi alegerea. Trebuie să-i îndeplinesc visul. Şi dacă nu mă crezi, poţi să-ţi arăt ultimul ei mesaj de pe Facebook „Îmi poţi demonstra ce înseamnă iubirea de tată?” Pricepi?
Era clar că nu mă puteam opune acestei iubiri deosebite. Afecţiunea ta nu cunoştea limite. Ţi-am spus de nenumărate ori că Lara îţi semăna întru totul. Şi nu doar fizic, dar şi prin felul ei de a fi, de a reacţiona, ori, mai degrabă, de a enerva prin acea impasibilitate, tăcere, ignorare totală tocmai în clipele în care se aştepta desluşirea, răspunsul necesar, când interlocutorul îşi pierdea cumpătul văzând-o, văzându-vă cum, pur şi simplu, faceţi abstracţie de prezenţa lui. În asemenea cazuri poate că nici minciuna nu m-ar fi supărat într-atât de mult, pe cât mă agasa indolenţa ta. Tu chiar nu înţelegeai că fericirea mea depindea doar de un simplu gest, de un singur cuvânt? Cum aş fi putut să vă opresc? Trebuia să inventez ceva. Orice.
Atunci, în acea noapte, în urma acelui coşmar, pentru mine, sâmbăta nu mai era doar ziua de poimâine. Era o ruptură de etern. Aidoma fisurii prezente pe ovalul de sticlă al ceasului din dormitor. Locul ciobului absent, absorbind lumina rămasă în această casă, eliberând rotocoale de umbră, treptat, devenea întunericul ce urma să se coaguleze între pereţii de piatră şi lemn rece. Te îmbrăţişam. Te cunoşteam mult prea bine. În ecoul respiraţiei tale învăţam să desluşesc chiar şi persistenţa tăcerii, acea linişte stăruitoare fără de care singurătatea noastră ar fi fost imposibilă. Ştiam că înţelegi. Cu cât deveneam tot mai apropiaţi, cu atât ne simţeam mult prea singuri, lipsiţi de interesul din partea celorlalţi, lăsând să se înţeleagă supremul adevăr: ne aparţineam pentru totdeauna. Probabil că am reuşit să ne izolăm aproape în totalitate. Dar nu ştiam că-n asemenea cazuri alte forţe, incontrolabile, pot schimba cursul firesc al existenţei noastre. Şi acelor intemperii, neprevăzutului, omul nu se mai poate opune. Putem învinge totul, putem obţine totul, exceptând, totuşi, o simplă îmbrăţişare, o privire, cuvântul ce urmează să-l rostim într-un viitor care nu e altceva decât o pregetare.
Te sărutam pe frunte, ca şi-n acele seri de început, când încercam să te epatez, mă temeam şi treceam printr-o susceptibilitate neînţeleasă. Nu mă lăsai să te cunosc. Ocoleai răspunsurile clare. Chiar de la prima întâlnire. Era o toamnă de basm. Interminabilă. Ireală. Aidoma acelui cadru idilic în care privirile noastre s-au intersectat pentru prima dată. Şi de atunci m-am îndrăgostit de fluviu, de toate râurile, de ploile şi lumina roşiatică învăluind sălcii învăpăiate. De valuri alburii şi de caierele plumburii ale ceţii. De tot ce nu vedeam, ce-mi scăpa până la ivirea ta. Iubeam totul, cât îmi erai alături. Iubeam şi acum, când ai revenit, când trecuse totul, însă o parte din tine, ceva nelămurit şi dorit, nu-mi mai aparţinea. Nu-ţi aparţinea. Nu mai erai soţul de atunci, de dinainte. Nu mai erai tu. Ce puteam să fac în asemenea circumstanţe? Trebuia să joc fals. Condescendenţa, amiciţia, învoiala ori alte sentimente, aspecte ale existenţei noastre anterioare deveneau doar nişte noţiuni. Pe cât îmi era cu putinţă, încercam să ascund totul. Nu voiam să mai fiu eu, cea de atunci. Sesizam, totuşi, un aspect straniu: pasiunea ori ceea ce nu se supunea raţiunii, nu putea fi uitat. Chiar dacă îţi spuneam că nu te recunosc, chiar dacă jucam după un scenariu fals, înţelegi de ce nu puteam, nu puteam să nu te iubesc?
Nu puteam să mă opun intenţiilor tale. Mi-ai fi ghicit, probabil, ipocrizia. Ţi-am spus că te voi reţine, că vei fi prizonierul meu, pentru că aveam nevoie de tine. Voiam să te ştiu sănătos, perfect refăcut. Ştiam că din scenele de care îţi aminteai ai fi fost în stare să făureşti povestea unui trecut la fel de verosimil precum prezentul căruia începeam să mă opun, pe care încercam să-l denaturez. Inelul, malul Adriaticii, Lara şi multe alte amintiri expuse cu o meticulozitate de invidiat nu-mi ofereau siguranţa necesară. Nu ştiam dacă într-adevăr, cum aş fi dorit, ţi-ai amintit absolut totul. Edith avea şi ea un rol important în tot acest calambur. De fapt, tocmai prezenţa ei, rostul ei, măiestria de care dădea dovadă, toate astea mă făceau să-mi pun zeci de întrebări. Când ţi-am spus că e soţia ta, oare de ce n-ai ripostat vehement? De ce nu te-ai opus? Se putea să-ţi fi amintit doar elementele disparate? Sentimentele?
― Vreau să cunosc adevărul, ai răbufnit.
Tăceam. Probabil că „spoliere” ar fi fost cuvântul necesar descrierii stărilor prin care treceam. Mă simţeam vânată de fiinţa care se oglindea în interiorul meu. Voiai să-ţi deconspir totul, dar nu ştiai că iubirea ideală induce misterul necesar. Chiar şi atunci când scriam, când făuream lumi imposibile, îmi spuneai că avem norocul de a trăi de două ori aceleaşi sentimente. Descriindu-le, găseam mii de conotaţii ale acestor trăiri înălţătoare. Divinizam ceea ce făceam, cu toate că nu reuşeam să-mi explic esenţa anumitor amănunte. Întotdeauna, înainte de a începe un paragraf nou, înmuiai vârful creionului într-un amestec de nisip, pilitură de aur şi apă. Apoi, cu frunze uscate, păstrate dintr-un noiembrie imemorabil, în partea de jos a foii întindeai stratul de ceară topită. Spuneai: „Să lăsăm cuvintelor libertatea necesară”. Temeinicia ta, felul în care izbuteai să te detaşezi de această lume, de parcă invadând spaţiile imaginarului meu, amestecându-mi gândurile cu gândurile tale, toate astea mă făceau să nu mă mai pot recunoaşte decât în prezenţa ta. „Oare iubirea noastră nu se rezumă doar la nişte imitaţii, la felul în care copiem persoana de alături?” În semiîntunericul biroului cu oglinzi, chiar şi respiraţia noastră căpăta un luciu aparent: valuri de aer învelite în fumul lumânărilor aprinse primprejur. Să te ating, atunci, în acele ore, mi se părea a fi ceva de neînchipuit. „Frunzele acestei toamne au mirosul sufletului tău”, ai spus tu.
4.
― Adevărul, insistam. Nu aveam nevoie de jocul ei stupid. Mi-a spus că mi-a acceptat subiectul, că va juca tocmai aşa cum îmi doream. Ticluirile nu-mi puteau fi de niciun folos. Nici într-un caz n-aş fi acceptat fericirea promisă, bucuria oferită de prezenţa ei, dacă nu mi s-ar fi oferit o infimă parte de adevăr, de realitate în care aş fi reuşit să mă recunosc.
În ciuda vârstei, a melancoliei ori romantismului, Elza era o femeie plină de tact. Fabula, visa, se credea stăpâna universului fictiv şi perfectibil, dar, când venea vorba de situaţii îndoielnice, de anumite dificultăţi, mă uimea rapiditatea şi justeţea reacţiei sale. Felul în care soluţiona aceste impedimente, recurgând la o manieră pe cât de complexă, pe atât de subtilă, această fiinţă aproape angelică m-a ispitit chiar de la prima noastră întâlnire.
― Există un singur adevăr, se explica femeia din faţa mea, un adevăr dureros pe care n-ai cum să-l înţelegi. Nu eşti pregătit pentru aşa ceva. Înţelept ar fi să acordăm timpului întâietatea cuvenită. Şi poate că, după o vreme, n-ai să mai insişti. Înţelegând totul, nu vei pune la îndoială aceste cuvinte.
― Dar nu te acuz, aproape că am răbufnit. Ştiu că ai suferit zile de-a rândul doar ca să mă ştii fericit. Pur şi simplu, trăiesc un sentiment straniu: mă simt ameninţat de ceva ce nu reuşesc să desluşesc, nu-i găsesc originea, nu ştiu sub ce formă se ascunde aici, atât de aproape de mine; de tine, în cele din urmă. Musteşte între noi, în noi, pregătindu-se parcă să ţâşnească în exterior, să ne rănească. E ceva din trecut, ceva neîmplinit, omis ori uitat. Pricepi?
Nu ştiam dacă pricepea. Poate că nici nu încerca să-mi înţeleagă raţionamentele lipsite de premisele clare. Ori poate că ştia cu exactitate ce căutam tot acest timp. Ştia şi răspunsul, rezolvarea ideală, dar se temea să-mi deconspire asemenea certitudini. Pentru ea, pentru Lara şi pentru străina care cu atâta vervă şi stoicism susţinea că e soţia mea, pentru cele trei femei nu eram altceva decât un om bolnav, supus tratamentului riguros, o persoană căreia i se interzicea chiar şi cel mai neînsemnat efort. Zilnic, respectând orarul prestabilit de medicul de familie, fusesem nevoit să înghit cele trei tablete de culori diferite, un fel de sedative fără de care nu aş fi rezistat. Mă uimise faptul că spre amiază chiar şi Elza m-a obligat să înghit aceste medicamente. Poate că n-ar fi fost nimic neobişnuit, dar, brusc, fusesem frământat de anumite gânduri: „Cum de aflase acest amănunt şi de unde făcuse rost de ceea ce-mi era indispensabil?” Concluzia era la fel de simplă: Elza mă cunoştea. Juca fals, şi-n acest caz mă vedeam nevoit să adopt o strategie înşelătoare.
― Nu mai înţeleg absolut nimic, minţeam, dorindu-mi să par total străin de ceea ce se petrecea, se înfiripa, năştea alte semne de întrebare.
― Totul va fi bine, mă liniştea ea. Îţi vei reveni cât de curând. Doar să nu încetezi să crezi, să lupţi, să iubeşti.
Adoram acest loc, această casă, fiinţa din faţa mea. Îngemănarea visului cu realitatea mă făcea să mă simt liber, suveranul universului croit din amintiri şi iluzii mult mai veridice decât faptele trecutului, decât senzaţiile date de acest prezent. Poate că această iubire nu era altceva decât o formă de apărare în faţa fricii de care deveneam tot mai conştient.
― Trebuie să plec, zise Elza în timp ce privirea îmi fusese vrăjită de lumina ce iradia din adâncul Dunării. Ştiam că umbra edificiului din apropiere nu era doar o maculă întunecată, unduind pe suprafaţa lichidă. Ştiam că ea se adâncea în apă, presupuneam acest aspect. Citeam câteva din însemnările ei: „Prea bine ştiam: nimeni nu-şi poate aminti mirosul. Însă mirosul trupului tău mi-a amintit totul.” Probabil că se temea şi ea. Acest „totul” augmenta o mare parte din bănuielile mele. „Credeai că am să uit ceea ce ani de-a rândul clădisem din dorinţe şi vise?” Îmi recunoşteam vorbele, ideile notate în agenda ei. Era clar: Elza a purces la elaborarea unui plan destul de complex. Nu-şi permitea să acţioneze în necunoştinţă de cauză. Orice pas greşit ar fi îndepărtat-o de scopul urmărit. Mă uitam prelung la aceste pagini şi nici nu ştiam ce fel de mutare trebuia să fac. Puteam să plec pentru totdeauna. Dar, în acest caz, exista un impediment major: amintirile. Asemenea gânduri întunecate aveau un singur scop: îmi complicau existenţa, o făceau imposibilă.
Când sunetul strident al telefonului m-a adus la realitate, eram convins că de cealaltă parte nu se afla altcineva decât ea. Nu credeam în premoniţii ori coincidenţe. Credeam doar în puterea gândului ce putea induce ori completa gândul omului pe care îl iubeşti cu adevărat.
― Nu trebuia să pleci, auzisem vocea fiicei. Aici, între aceste ziduri, în această linişte o recunoşteam mai bine ca niciodată. Chiar şi respiraţia ori tăcerea ei le-aş fi recunoscut aici. Doar aici.
― Ascultă-mă, te rog! am intervenit. Dacă tot ai aflat unde mă aflu acum, de ce nu vii să mă iei?
― Nu mă pot apropia de…
A urmat o tăcere prelungă, ceva ca un plâns înecat. Ştiam: dacă în aceste minute ea mi-ar fi fost alături, sigur mi-ar fi întors spatele. Apoi m-ar fi rugat s-o sărut pe frunte, s-o îmbrăţişez. Mi-ar fi zis: „Tată, doar tu ştii să mă ierţi.” Însă ea se afla dincolo de aceste ziduri, dincolo de închipuirea mea, într-un haos în care nişte siluete de umbre îmbrăcau hlamidele luminii amăgitoare. Şi, în mintea mea, spontan, îşi făcuse loc o asociaţie cât se putea de nefirească. Vedeam flacăra lumânării, de un galben orbitor, alunecând înspre un roşu sângeriu. Miezul părea gol: o formă de inimă întoarsă invers, o mică pată în care nu exista nimic, absolut nimic. În comparaţie cu luminile ce demascau culori aflate într-o permanentă schimbare, întunericul îmi apărea etern tocmai prin această lipsă a oricărui aspect perceptibil.
― Îţi propun să ne întâlnim, am continuat oarecum ezitant.
― Presupun să vei reuşi să ajungi până la ţărm. E o piatră acolo, o piatră de forma şi mărimea luntrii. Peste un sfert de oră ne putem întâlni. Vrei?
Voiam. În mintea mea, fiica ocupa un loc privilegiat. Vedeam în ea tot ce aş fi vrut să fiu, visele copilăriei ce se înfiripau, se întregeau, se materializau în acest suflet, desprins parcă de sufletul meu. Încercând să mă eliberez de impresia năzăririi, în care simţeam că încep să mă scufund, i-am acceptat propunerea. Înţelegeam că hăul ce creştea împrejur era indus doar de absenţa ei. Simţeam nevoia s-o ascult. S-o privesc. S-o văd zâmbind şi să-i simt mâna caldă atingându-mi mâna, în timp ce numai în vocea ei cuvântul „tată” suna întru totul adevărat. Trebuia să mă eliberez de orice gând întunecat, să refuz să-mi amintesc chipul ei din oglinda retrovizoare, acei ochi ca de sticlă, în care, în acele clipe fatidice, întrezăream cioburi învăpăiate, cuprinzând spaţiul apropiat. Nu ştiam ce vedea ea. O închipuiam întinzându-mi jumătatea stângă a inimioarei de argint, medalionul pe care i-l dăruisem când împlinise zece ani. Apoi totul s-a stins. Întunericul devenea insuportabil. Nu mai vedeam nimic. O auzeam plângând, dar nu o puteam ajuta. Plânsul devenea vuiet, ecoul respiraţiei, răsunetul valurilor îndepărtându-se şi smulgând parcă o parte vie din trupul meu, ceea ce, într-o adnotare găsită de curând, Elza denumise „suflet lichid”.
Aproape că nici nu-mi mai aminteam drumul până la mal. Într-un târziu am realizat că şedeam pe luntrea de piatră. Priveam în zare. Dincolo de această lume. Aşteptam. În depărtare, dinspre apus, valurile aduceau ceva alb, ceva ce părea că s-a desprins de orizontul îndepărtat, devenind tot mai desluşit, tot mai luminos, făcându-mă să mă simt înstrăinat de propria persoană. Observam că acea formă plutitoare lăsa în urma ei dâre roşietice, umplea aerul dimprejur cu o lumină ciudată, cu umbre amintind de pescăruşii eliberaţi de sub năvodul transparent, asemuit pojghiţei de protecţie, necesară spre a permite fluviului să nu se reverse dincolo de această realitate.
― Presupun că ai dedus rostul acestei întâlniri, mă trezise vocea fiicei.
― Da, am confirmat. Chiar simţeam nevoia să te întâlnesc, nădăjduind că îmi vei lămuri anumite aspecte.
― De ce ai plecat?
― Mi-am amintit totul.
Cu Lara mă simţeam liber. Lipsit de frica trădării, prezenţa ei îmi conferea o libertate totală. Ea anula orice urmă de întunecime din preajma mea, chiar şi acel sentiment straniu, ce mă făcea să cred că sufletul unui mort neştiut mai mereu mă urmărea, dorind să-l recunosc zi de zi, începând cu clipa accidentului. Prins în asemenea ipostaze, respectiva dedublare părea, oarecum, firească. O asociam tentativei de a-mi recâştiga propria identitate. În acest sens, Lara era unica persoană care îmi putea oferi ajutorul necesar, gândeam, privind-o lung, ca şi cum aş fi privit doar o umbră aflată în picioare. Aici. În faţa mea.
― E ceva acolo, zise fata, eliberându-mă de ideea oricărei halucinaţii. Se apropie de mal. Vine înspre noi.
M-am ridicat. Apucând-o de umeri, am rugat-o să părăsim acest loc.
― Nu! s-a împotrivit ea. Pare un sac de plastic.
― Văd ceva alb înăuntru. O cămaşă.
Iniţial, gândisem că era doar o părere. Apoi, luând în calcul mărimea foliei transparente ce învelea acea făptură ori acel obiect, am înţeles că în acea seară aproape imposibilă, pe Dunăre plutea un manechin. Mi-am amintit de angajaţii magazinelor universale, de acei nerozi ce se izbăveau de obiectele nefolositoare ori ieşite din uz într-un mod cât se putea de urât. Pur şi simplu cedau aceste siluete, ani de-a rândul pârlite de soare, valurilor năvalnice.
― Pare a fi un om, se neliniştea fiica.
― Nu e niciun om, am răbufnit pregătindu-mă se plec. Am prins-o de mână şi i-am zis că nu-mi place tot ceea ce se petrece aici. Suntem aşteptaţi, am adăugat.
― Mama nu ştie unde sunt. Şi, oricum, e plecată.
― Elza se va întoarce din clipă în clipă. N-aş dori să nu mă găsească acasă.
― Impresionant! râse fata. De câte ori să-ţi amintesc că numele mamei mele e Edith? Cu riscul de a părea plictisitoare, mă simt nevoită să-ţi repet ceea ce nu-mi place câtuşi de puţin. Tată, tu eşti bolnav! Tu nu mai eşti cel care ai fost. Iartă-mi aceste vorbe, dar uneori simt că nu mai rezist.
Mirat şi descumpănit de ceea ce mi-a fost dat să aud, am strâns-o la piept, pentru că în ochii ei îşi făcuseră loc lacrimile compătimirii. O auzeam suspinând, în timp ce-i sărutam creştetul. Trupul mlădios, tremurând în braţele mele, era o parte din trupul meu, era ultima scânteie de care îmi legasem toate speranţele. Ea era fiica mea, fructul iubirii împlinite, umbră fără timp, desprinsă parcă de două suflete regăsite pe limanul ce păstra urmele paşilor cunoscuţi, urmele existenţelor anterioare. Temându-mă că în acea seară se va apropia de marginea malului, mi-am reamintit episodul în care, indiferent de cât înţelese din vorbele mele, luând în considerare vârsta ei de atunci, i-am zis: „Să nu te apleci peste ceea ce e îngrădit de oameni”. Însă inevitabilul nu putea fi neglijat. Acum, când au trecut mai bine de opt ani de la acea scenă, fiica s-a apropiat de apă.
― Mă tem c-am mai văzut chipul acestui răposat ce-ţi seamănă întru totul. În visul meu nu el era învelit în sacul de celofan, ci tu, tată, tu purtai demiul transparent. Te retrăgeai în apă, trăgându-l după tine, eliberându-l de umbra nisipoasă, de acest plastic străveziu ca de o placentă de văzduh închegat. Cred că am încurcat ceva esenţial în acel vis, şi acum cu nimic nu te mai pot ajuta. Nu de plecările spre locuri neştiute ar trebui să te temi, ci de evadarea dintr-o realitate mărginită doar de mintea ta, de ceilalţi.
Zgâindu-mă la făptura ieşită din apă, nu ştiu de ce, dar în mintea mea îşi făcuse loc chipul văzut înainte de accident, expresia de asprime de pe chipul meu, reflectat în oglinda retrovizoare. Mortul îmi semăna întru totul.
― Stai! am strigat, dar era prea târziu. Fiica reuşise să deschidă partea superioară a sacului de plastic. O faţă ca de var, brăzdată de cute vineţii, aidoma plasei de sârmă oţelită, îmi induse un gând cât se putea de neadecvat: eternul înspre care ne îndreptăm neîncetat are chipul morţii atât de fireşti.
― Să plecăm, poruncisem, văzând că fata continua să se holbeze la acea vedenie. Îl cunoşti? întrebasem oarecum inconştient.
― Nu. Dar Edith, mama mea, îl cunoştea.
Va urma
