Ultima pagină

Începutul a avut loc marţi după-masă. Mai exact, spre seară, când lumina zilei se diluase, devenind de-o culoare cenuşie, aproape murdară, care-mi invada camera căptu­şită cu cărţi. Am amânat să aprind lampa, angajându-mă într-unul dintre jocurile mele preferate; caraghios şi pueril, dar apt a-mi oferi o infuzie de optimism. Am făcut cocoloş coala de hârtie şi mi-am împins scaunul în spate până am zărit, într-un colţ, coşul destinat chiştoacelor de ţigară şi resturilor de papetărie. Am potrivit cocoloşul în mâna dreaptă ca pe o minge de baschet. „Dacă nimeresc, voi avea o mare reuşită.” Aşa îmi spuneam de ani de zile. Fraza se prăfuise, se uscase de-a binelea, devenind de o banalitate înfiorătoare. Cu toate acestea, când reuşeam, creştea în mine, pentru câteva clipe, un fir de siguranţă şi unul de optimism. Cu asemenea artificii îmi duceam zilele. Am aruncat mingea de hârtie la ţintă. A urmat traiectoria cu precizie, dar, spre stupoarea mea, s-a deplasat nevero­simil de încet, ca-ntr-o peliculă derulată cu încetinitorul, aşezându-se, cuminte şi fără pic de zgomot, pe fundul coşului. Am crezut că fusese o iluzie optică, un efect straniu alluminii murdare din încăpere, o festă jucată de dioptriile ochelarilor purtaţi pe nas şi pe care cam de multişor trebuia să le schimb. Dar nu a fost nimic din toate acestea.

În urmă cu unsprezece luni mă sună secretara şefului să mă prezint imediat. Ceea ce am şi făcut, şeful fiind un mai vechi prieten de-al meu, de pe vremea când lucram în acelaşi birou. Cu toate că ajunsese şef (după ce l-am ales democratic), nu părea să-şi fi schimbat atitudinea, cel puţin faţă de mai vechii săi prieteni.

Zăcea, scufundat într-un fotoliu de culoare verde, şi pufăia din pipă. Mă privi vag, cu un aer mai mult plictisit decât obosit.

— Ai un plic pe birou.

— Din străinătate? am întrebat dintr-o suflare, iar el a zâmbit pe sub dârele de fum.

— Dacă ar fi fost de-acolo… nu l-aş fi deschis, dragă Patrocle. Doamne, cum poţi purta numele ăsta, e de-a dreptul imposibil!

— Aşa a vrut mama, m-am răstit eu, tocmai pentru că nu-mi plăcea nici mie, iar dacă ea aşa a vrut, n-am să mi-l schimb… de dragul cititorilor.

— De cititori puţin îţi pasă, din moment ce scrii toate bazaconiile alea.

— Ca să scot revista din rahat, l-am întrerupt eu, după cum ţi-ai exprimat dorinţa.

---

---

Ne-am privit o clipă în ochi şi-am izbucnit amândoi în râs. Doar pentru câteva momente mi-am amintit de râsul care ne cuprindea pe vremuri, când strecuram grosolane greşeli gramaticale în articole, iar cenzorul de serviciu (băiat bun, de altfel, grăsuţ şi lucios la faţă) nu reuşea să le descopere, iar noi i le arătam întrebându-l, cu tâmpă nevinovăţie, dacă nu cumva acelea sunt niscaiva inadvertenţe de exprimare scrisă, întrebare care-i umplea nasul cu broboane de sudoare. Doar pentru câteva momente a fost un râs ca atunci. Apoi a cedat nervos, strident, şi l-am întrerupt brusc. I-am tăiat gâtul.

— Din cauza numelui… nu-mi scrie Carina, am încer­cat să fac autoironie.

— Chiar aşa, m-a acompaniat şefu’, Patrocle şi Carina sună ca nuca-n perete.

Am tăcut o vreme amândoi. Fiecare cu gândurile sale. Ca şi cum nu ne-am fi aflat în aceeaşi încăpere. Apoi mi-am amintit.

— Ce-i cu plicul acela?

—L-a adus un individ. Cică material inedit despre… ia să vad dacă ghiceşti despre ce anume.

— Despre revoluţie. Materiale bombă despre evenimen­tele decembriste, am replicat, lipsit de entuziasm.

— Exact. Sunt şi poze care, evident, pot fi trucaje. De asemenea, fotocopii după cine ştie ce falsuri. Acum e imposibil să mai demarcăm adevărul de minciună, în această oală în care înoată falsul şi mistificarea alături de…

— Alături de noi. E o derută de amploare. La organi­zarea ei am contribuit din plin.

— Trebuie să ne vindem revista.

A lansat mai multe rotocoale albastre de fum în direcţia mea, iar privirea lui parcă-mi spunea:„Ehei prietene, mai ţii minte ce idealuri bântuiau prin noi?” Chiar aşa. Au bântuit ele o vreme, apoi şi-au luat tălpăşiţa. La naiba cu idealurile, când prin buzunare-ţi bântuie vântul.

— Materialul adus de individ e trăsnit rău de tot. Revoluţia este, în viziunea textelor prezentate, un rezultat al acţiunilor oculte.

— Şi te-ai gândit că eu sunt omul cel mai potrivit în cazul ăsta.

— Exact. Tu scrii horoscoape şi tot soiul de articole despre ocultism, ezoterism, despre mistere şi magie.

— Compilaţii, dragul meu. Uneori nici nu ştiu ce-am scris în articol… Asta doreşte poporulla ora actuală: horoscoape, ocultism, proroci… Iar noi dăm poporului… ce-i al poporului. Dă-mi plicul.

— E pe birou.

Un plic mare, voluminos, de culoare cenuşie, îngăl­benit pe la colţuri. Doar nu mă aşteptam să fie roz şi să miroasă a lăcrimioare!

— Individul nu a ridicat pretenţii?

— I-am dat un mic avans şi i-am promis o sumă mai substanţială după publicarea serialului. A spus că nu-l interesează banii…

— Ciudat. Atunci… eu cobor la un coniac.

— Vezi să nu atingi un număr din acela periculos, după cum spuneai într-un articol că există.

— Nu eu, şefule, de câte ori să-ţi explic! Alţii. Eu reproduc, compilez, tai şi lipesc sub formă de colaje părerile altora. Numărul care a inspirat de-a dreptul groază tuturor ocultiştilor a fost 666. Atâtea coniace nu beau. Pentru sfântul Augustin, unsprezece e numărul răului. Iar 20 e, de asemenea, un număr de temut. Un număr al durerii, pentru Homer. Nici atâtea coniace nu beau…

— Un bobocel de fată de 20 de ani… da, e de temut şi poate deveni o sursă de durere…

— Şefule, dacă am început să folosim limbajul revistei noastre, e grav. Suntem pierduţi. Să ne ia dracu.

Am fixat plicul sub braţul drept şi, cu mâinile înfun­date în buzunare, am coborât treptele fără grabă. Din toată discuţia purtată, nu rămăsesem decât cu un cuvânt în minte: Carina. Intr-adevăr, sună de-a dreptul idiot numele ei alături de al meu. Carina şi Patrocle. Acesta să fi fost motivul?

Carina este o femeie sidefie. Are unghiile sidefii, pleoa­pele sidefii, pielea sidefie. Părul scurt, tăiat drept, cu breton, e blond-roşcat. Pe obrajii ei, dacă ai răbdare, poţi număra o mulţime de pistrui. În mizeria de dinainte de revoluţie, ne-am iubit straşnic. Nimic nu părea că ne poate despărţi. Eram fericiţi să fim împreună. Comentam porcă­ria din jurul nostru cu voce joasă şi ne simţeam uniţi precum doi prizonieri într-o celulă. Doar împreună aveam un sentiment de siguranţă mai clar, mai palpabil. Eram prieteni şi amanţi înfocaţi în acelaşi timp. Revolta Carinei împotriva regimului era mai puţin zgomotoasă decât a mea, dar mai pertinentă, mai exactă, mai analitică. Atingea punctele esenţiale. Nu comenta cu patimă şi ură, chiar dacă amândouă existau în fiinţa sa sidefie. Dar nu avea nici poza unui profesor universitar sec, uscat, prea didactic ca să-l iei în serios. Era Carina, iubită şi prietenă. Era femeie şi-şi dorea un inel cu diamant şi o blană de vulpe argintie, „să nu le am doar atunci când voi fi babă”, dar eu nu i le puteam oferi şi nici ea nu şi le putea face cadou. Era clar că perspectiva de a le avea „când va fi babă” nu exista. Atunci devenea tristă. Eu încercam s-o îmbunez, oferindu-i mici nimicuri. Ea se prefăcea că-i încântată. În schimb, în pat, orgoliul meu de bărbat rânjea, de fiecare dată, mulţumit. Carina nu ştia acolo să se prefacă. Îi citeam limpede bucuria, satisfacţia şi plăcuta oboseală care o invadau fără reţineri.

În mizeria de după revoluţie am devenit, brusc, două personalităţi mai accentuate. Ea, în mod special. Eu am intrat într-o turbată competiţie jurnalistică cu colegii de la alte ziare şi reviste de altă coloratură politică. Ne dădeam lecţii unii altora, crezându-ne mari experţi. Ea a devenit lider. Greu de crezut că sidefia mea iubită s-a transformat într-un veritabillider de partid. Înfocat, pătimaş şi, uneori, de-a dreptul isteric. Mie deja, după vreun an de zile, începuse să-mi slăbească entuziasmul. Pricepeam tot mai clar că zbaterea „principială” a ziariştilor era un soi de zbatere pe uscat. Nimeni nu o lua în seamă, cu atât mai puţin cei pe care-i criticam, deseori cu argumente certe. Politica se arăta a fi o mizerie, un jeg, o târfă. Aşa a fost, aşa va fi. O fac ori cei fără scrupule, ori cei semi-inconştienţi, cei pe jumătate idealişti. Încercam să-i spun toate acestea Carinei, dar ea rămânea fermă pe poziţii. „Nu prea eşti un bărbat orientat”, gângurea ea din vârful buzelor sidefii, „acum ai prilejul să lupţi pentru idealuri adevărate.” Nu vedeam ce legătură există între un „bărbat orientat” şi „idealuri adevărate”. Afirmaţia ei era de un hilar echivoc. Ori mă lua peste picior? O întrebam cum de tocmai ea, femeia atât de echilibrată, de temperată poate crede în tot circul ăsta numit politică de partid? Îi spuneam, din vârful buzelor mele arse de fum, că nu fac altceva decât să vopsească steagul în alte culori. Au schimbat o insignă cu alta. Au murit ai noştri, trăiască ai noştri. O înfuriam la culme şi nu dorea să mă mai vadă câteva zile. Iar când ne reîntâlneam, istoria se repeta. De pat nici nu mai putea fi vorba. Cum să se culce cu un bărbat care nu-i orientat şi nu luptă pentru idealuri adevărate? Apoi a plecat în străinătate cu un alt lider de partid. Într-o ţară nordică, se pare, să-şi mai tempereze înfocatul avânt politic. Degeaba mă ascund după vorbe. Am suferit ca un câine jigărit şi sufăr încă. Tot mai aştept o scrisoare de la ea. În care să-mi scrie clar că nu se mai întoarce. Dar eu ştiu asta… o simt… Liderul cu care a întins-o făcea afaceri solide. Temeinice. Politica era, pentru el, o draperie ţesută din vorbe. Dar Carina? Acum are, cu siguranţă, o blană argintie şi un inel cu diamant. Să nu fiu meschin. Le merită. În fond, e femeie. Iar idealul ei, poate, n-a fost decât acesta… Eu m-am apucat de scris horoscoape, despre ocultism, despre profeţi, mistere, miracole şi alte de-acestea, ca să ne vindem revista, să hrănesc foamea de adevăr a masei largi de cititori şi ca să ne luăm amărâtul de salariu. De când mă părăsise Carina, nu mai aveam chef de nimic serios, mă ataca tot mai des indiferenţa, mă pândea ratarea şi nu-mi păsa, „să treacă zilele”, îmi ziceam, „să apuc pensia şi să mă retrag undeva pe malul râului, într-un sat uitat de lume, să stau toată ziua cu undiţa în mână şi să mă odihnesc până la moarte, după care să mă reîncarnez într-un animal sălbatic, care va hălădui prin pădure zi şi noapte, în cazul în care vor mai exista păduri”. Aşa gândeam, până a apărut plicul acela.

Am coborât cu el sub braţ, gândindu-mă la Carina. Lângă redacţia noastră se află un hotel de cinci stele cu un hol vast. Cu toate că prefer barurile mici şi intime, uneori îmi face plăcere să-mi beau ceaiul şi coniacul în holul acestui hotel, cufundat într-un fotoliu mare, adânc. E un semiîntuneric odihnitor, e linişte, nu se aude decât zum­zetul discret al unui ventilator aflat sus, în centrul tavanului, care absoarbe tot fumulţigărilor. Am intrat în hotel şi m-am trântit într-un fotoliu, aproape de bar. Chelnerul m-a servit prompt. Era destul de multă lume pentru acea oră. Să fi fost înjur de unsprezece. Se dialoga, dar vocile erau estompate de pereţii capitonaţi. Am început să răsfoiesc materialul cu prea puţin entuziasm. Se arăta a fi un amestec de întâmplări imaginate cu fapte reale pe care le cunoştea toată lumea, devenite banale. Puteri oculte erau insinuate în miezul evenimentelor. Câteva fotografii în care persoane foarte cunoscute ale vieţii politice apăreau lângă nişte necunoscuţi cu un aspect cel puţin bizar. Explicaţiile care însoţeau fotograf­iile, uşor misterioase, lăsau să se înţeleagă că persoanele necunoscute sunt, de fapt, cele care ţin firele în mână, ceilalţi fiind doare nişte marionete. Am zâmbit şi am sorbit puţin ceai. Apoi puţin coniac. La prima vedere, nimic nou, doar un „înveliş” mai colorat, un decor uşor straniu prin care plutea destul mister ca să-i atragă pe cititori. Va fi un serial captivant care, până la urmă, nu va lămuri nimic. Exact ce trebuie. „Am să scriu cu o plăcere nebună”, mi-am zis, şi-am vârât materialulla loc în plic. Am închis ochii şi am văzut o femeie sidefie, îmbrăcată cu o blană argintie, alunecând pe schiuri frumos, printre nămeţi, pe deal în jos. Alături de ea, un lider se afla… Alunecând şi el frumos, pe acelaşi deal în jos…

— Pe mine mă cheamă Mitică!

Vocea piţigăiată mă făcu să tresar. Rezemat de bar, un bărbat durduliu privea, blând şi inofensiv, în jur, cu degetul arătător înălţat deasupra capului pentru a atrage atenţia. Era beat. „Bravo, Mitică, ai început-o de dimineaţă.” Cu toată piţigăiala, tonul nu era deranjant.

— Deci, Mitică, după cum v-am spus… Eu un nume cunoscut. Tipic de-al nostru. Nici ruşii, nici americanii, nici ungurii… Deci, domnii mei, vreau să vă întreb, trăim noi în democraţie acum? Trăim. Suntem noi liberi acum, adică? Păi, suntem liberi… liberi de tot. În democraţie, deci, dragi domni… şi doamne, văd, adică… tot ce respiră trebuie să fie liber… orice fiinţă vie… deci şi păsările… şi atunci aceste păsărele minunate să trăiască în continuare după gratii, precum sclavii? Vă întreb şi nu aştept niciun răspuns. Pentru că e democraţie. Şi toată lumea trebuie să fie liberă. Să zburde liber. Să facă ce vrea.

Lângă bar se afla o enormă colivie plină cu canari. Era acolo de când mă ştiu. Mitică a deschis uşa coliviei şi a făcut semn canarilor să poftească afară, să devină liberi ca nişte adevărate păsări ce sunt. Nimeni n-a apuca să-l oprească. Mă refer la personalul hotelului. Noi eram clienţi, deveniserăm spectatori, iar situaţia ne amuza. În fond, nu avea Mitică dreptate? Canarii au ieşit unul după altul, în mare viteză şi în acelaşi timp într-o vizibilă derută. S-au oprit pe galeria draperiilor grele, de la ferestrele înalte ale hotelului. Priveau în jur speriaţi, neştiind cam ce ar trebui să facă. Parcă uitaseră să zboare. După o vreme, nu le-am mai acordat atenţie. Or să-i vâre chelnerii, până la urmă, la loc în colivie. Respec­tivul Mitică, după ce deschisese uşa coliviei, dispăruse fără urmă. Să nu fi fost chiar atât de beat precum arăta?

Primele picături de sânge cald mi-au apărut pe dosul mâinii drepte. M-am holbat la ele câteva secunde fără să pricep ce sunt. Când am înţeles, au izbucnit femeile să ţipe isteric şi am fost, dintr-odată, împroşcaţi cu o ploaie de sânge, excremente, de pene şi maţe tocate, gheare şi capete zdrobite… Erau canarii. Ce mai rămăsese din ei. La un moment dat, se hotărâseră să zboare. O porniseră în grup. Uriaşul ventilator i-a absorbit şi i-a măcelărit până la ultimul, apoi, undeva, s-a blocat şi-a scuipat totul asupra noastră.

Eram murdar din creştet până pe pantaloni. Murdar şi miroseam urât. Curios, plicul mare lăsat pe măsuţă, lângă paharul cu coniac, rămăsese neatins. M-am dus la toaletă să mă curăţ. Înghesuială mare şi comentarii stupide. „Ce chestie, domnule?” „Idiotul ăla n-a avut altceva mai bun de făcut?” „Se vede că păsările n-au minte.” „Cum dracu’ să merg acasă în halul ăsta!” „Ventilatorul ăla ar trebui să aibă o plasă sub el, ceva, acolo, de protecţie.” „Chiar aşa, dom’le, că se poate desprinde şi poate nenoroci câţiva oameni, pe viaţă.” „Sărmanele păsări.” „Dă-le naibii de proaste. Nu vezi în ce hal ne-au adus. Hainele mele bune…” Am renunţat să mă curăţ. Am pornit-o spre casă pe jos, uimind şi intrigând privirile trecătorilor.

Cu toate că revista noastră, un soi de magazin cu pretenţii, apare săptămânal, mă hotărâsem să public serialul doar o dată pe lună, asta pentru a ţine trează curiozitatea cititorilor cât mai mult timp. Prelucrând materialul din plic, încetul cu încetul am început să înţeleg că dincolo de aparenţe se ascunde ceva. Ceva mult mai palpabil, mult mai concret. Ce anume? Era un rebus, o anagramă, un joc subtil de cuvinte. Toate acestea trebuiau dezlegate, descâlcite. Începuse să mă pasioneze într-atât încât lucram zi şi noapte. Era fascinant. Să treci dincolo de plasa misterioasă… Şi am trecut. Pe cât fusese de magică atracţia de a descifra, pe atât păru de banal rezultatul. Un şir de nume şi adrese de prin toată ţara. Dar eu ştiam deja că trebuie să iau contact cu aceste persoane necunoscute şi să le provoc. Să-mi spună ceea ce ştiu.

Aproape un an de zile am cutreierat prin ţară. Am sunat şi am bătut la uşi. Mi se deschidea cu suspiciune. Uneori mi se trântea uşa în nas. Insistam. Urlam că voi intra pe fereastră. Făceam pe saltimbancul, pe clovnul, descreţindu-le frunţile, provocându-le la râs. Reuşeam să intru. Le câştigam încrederea. („Ah, Carina, dacă ai vedea că există oameni care-mi acordă încrederea lor fără să mă cunoască atât de bine ca tine, ce-ai spune? Ştiu ce-ai spune, sidefio: tocmai de aceea ţi-o acordă.”) Îi convingeam că sunt un inofensiv, un nimeni care nu le va dezvălui numele niciodată, dar care doreşte să afle adevărul, oare n-ar fi păcat să fie îngropat odată cu ei? Până la urmă cedau. Mărturisirile lor erau, uneori, imprevizibile, de cele mai multe ori şocante. Puse una lângă alta, se constituiau într-un adevărat joc de puzzle. Un lego. Şi astfel, în paralel cu serialul din revistă, se năştea la mine acasă pe birou o carte având acelaşi subiect, dar o cu totul altă consistenţă. „Asta va fi adevărata bombă”, îmi spuneam, frecându-mi mâinile încântat şi vedeam deja scandalul care se va isca în jurul ei şi al meu, după ce va fi publicată. Vedeam cum îmi va creşte faima, cum se va lungi, cum se va întinde până departe, în ţările nordice… Dincolo de toate ironiile (şi autoironiile), materialul adunat avea o valoare deosebită. Eram sceptic că, odată publicat, ar reuşi să schimbe ceva, dar măcar va tulbura apele. Nu vorbisem cu nimeni despre investigaţiile mele, despre cartea pe care o pregăteam. Nici măcar cu şefu’. Trebuia să fie o surpriză pentru toată lumea. Mai puţin, poate, pentru cei cărora le ascultasem mărturisirile, le pusesem întrebări şi le promisesem să le uit numele imediat ce am ieşit în stradă.

Ieri a fost marţi. Nu ştiu ce-mi venise, când am părăsit redacţia, să intru în holul hotelului. M-au purtat paşii, fără să vreau. M-am trezit aşezat într-un fotoliu, aproape de bar. De la întâmplarea cu canarii, nu mai călcasem pe acolo. În colivie erau, de data asta, câţiva papagali. Foarte coloraţi şi foarte cuminţi. Precis habar n-aveau să zboare. M-am uitat în sus, căutând ventilatorul. Era la locullui, mascat acum de o plasă deasă. Chelnerul mi-a adus, fără să fi făcut măcar vreun semn, ceaiul şi coniacul. Ce memorie pot avea unii, i-am zâmbit eu încântat, iar el mi-a întors zâmbetul, apoi spatele. Am sorbit din ceai. Era amar, de-un gust dubios, ceea ce m-a obligat să dau pe gât jumătate de coniac. Când am pus paharulla loc jos pe măsuţa neagră, am înţeles că cineva se aşezase lângă mine, în fotoliul de alături. Era un bărbat mic, durduliu, cu o chelie lucitoare şi o faţă înfiorător de comună. Doar ochii erau aparte, plini de luminiţe jucăuşe. Îmi zâmbea larg, ca unei cunoştinţe. Într-adevăr, parcă îl mai văzusem undeva.

— E un loc plăcut aici, liniştit, îmi zise cu voce piţigă­iată, fără nicio introducere.

Şi atunci mi-am amintit.

— Tu eşti Mitică.

— Dacă spui…

—Ţii minte când ai dat drumul canarilor din colivie?

A ridicat din umeri, iar faţa arăta o dezarmantă naivitate.

— Erai beat, de asta nu-ţi aminteşti. Le-ai dat drumul şi ai întins-o. Ştii ce s-a întâmplat cu ei? I-a absorbit ventilatorul şi i-a măcelărit pe toţi. Apoi drăcia aia s-a blocat şi m-a murdărit din cap până-n picioare cu sânge şi excremente. Îmi eşti dator cu un coniac.

—L-am şi plătit. Şi ceaiul… O mică atenţie din partea unui cititor constant de-al tău.

— Te pomeneşti că-ţi plac aiurelile acelea pe care le scriu.

— Nu sunt aiureli. Sunt foarte interesante. E bine ca unele lucruri, unele fapte să rămână învăluite în mister. Adevărul crud e periculos pentru toţi. Sunt adevăruri care trebuie să rămână necunoscute. Îngropate pentru multă vreme. Vor fi dezgropate doar la momentul potrivit.

Mă privea fix cu zâmbetul acela de om durduliu, iar luminiţele din ochi i se înmulţeau vertiginos şi lansau săgeţi ascuţite. În jurul cheliei sale se roti, de câteva ori, o muscă mare, fără să scoată vreun bâzâit.

— Iar dacă vor fi dezgropate mai repede? m-am trezit întrebând.

— Eh, oftă adânc bărbatul durduliu pe care nu mai credeam că-l cheamă Mitică, povestea ta cu canarii e impresionantă, sărmanele păsărele, oare au suferit mult?

Am luat paharul cu coniac în mână şi am dat pe gât tot conţinutul, contrariat de replica durduliului care ocolise un răspuns clar, „dar îl fac eu să răspundă pe saltimbanc”, mi-am spus, „insinuările lui mă calcă pe nervi”. Am întors capul şi am descoperit că nu mai era lângă mine. Dispăruse ca şi-atunci. Un scrântit, se vedea după ochi. Cum naiba a întins-o atât de repede? Dracu să-l ia.

Am pornit-o, pe jos, spre casă. Cu toată vremea răcoroasă, începuse să-mi fie suspect de cald. Ceaiul şi coniacul să fi fost de vină? Oboseala, nervii, ţigările… Când am ajuns în dreptulliftului, pe frunte aveam broboane de sudoare. Iar liftul era defect. Tremurând de furie, m-am pornit pe înjurat. Altădată, urcatul pe jos până la etajul zece îl consideram o gimnastică necesară pentru unul care stă toată ziua (şi noaptea) la birou. Acum gâfâiam ca o locomotivă cu aburi şi simţeam că îmi plesneşte inima. Când am intrat în apartamentul meu de două camere, eram ud până la piele. M-am trântit pe pat şi am adormit pe loc. M-am trezit spre seară, simţindu-mă ceva mai bine. În cameră continua să fie cald, fără niciun motiv. Caloriferele erau reci, abia peste câteva săptămâni urmau să fie puse în funcţiune. Am deschis fereastra şi m-am aşezat la birou să-mi corectez ultimul capitol al cărţii, un fel de concluzie personală. Mi-a fost imposibil să mă concentrez, să mă adun. Gândurile îmi alunecau printre degete. Păreau năclăite. Asemenea cuvintelor cu care încercam să umplu pagina. Am recitit cele scrise şi mi s-au arătat de o platitudine alarmantă. Am făcut cocoloş coala de hârtie şi am aruncat-o, ca pe o minge de baschet, la coş, spunându-mi… Deplasarea ei, ca-ntr-un film derulat cu încetinitorul, m-a uimit. „N-am văzut bine”, am conchis, frecându-mi ochii şi lentilele. Al doilea cocoloş de hârtie a parcurs traseul întocmai ca primul. Atunci am luat stiloul şi l-am lăsat să cadă pe covor. S-a deplasat încet, ca şi cum, brusc, aerul s-ar fi îngroşat şi-ar fi opus rezistenţă. Era absurd. Mi-am fluturat braţele prin aer, dar n-am simţit nicio rezistenţă, nimic deosebit, poate doar o vagă umezeală. „Am febră”, mi-am spus. Toate obiectele cu care m-am jucat câteva minute s-au com­portat aidoma cocoloşului de hârtie. Le dădeam drumul să cadă ori le aruncam în sus… Aceeaşi mişcare înceată, de parcă pierdeau din atracţia gravitaţională. Eram bolnav. M-am vârât în pat, înghiţind câteva tranchilizante şi un somnifer.

Azi-dimineaţă, la redacţie, toţi mi-au spus că arăt jalnic şi ar fi mai bine să consult un medic. „Te comporţi cam anormal”, au continuat colegii după ce se convin­seseră că nu băusem nimic, „ce dracu’ tot arunci pe jos pixul ăla şi cocoloaşe de hârtie ca un apucat?” Nu i-am contrazis, dar nici la medic nu m-am dus. Ce diagnostic putea să-mi pună? Oboseală, tensiune, viaţă dezor­donată… Deci, mai bine acasă. A fost cea mai proastă inspiraţie. Bineînţeles că nimeni nu reparase liftul între timp. Am urcat la fel de greu cele zece etaje şi m-am oprit, şuierând, în dreptul uşii. O clipă, am ezitat să deschid. Plămânii îmi hârâiau revoltaţi de nicotină cu care-i îmbâcsisem atâţia ani. Am descuiat şi am apăsat pe clanţă. Uşa a opus rezistenţă de parcă cineva, de cealaltă parte, stătea rezemat de ea. La naiba, iarăşi s-a adunat covoraşul ăla de la intrare pe care de-atâta vreme trebuie să-l arunc. Am împins cu putere şi am reuşit să mă strecor înăuntru. Imediat, ceva a trântit uşa la loc, izbindu-mă şi pe mine de ea. O forţă nevăzută începuse să-mi preseze coşul pieptului. Am încercat să deschid imediat uşa, să fug… Am constatat, cu spaimă, că era imposibil. Aerul opunea rezistenţă, devenise dens, umed ca pielea unui animal marin. Mâini jilave începuseră să-mi pipăie tot trupul, să-l apese din ce în ce mai insistent. Am făcut, cu eforturi extraordinare, un pas în masa aceea densă, dar invizibilă, care-mi invadase apartamentul. Când am încercat să-l fac pe al doilea, dezlipindu-mi talpa de podea, am fost împins, cu brutalitate, la loc. Hainele se udaseră de parcă aş fi ieşit dintr-un hârdău cu apă, iar ochii îmi lăcrimau. Curios, gâtlejul îmi era, în schimb, complet uscat. Am constatat că mă pot mişca mai bine pe lângă pereţi. Presiunea aerului nu era, încă, atât de mare. Am început să mă târăsc, frecând pereţii, lăsând dâre umede. Doream să ajung la birou, să iau manuscrisul… Nu ştiu de ce… N-aveam niciun plan. Toate uşile erau deschise, lipite de perete. Iar ferestrele, închise. Feres­trele… niciun obiect nu era deplasat de la locul său. Nimic nu părea să fie afectat de invizibila presiune, decât fiinţa mea… Doar eu eram cel urmărit. Mă târâm, lipit cu spatele de pereţi. Începuseră să-mi apară băşici albe pe mâini. Mici la început, creşteau rapid, se umflau şi plesneau cu un zgomot sec, lăsând să se scurgă un lichid incolor. Apoi băşicile au apărut pe faţă, pe tot trupul. Plesneau, strivite de forţa nevăzută… Ori din cauza lichi­dului care le umfla peste măsură. Era… apă. Am înţeles, cu groază, că era apa trupului meu. Se scurgea încet din mine, făcând băltoace pe podea. Cu toate că din băşicile care mă inundaseră până-n creştet se năşteau firicele de apă, eu… mă uscam, mă mumificam. Simţeam că pielea feţei începea, deja, să se lipească de oase. Am forţat înaintarea. Eram lucid… Sunt încă lucid… Am ajuns în camera căptuşită cu cărţi. Le-am udat, le-am distrus pe cele de care mă frecam în trecerea mea. Trupul pierduse mult din greutate, se împuţinase considerabil. Şi totuşi, mai aveam forţă-n mine… Mai am… Animalul nevăzut care mă presează continuu, aerul din apartament trans­format într-o masă vie, într-o fiinţă de coşmar pe care doar o simt, încă nu se arată hotărât să termine repede cu mine… Biroul e aşezat în dreptul ferestrei. Am înşfăcat manuscrisul şi l-am pus pe pervaz. Are vreo şansă de scăpare? E umed, foile s-au lipit unele de altele. Un manuscris jilav. Scriu pe pervaz… Văd tot mai rău… Orbesc… Presiunea creşte. Va trebui să sparg geamul… E singura salvare… Chiar dacă vom fi scuipaţi afară… Eu şi manuscrisul… Mai are şanse să se usuce… Sunt doar piele şi os… Cât la sută apă conţine trupul uman? Mai am forţă să sparg geamul… Nici nu va fi nevoie de prea mare forţă… Animalul acesta umed şi nevăzut mă va ajuta, ticălosul… Nici nu-ţi dai seama, nenorocitule, că mă vei ajuta… Şi-am să zbor afară… Cu manuscrisul în braţe…

*

Povestirea deschide romanul modular Pivniţa.