Se înserase pe I-90 când am trecut în Badlands. O vreme crâncenă pentru octombrie. Zăpada pudrase asfaltul şi mesele de picnic din refugiul părăsit. Un decor virginal ca de moarte.
Am oprit Chevy-ul sub unul dintre stâlpii de iluminat montaţi la fiecare capăt al parcării. În scuar, clădirea metalică cu acoperiş înclinat stătea scundă şi lucitoare, cu mai toate geamurile întunecate. Pe fundalul negru, îmi amintea de o criptă sau un mausoleu închinat memoriei drumeţilor şi coloniştilor dispăruţi de-a lungul vremii. Pe pancartele ascunse în umbre ar fi putut scrie orice în oricare limbă, fie atenţionări, fie blesteme. În noaptea asta, realitatea era pliabilă.
I-am dat drumul Minervei şi am privit-o înconjurând la pas perimetrul îmbăiat în lumină albă de neon. Îşi înălţă botul încărunţit şi mârâi încet către neantul care ne înconjurase, se revărsase din noi. Singurele semne de viaţă cale de mile întregi erau urmele ei şi luminiţele ocazionale ale licuricilor. Zăpada cădea din greu şi micuţele urme nu aveau să reziste mult. Din când în când, câte un autotren pufăia pe autostradă, cu poziţiile mici şi licărinde. În rest, parc-ai fi fost pe Lună. Ne întorseserăm în ultima epoca de gheaţă, ăsta era sfârşitul. Într-un fel, cumva, îmi plăcea ideea că acesta ar putea fi sfârşitul, cu excepţia faptului că Minerva cea dragă şi credincioasă n-avea nicio vină, iar caracterul meu – firea mea atavică – era, ca de obicei, o ticăloasă dată dracului. Firea mea manifesta acel caracter care-i face pe bărbaţi să-şi lege pietre de grumaz înainte de a plonja în adâncurile miezului de noapte, să-şi amestece pastilele cu antigel şi să schimbe glonţul de pistol tras în cap cu ţeava unei puşti automate vârâte în gură, doar că să fie siguri. Firea mea nu dădea doi bani pe şanse, eventualităţi, durere sau moarte sigură. Avea doar un singur gând: să strălucească şi pe mai departe.
Aşadar, Minerva urina în zăpadă, iar eu bifam secundele până la confruntarea finală.
În seara aceea urechea mă durea de-nnebuneam, pârâind ca un difuzor stricat şi ţiuind de la dragul şi bătrânul meu tinnitus. Simţeam ca şi cum un burghiu mi-ar fi găurit timpanul şi carnea. Mă dureau spatele şi genunchiul. Mi-am pierdut urechea cu ceva vreme în urmă în Alaska, în timpul unui Iditarod, din cauza unui virus atunci când am făcut pneumonie. Şira spinării şi genunchiul le-am distrus atunci când am căzut de pe o faleză în Marea Bering şi mi-am rupt cam tot ce era de rupt. Aveam darul vigorii şi mi-am revenit destul cât să-mi duc şchiopătând tot restul tinereţii mele ratate şi să mimez postura de om sănătos şi voinic. Tot rahatul ăla mă ajungea acum din urmă, la pragul de sus al toboganului mizerabil către vârsta a doua. Toate rănile acelea uitate sau ignorate care acum se deschideau într-un cor de dureri fantomatice, semne ale unor datorii vechi, semne că un om nu-şi poate nega întotdeauna stirpea.
M-am uitat la ceas – cifrele dansau. Trecuse mult prea mult de la ultimul meu somn, altfel n-aş fi tras pe dreapta aicea la dracu-n praznic. De vreme ce sinuciderea prin pasivitate nici nu intra în discuţie, probabil asta era expresia unei încăpăţânări în ce mă priveşte. Sfidare aspră – sau nevoia de a-mi reafirma credinţa în acţiunile logice ale universului, chiar şi pentru o clipă.
Ce glumă, credinţa. Ce prefăcătorie, logica.
Un corn de vânătoare sună în depărtare, în întunericul de dincolo de măguri, depresiuni şi morene despădurite care se întindeau cât vedeai cu ochii, dincolo de preriile vaste şi înfometate care înghiţiseră atâtea caravane.
Oh, da. Cornul Vânătorii sunând cântecul meu de moarte.
Copyright © 2014, Cristina Schek
Nu e un corn obişnuit, ci unul pe care ţi-l închipui cu uşurinţă ca pe o relicvă scobită a unui berbec-gigant pervertit cu bale însângerate înspumându-i botul şi în ochi cu săgeţile de foc ale gheenei. Un berbec care-a sfărâmat oase de saxoni la micul-dejun şi care şi-a fluturat mădularul gros cât o osie de tren; genul de brută pentru care triburile au sacrificat copii atunci când recoltele au fost slabe şi căruia i s-au dăruit fecioare nefericite atunci când şeful de trib avea nevoie de nişte bozgoane speciale în ajun de război. Iar cornul său, un soi de artefact pus în cap, ca o spirală pietrificată, pe care numai un viking vânjos ar putea să-l ridice. Sau un demon.
Vuietul acela mi-a ridicat părul în cap şi – ca pălmuit – m-a trezit de-a binelea. S-a rostogolit înspre parcare, umflându-se asemenea unei trâmbiţe medievale sunând atacul cu catapulte. Fulgii nu mi se topeau pe obraji căci toată căldura, tot sângele, au năvălit înăuntru. Acea credinţă de odinioară în universul obişnuit – în ordinea raţională a realităţii – n-o să mă mai deranjeze pentru o vreme. Nu-nu.
Am fluierat-o pe Minerva şi a sărit în camionetă pe scaunul din dreapta. Părul i se zburlise. A început să latre întunericul cu furie şi groază. Somn, oh, dulce somn, cum tânjeam după tine. N-aveam timp de dormit. Trebuia să plecăm. Diavolul avea să sosească în curând.
*
Cu ani în urmă, când îmi câştigam traiul alergând în cursele de sănii trase de câini, am cunoscut un tip pe nume Steven Graham, un profesor de literatură ieşit din graţiile universităţii din Colorado. A ajuns să fie pus pe liber din motive obscure sensibilităţii mele de proletar – ceva în legătură cu preferinţele pentru povestirile contemporane cu zombi în defavoarea operelor din maeştrii ruşi. Trecutul său era învăluit în mister şi, ca mulţi alţii, luase drumul Alaskăi pentru a se reinventa pe sine.
Participanţilor la cursă nu prea le păsa. Graham era fermecător şi carismatic peste poate. Bea şi înjura cot la cot cu noi, iar când se făcea mangă recita din Beowulf în engleza veche, plus că ştia şi pedigriurile tuturor câinilor husky începând cu Balto. Pune-l pe ticălosul ăsta lungan şi ageamiu să încalţe nişte rachete de zăpadă şi-o să-l lase de proverbiala căruţă până şi pe cel mai inveterat vânător de pe coclauri. Toate fetişcanele îl adorau, la fel şi aparatele foto. Era un bărbat al dracu de arătos, cum zicea Cummings.
Prea frumos să fie adevărat.
Steven Graham a fost capturat de Vânătoare când alerga în Iditarodul din 1992. Ăsta e evenimentul ăla mare din timpul iernii când bărbaţi şi femei înhamă la sănii mai mulţi câini husky şi aleargă o mie două sute de mile prin Alaska, de la Anchorage la Nome. Nu prea sunt multe de spus – cursa e lungă, chinuitoare şi te simţi singur. Ba traversezi o mlaştină îngheţată, ba un râu cu sloiuri, ba te târăşti pe un munte. E întuneric, e rece şi, de obicei, fără zgomot şi mişcare, în afară de propria respiraţie, gâfâitul mut al câinilor sau zornăitul şi clinchetul hamurilor.
Documentele oficiale menţionează că Graham, un tânăr fost profesor şi aventurier diletant, a luat-o pe un drum greşit când a ieşit de pe Norton Sound, între Koyuk şi Elim, şi s-a prăbuşit prin gheaţă în mare. Pleosc. Şi el şi câinii au dispărut fără urmă. La funeralii a participat şi vice-guvernatorul. CNN a transmis în direct.
Raportul era o prostie, bineînţeles; am văzut ce s-a întâmplat în realitate. Şi deoarece am văzut ce s-a întâmplat în realitate, deoarece am tulburat Vânătoarea, urma să plătesc cu vârf şi îndesat.
*
În plină zi, cam o oră până la apus, jumătatea lui martie 1992.
Toţi cei doisprezece câini înhămaţi merg la pas. Linia de finiş din Nome e cam la două zile depărtare. Lucrurile nu mergeau prea bine şi mă îndreptam spre o clasare la jumătatea plutonului şi o vară lungă şi mizeră de implorat sponsorii corporatişti să nu renunţe la ratatul care eram. Dă-i naibii, uite ce zi superbă în Arctica, cu zăpezile dând roată orizontului, cu cerul îngheţat în verde măr spre albastru oţelit şi cu mingea portocalie a soarelui scufundându-se în adâncul Pământului. Efectul părea desprins dintr-o fantezie. După zile de somn pe apucate, mă toropeam în fâşâitul tălpilor de sanie şi scrâşnetul ritmic al labelor de câine. Aţipeam pe ghidon şi o visam pe Sharon, visam căldura casei noastre, o ceaşcă de cafea adevărată, un duş fierbinte şi plapuma cu puf a patului nostru.
Graham a fost prins de Vânătoare la vreo douăzeci de metri de pârtia principală, de cealaltă parte a unei catene de presiune, lungă de o milă, care a azvârlit în sus gheţurile mării Bering făcând un parapet înalt de vreo 2 metri. Am ştiut asta atunci când un husky de-al lui Graham alerga spre mine în salturi, scăpat din oişte, dar cu harnaşamentul pe el. Capul bietei creaturi atârna de mijlocul gâtului; a mai mers în zig-zag câţiva paşi, apoi s-a prăbuşit pe pârtie. Câinii mei trebuie să se fi speriat, veţi crede. Dar nu, în minţile lor canine s-a declanşat un comutator atavic care i-a făcut să ţâşnească înainte, lătrând şi urlând.
La câţiva metri în dreapta mea era atâta sânge pe zăpadă încât credeam că halucinez un apus de soare vărsat pe gheaţă. Scena m-a buimăcit pentru câteva clipe, iar mintea mi s-a blocat învârtindu-se în gol.
La locul masacrului era nenorocire, parcă s-ar fi comis pe loc o măcelărire în masă a morselor. Husky morţi zburau prin aer, maţe încolăcite peste berme şi adunate în colaci împrăştiaţi şi aburinzi. Graham fusese întins pe spate, cu braţele şi picioarele depărtate, pe o dală de gheaţă alb-albăstruie, acum altar de sacrificiu improvizat. Era despicat larg, cu ochi inexpresivi.
Vânătorul îi jupuise aproape toată pielea şi o prindea de-a lungul carcasei ca şi cum întinzi o blană de castor sau de urs. Avea pe cap o pălărie de detectiv cu coarne de cerb, purta o jachetă scăldată în sânge, pantaloni bufanţi din pânză şi cizme din piele de focă; era mai înalt ca majoritatea oamenilor chiar aşa cum era aplecat să-l taie pe Graham cu un cuţit mare din cremene sau obsidian – nu eram destul de aproape să-mi dau seama de care.
Între timp, haita de lupi a Vânătorului patrula printre husky măcelăriţi. Lupii erau negri, jigăriţi ca nişte cadavre; ochii lor înguşti luceau, reflectând zăpada şi cerurile schimbătoare. Când câţiva dintre ei s-au aşezat pe labele din spate să mă studieze, am văzut că nu erau lupi deloc. Unii purtau piele veche şi şepci cu cioturi de corn crăpate; alţii erau îmbrăcaţi cu rămăşiţele unor uniforme militare de instrucţie sau jachete de camuflaj în diverse modele, cu jegul încrustat şi înrădăcinat pe pieile creaturilor. Mi-au rânjit cu gurile lor…foarte, foarte largi.
Nu e nimic curajos în ce-am făcut, sau cel puţin am încercat să fac. Intelectul meu dezorientat încă mai procesa carnagiul când am ancorat atelajul, lăsând câinii să latre înnebuniţi în mijlocul pârtiei. Nu m-am gândit dracului la nimic când m-am apropiat ţeapăn de Haita de Vânătoare şi de evisceraţia în desfăşurare a camaradului meu. Aproape toţi sănierii purtau arme de foc. Trebuia să te aperi de elani şi, sincer să fiu, o armă reprezintă strictul necesar în orice situaţie. Duceam cu noi puşti şi pistoale ca şi cum cărau ăia din „cele 48 de state de jos” celulare şi portofele. Eu aveam o armă calibru .357 pe care-o ţineam în hanorac să nu i se facă butoiaşul bulgăre de gheaţă. Revolverul din mâna mea săltă de două ori, dar nu-mi amintesc bubuiturile. Niciun sunet, numai flăcările. Perechea de câini-om de lângă mine s-a rostogolit, iar o parte mică a minţii mele se bucura – futuţii ăştia puteau fi răniţi, nu era ca în legende sau filme: n-aveam nevoie de argint, plumbul mergea de minune.
Vânătorul s-a răsucit tocmai când să ajung la el şi – Isuse din ceruri – i-am întrezărit faţa. Probabil de asta am albit în anul ăla. Am apăsat trăgaciul de încă trei ori, am golit arma şi pe când gloanţele îl loveau aveam senzaţia că trăgeam într-un abis – futilitate absolută şi neputincioasă, istovitoare a sufletului. Vânătorul se clătină, ridicând monstruosul cuţit. Apropo, lama era din cremene.
Chestia groaznică a fost când Graham a clipit şi s-a uitat drept spre mine, apoi i-am văzut palma jupuită zvâcnind. Cum de încă trăia în starea aceea, nu mi se părea mai mult sau mai puţin fantastic ca de obicei, presupun. Totuşi, totuşi. Mi se face şi acum rău la stomac când mă gândesc.
Se pare că zeii nordului au văzut destul. Vântul mugi peste noi şi totul s-a albit, apoi am rămas singur. Rafalele m-au luat de pe picioare cu forţa unui uragan încât am reuşit cu greu să mă târăsc până la sanie, ba chiar era să n-o găsesc. Aveam o vizibilitate de doi metri, probabil. Cât de uşor aş fi putut să merg mai departe în maelstromul nedesluşit şi să găsesc buza de la marginea unui golf fără fund cu ape fără sloiuri şi să mă alătur lui Graham, oriunde ar fi mers.
Eu şi câinii mei am stat vreme de trei zile ţintuiţi de furtună în Norton Sound. Rafale de şaptezeci de noduri. Vânt rece de minus treizeci şi opt de grade Celsius. N-aţi putea înţelege cât de frig era. Nu pot descrie. Ca şi cum ai încerca să explici cuiva câte mile de autostradă sunt până în Alpha Centauri. Creierul n-are cu ce. Mi-au îngheţat mâna şi piciorul drept. Mi-a îngheţat faţa care s-a întărit ca o mască negru-albăstruie. Mi-a îngheţat scula. N-am pierdut nimic important, dar puţine sunt, Doamne, chinurile care să se compare cu dezgheţul unei extremităţi degerate.
De fapt, am reuşit până la urmă să trec linia de sosire şchiopătând. După ce am suferit urmările neplăcute ale terapiei fizice şi consilierii, memoria celor văzute mi-a fost ştearsă complet din minte cu eficienţa cu care un şcolar trece cu buretele pe o tablă. Şapte sau opt ani au trecut şi iată că oribila întâmplare s-a întors să mă hăituiască, fiind deja prea târziu să mai protestez, prea târziu pentru a şti sigur dacă s-a petrecut cu adevărat sau dacă mă ţăcănisem.
*
Zăpada troienea ambele benzi şi vântul izbea Chevy-ul, iar eu retrăiam naibii viscolul din ’92. Eram cu acul pe roşu la combustibil, dar am reuşit să mai conduc o jumătate de oră, târându-mă pe tracţiunea integrală pentru zăpadă. Recepţia radio era slabă şi am lăsat pe un post plin de paraziţi, cu muzică rock din anii ’80. Hall & Oates, The Police, un calup cu Sade şi Blue Oyster Cult – toată muzica aia pe care părinţii noştri o urau atunci când ne zbânţuiam tunşi în frizuri şmechere.
„Godzilla” intra şi ieşea în timpul unui solo de tobe, apoi am auzit un mârâit animalic care n-avea nimic de-a face cu heavy metal-ul din boxe. Era numele meu, o hârâitură repetată pe ritmul de metronom al ştergătoarelor.
Pe următoarea rampă de ieşire se vedea licărind la orizont o staţie de alimentare. Extenuat, frânt, înciudat – şi temător – am oprit în dreptul pompelor şi am băgat benzină. Apoi i-am pus Minervei lesa şi am intrat împreună înăuntru. Când am intrat, am mângâiat-o uşor pe cap cu regretul că n-aveam ceva mai mult din stăpânirea ei de sine în faţa neprevăzutului.
S-a încovrigat lângă cizmele mele, iar eu am băut un litru de cafea oribilă şi am mâncat o friptură new-yorkeză cu de toate. Ospătăriţa n-a comentat deloc că am adus un pitbull la masă cu mine. Poate cei din Dakota erau la modă cu chestia asta. Nu contează, obţinusem cartonaşul care dovedea că Minerva este un câine utilitar de importanţă vitală în caz că aş fi traversat un „episod” depresiv sau maniac.
Depresia începuse să mă bântuie încă de când m-am retras din cursele cu sănii, iar un prieten de-al meu care lucra pe post de consilier la Universitatea din Anchorage mi-a sugerat să adopt un căţeluş orfan pe care să-l dresez ca animal de companie. Poliţia locală prinsese pe unii cu lupte de câini ilegale, iar una din femele era gestantă, aşa că împreună cu Sharon am ales-o până la urmă pe Minerva din cei unsprezece puiandri. Zece ani mai târziu, complet dărâmat – cariera scrum, nevasta plecată, prieteni ici colo câte unul – doar Minerva a rămas alături de mine. Un om şi câinele său versus Întunericul.
Restaurantului îi mergea de minune. La masa alăturată stăteau doi camionagii solizi îmbrăcaţi în salopetele companiei, în vreme ce mai toţi clienţii erau adunaţi la tejgheaua barului de unde puteau să vadă buletinele meteo la televizor. Nici acestea nu erau îmbucurătoare. Furtuna avea să mă întârzie sigur o jumătate de zi, ba chiar mai mult. Speranţa mea arzătoare era să fiu în stare s-o „iau în coarne” şi s-o las în urmă mâine, la trecerea prin Minessota. M-am mai rugat să mă ţină şi camioneta până în Lamprey Isle, New York, destinaţia mea de la capătul drumului din cărămidă galbenă. Planul meu era să ajung la casa unui vechi amic, Jack Fort, un profesor de engleză pensionat şi coleg de breaslă. Jack zicea că mă poate ajuta. Aveam dubiile mele. Haita şi liderul ei erau eterni şi neînduplecaţi. Desigur, un om putea pune câţiva la pământ. Dar până la urmă, haita se refăcea şi continua urmărirea. Demonii de fum ai Diavolului la vânătoare.
Orice ar fi fost, mă hotărâsem să lupt până la capăt, şi asta însemna să-i dau bice către est. În momentul de faţă, grijile mele erau vremea şi echipamentul. Drumul din Alaska via Alcan Highway fusese cumplit şi bănuiam că bătrânul motor îşi pusese în gând să dea ortul popii. La fel puteam zice şi de inima, sănătatea şi norocul meu.
Certamente. Minerva mârâi şi sări de la locul ei de sub masă. Se cuibări lângă mine, tremurând. Fălcile îi spumegau, iar ochii îi ieşiseră din orbite.
Înăuntru păşi Graham, mai înalt şi mai fericit decât îl ştiam eu. Unora, moartea le prieşte. În făcu apariţia în Technicolor, iar în jurul lui, realitatea se înălbi. Lumina cădea la fix pe părul lui lung şi negru împănat cu fulgi de zăpadă, părea un înger – un star de cinema oprindu-se pentru un prim-plan dramatic. Trăgea după el cornul de vânătoare din fildeş (un corn de berbec, aşa e, deşi mult mai modest decât se spune); în mâna stângă ducea o pălărie de cowboy ponosită cu un petec negru-roşcat pe calotă. Purta jacheta alb-aisberg a Vânătorului, iar la centură ceremonialul cuţit din cremene cu mânerul din os ţâşnind în sus în cea mai falică postură. Păşi agale până la masa mea şi se aşeză de partea cealaltă a ei. Am văzut că cizmele lui din piele de focă lăsau urme maro pe gresie. Şi că din gurile noastre ieşeau aburi, căci separeul nostru se răcise ca o cameră frigorifică.
Am armat revolverul şi l-am pus pregătit în poală.
― Să nu-mi zici c-ai venit să vesteşti marea invazie a zombilor. Arăţi excelent, Steve. Nu eşti palid sau mai ştiu eu cum. Putregaiul o fi pe dinăuntru.
Îşi zvârli părul ca un Făt-Frumos. Colierul cu trofee – inele de căsătorie, brelocuri, plăcuţe pentru câini, permise de conducere şi ochi de sticlă – zornăi cu un clinchet.
― La fel şi tu, amigo. Ai slăbit? Te-ai vopsit pe păr? Ce?
― Mai multe – d ietă, sport. Să fugi cuprins de groază are ca bonus faptul că te ţine în formă. Divorţul, la fel. Nevastă-mea mă îndopa bine. De când a plecat… ştii cum e. Semipreparate şi Johnnie Walker. Sunt tare, nu?
Am prins-o pe Minerva de zgardă. Mârâielile ei erau groase şi feroce. Se încorda să se arunce peste masă – o bilă de bowling de patruzeci de kile: muşchi văluriţi şi fălci ce rup oase, iar acum, şi intenţii rele. Braţul îmi obosise deja. Eram tentat să-mi las fetiţa să zboare, dar ţineam la ea.
― Glumesc. Arăţi ca naiba. De când n-ai mai dormit? E un motel ceva mai sus. Nu vrei să-ţi iei un serviciu la cameră, să te uiţi la un film porno, să tragi nişte băuturică şi să cazi într-un somn liniştit? Nici n-o să ştii când o să vin pe furiş şi o să-ţi tai dracului gâtul, de la o ureche la alta.
Zâmbetul lui Graham se lăţi. Era încă tot el. Acelaşi tip cu care mă îmbătam în barurile din Nome. Aceeaşi dinţi perfecţi, acelaşi stil nonşalant, probabil sincer. Încă nu-mi destăinuise nicio maliţiozitate prin care intenţiona să mă jupoaie de viu şi să-mi mănânce inima ce încă bătea. Era aici cu treabă, în mare parte. Îşi înclină puţin capul ca şi cum mi-ar fi interceptat gândul.
― Nu chiar cu treabă, mai mult din tradiţie. Vânătoarea este un rit sacru. Te-am lăsat să iei avans din complezenţă.
Spunea adevărul, din câte am înţeles eu din studiul legendelor. A fi martor la Vânătoare, a interfera cu Vânătoarea, însemna să devii pradă. Chiar mă întrebasem de ce solii Celui Încornorat au aşteptat atâta să vină să mă ia, având în vedere, mai ales, amploarea transgresării mele.
― Păi, foarte frumos din partea ta, cred. Douăzeci de ani. Timp berechet pentru Ulise s-o ţină numai în futaiuri până acasă.
― Da, şi mai ai şi tu puţin, spuse Graham. Ce-al dracu-ai fost atunci pe gheaţă, hî? Sergio Leone şi John Landis într-un film unde te taie tot numa’ cu lame de ras. Omule, ai fost Eastwood curat, c-o falcă-n cer şi una-n pământ. L-ai rănit rău pe Vânător. Da’ totuşi, tâmpitu’ n-a murit. Să nu te umfli-n pene pe chestia asta. Pe copoii ăia îi cam poţi dovedi cu gloanţe normale. Da’ căcaturile ăstea nu funcţionează în cazul Vânătorului. Noi suntem de ordin superior. Când a lovit furtuna, a trecut prin mine un fel de forţă, m-a electrizat. M-am smuls din legături, am sărit de pe altar în spatele ticălosului şi i-am înfipt un cuţit de vânătoare în rinichi. N-ar fi ajuns nici asta, dar forţele întunericului îmi făceau favoruri. Le plăcea stilul meu. Şefu’ l-a retrogradat, mi-a înmânat mie mantia, cuţitul, câinii şi femei în Iad mai mult decât poţi duce. Te-am urmărit o vreme, frate. Am văzut cum ţi-ai pierdut femeia, cariera, sănătatea. Eşti un urs bătrân şi sur. N-ai bani, familie, prieteni, viitor. E vremea răfuielii, prietene.
― Drace, mulţumesc de favoare! Mersi, amice!
― Haide, nu fi sarcastic. Încă suntem prieteni. O să fie extra-super dureros, dar nu trebuie s-o iei personal. Pielea ta o să fie încă una azvârlită pe mormanul cât un munte de lângă laguna htonică cu sânge şi tronul din oase al Încornoratului. Pomelnicul celor blestemaţi este fără sfârşit, iar următorul nume mă aşteaptă să mă ocup de el.
― Bine, nimic personal. Uite ce-ţi propun, dacă tot sunt eu ăla cu tunul. Tu stai cuminte şi eu îţi zbor creierii. Apoi mai văd eu când vine ăla pe care-l trimit în locul tău. Fără supărare.
Încă nu ştiam dacă să-l împuşc pe sub masă sau să risc şi să ridic arma să ochesc mai bine.
Graham râse.
― Ho, şefu. Nu ţi-ai ales bine locul. Toţi nefericiţii ăştia de clienţi, maşina de spălat vase, bucătarii. Ospătăriţa aia sexy. Dacă începem să tragem ca nişte cowboy, vine el Şefu’ şi se ocupă de situaţie. Încornoratul n-are suflet bun. Dacă vine, toţi o iau în bot. Astea-s regulile, din păcate.
Pe ecranul imaginaţiei mele home-cinema făcu pleosc o viziune: fiecare persoană din restaurant atârnată cu maţele de grinzi, copoii folosind cadavrele pe post de pinata, şi figura masivă şi întunecată a Zeului Încornorat licărind foc în parcare, privind cu plăcere infernală scena. Probabil că imaginea o proiecta Graham. Am aruncat o privire pe fereastră şi am văzut unul din haită, o brută cadaverică într-un parka şi pantaloni de zăpadă ponosiţi, pişându-se pe roata unui camion. Într-o altă viaţă fusese Bukowski sau Waits, un criminal în serie care călătorea cu trenul şi le făcea felul colegilor navetişti, un strangulator de studente, un poştaş. Pentru o fracţiune de secundă am ştiut cine e, apoi nu. Ceilalţi copoi se zbenguiau de pe un camion pe altul. Era prea întuneric să disting şi detaliile, doar atât că siluetele treceau rapid şi forfoteau cu graţia suplă şi elastică a unor acrobaţi.
Am zis:
― Spune-mi, Steve. Ce s-ar fi întâmplat cu tine dacă n-aş fi dat peste voi? Unde ai fi fost acum?
Înălţă din umeri, dinţii săi de star de cinema căpătând o tentă de fildeş murdar.
― Ah, încerc să las în pace întrebările de genul ăsta. Şefu’ nu vede cu ochi buni îngrijorările noastre pentru nişte treburi care sunt în afara atribuţiilor noastre de serviciu.
― Ai fi devenit şi tu copoi?
― Uneori, se mai găseşte câte un suflet blestemat care ajunge să fie atras în Vânătoare. Numai câţiva, cei mândri. E o onoare rară.
Frigul îmi încleştă ceafa.
― Şi restul nătărăilor care sunt capturaţi? Ăia unde ajung după ce terminaţi cu ei?
― N-am idee, amigo. Un mister inefabil, într-adevăr.
Rânjetul i se lăţi din nou, atât de alb, atât de glacial. Îşi puse pe cap pălăria de cowboy. Pe ea, o emblemă: un petec roşu cu coarne negre cusute pe fundal. Semnul Zeului Încornorat, maestrul lui Graham în Lumea Umbrelor.
Din zbârleli şi mârâieli Minerva trecu la lătraturi din toţi rărunchii, sărind la atac. Se săturase de Dl. Moarte şi rânjetul lui de rechin. Unul din camionagii îşi puse jos ceaşca de cafea, îşi aţinti un deget gros înspre mine şi spuse:
― Bă, tâmpitule. Gura cu câinele ăla.
Ochii lui Graham se întunecară, radare acordate cu universul. Pe pieptul jachetei sale albe ca crinul se formă o pată. Din mânecă picură sânge, iar din gură pluti o miasmă de hoit. Se ridică şi se întoarse, iar umerii păreau că se lăţesc. I-am prins profilul reflectat în geam – ceva nu era în regulă cu el, deşi nu ştiam exact ce. A vorbit cu o voce distorsionată, un zumzet: ― Ba gura tu, că de nu îţi mănânc limba ca pe un teriyaki.
Camionagiul păli, se buluci să iasă de la masă şi fugi din restaurant fără niciun cuvânt. Amicul său făcu la fel. Nu şi-au luat nici hainele, n-au plătit nota, nimic. Ceilalţi se răsuciseră în scaune să vadă scandalul. O vorbă nu scoteau, nici ei. Ospătăriţa îşi ţinea carneţelul în faţă ca pe un crucifix.
Graham le spuse:
― Calm, oameni buni. Nu e nimic de văzut. L-au ascultat cu toţii şi s-a întors fiecare la treaba lui. Încuviinţă din cap şi se întoarse cu faţa la mine, cu zâmbetul de rigoare, ochii parcă normali.
― Acum o să plec, căţeluş mic. Voiam doar să te salut. Aşa că, salut şi la revedere. O ţii tot către est? Stai, nu-mi spune. Nu vreau să-mi stric plăcerea. Ne revedem în curând, indiferent unde.
Un rânjet iar, mult mai îngheţat ca noaptea geroasă.
― Aşteaptă, i-am zis. Ai pomenit de reguli. Ar fi frumos să mi le spui.
― Sigur, sunt destule. În schimb, tu trebuie să-ţi faci griji doar pentru una din ele. Fugi, nenorocitule.
*
Aşadar, cum de-am ajuns pe drum cu copoii iadului pe urmele mele?
Nu mi-am revenit niciodată de pe urma incidentului din ’92, nu până în străfunduri, nu într-un mod care să conteze. Coşmarurile mă torturau. Recreaţii strâmbe, ca nişte spectacole de groază, văzute prin negura sumbră a subconştientului în negare. Nu le dădeam de capăt, nici eu, nici psihiatrul meu. Mi-a prescris pastile care nu m-au ajutat.
Am vândut câinii unui milionar japonez, m-am mutat cu Sharon în suburbiile din Anchorage şi am trecut prin mai multe slujbe mizerabile ca muncitor, lucrând serile la Marele Roman Horror al Americii. După ce a absolvit masterul, Sharon şi-a găsit o slujbă de profesor de artă la ciclul primar. Fascinat dintotdeauna de clasicul pulp, mi-am încercat mâna la genul proză scurtă atunci când romanul părea că se împotmoleşte şi asta mi-a adus imediat câteva vânzări. În primii ani de după 2000, câştigam destul de bine cât să renunţ la şantier şi să stau acasă să lucrez la povestiri normă întreagă.
Povestirile erau în genul horror-supernatural, inspirate de coşmarurile pe care nu le înţelegeam, până când am înţeles totul brusc într-o după-masă la un joc de golf iarna, pe care-l jucam pe plajă împreună cu câţiva amici. M-am prăbuşit pe plaja îngheţată şi, pentru o clipă, m-am trezit înapoi în Norton Sound în vreme ce prietenii mei îşi frământau mâinile stând în jurul meu. Oamenii normali nu ştiu ce să facă lângă un lunatic care se zvârcoleşte pe jos şi bolboroseşte în limbi.
A urmat o săptămână pe canapea, învelit într-o pătură electrică, tremurând de groază. N-am fost sincer cu nimeni – nici cu psihiatrul, nici cu Sharon sau părinţii mei şi nici cu prietenii sau colegii de breaslă. Am citit un fragment despre Vânătoarea Sălbatică într-un articol despre mitologia popoarelor şi m-am simţit ca lovit în plex. Am ştiut în sfârşit ce se întâmplase, dacă nu şi de ce. Mi-a rămas doar să reflectez.
Viaţa mergea înainte. Am încercat să avem copii, n-am reuşit. Am o bănuială că Sharon m-a părăsit pentru că „trăgeam” cu gloanţe oarbe. Cine mama mă-sii ştie. Motivele ei rămân un mister, la fel ca şi cu Vânătoare Sălbatică, Sensul Vieţii, şi locul în care dispar şosetele desperecheate. Relaţia părea confortabilă: ea se dovedise întotdeauna înţelegătoare faţă de ticurile şi zvâcnirile mele, iar eu încercasem să fiu la rândul meu un soţ bun şi iubitor. Evident, traiul alături de un scriitor pe jumătate nebun a lăsat urme mai adânci decât anticipasem. Dacă mai pui în ecuaţie şi urletele în noapte şi comportamentul în general paranoic…
Într-o zi s-a întors mai devreme acasă, şi-a făcut bagajele şi a plecat în Italia cu profesorul de muzică de la şcoala ei. Şi nici urmă de lacrimi în ochii ei când mi-a spus adio. În aceeaşi săptămână, agentul meu de-o viaţă – un editor englez expatriat, alcoolic, libidinos şi bădăran pe nume Stanley Jones – a fost acuzat de mai multe infracţiuni federale, printre care delapidare de bani, fraudă bancară şi rezidenţă ilegală. Împreună cu iubitul său – obscurul scriitor englez de horror Samson Marks – au fugit în America de Sud cu toate economiile mele, precum şi cu banii agonisiţi de alţi câţiva scriitori. Scandalul a dus tot comerţul de râpă, dar poliţiştii n-au părut prea interesaţi să urmărească duo-ul.
Eu depindeam de drepturile alea de autor, căci starea mea fizică se deteriora. Mă dureau oasele de la frig. Uneori dimineaţa, mă apuca sciatica şi aveam nevoie de vreo douăzeci de minute să mă târăsc jos din pat. Am rezistat vreo doi ani, apoi lucrurile s-au înrăutăţit. Climatul editorial nu era unul prietenos, cu recesiunea şi alte chestii de genul. Am început să primesc în poştă dispoziţii de executare silită.
Apoi, săptămâna trecută, când am ieşit la iarbă verde, Graham a reapărut – după toţi anii ăştia nenorociţi – să-mi pună în perspectivă necazurile. Ajungem şi la asta imediat.
Ştiţi, înainte de evenimentul ăsta, colegul meu, eminentul scriitor de romane poliţiste Jack Fort, avea o teorie cum că Sharon n-a fugit în Italia din cauză că era nemulţumită de modul în care mergeau lucrurile acasă. Şi nici n-a fost o coincidenţă faptul că Jones m-a jefuit de tot şi m-a lăsat sărac lipit (Jack l-a angajat şi el pe escroc ca agent şi, din câte am înţeles, pierderea banilor a contribuit şi la divorţul său). Prietenul meu era convins că forţele întunericului s-au unit împotriva mea în chestiuni mari sau mici. Considerând că n-o să mă ia drept sărit de pe fix din prima, i-am relatat înfruntarea mea cu Vânătorul atunci pe gheaţă în 1992, şi cum totul se întorcea acum împotriva mea. N-a fost câtuşi de puţin surprins. Imperturbabilul Jeffrey Fort – tipul original care bea apă fiartă şi se pişă cuburi de gheaţă.
Aseară când l-am sunat eram amândoi beţi. I-am destăinuit povestea cu Graham care se întorsese din morţi şi voia să-mi atârne capul pe peretele cu trofee în infern.
În loc să-şi exprime uimirea sau teama pentru sănătatea mea psihică, Jack a spus doar atât:
― Aşa. Mă gândeam eu. Încă din facultate Graham îl căuta pe dracul, pur şi simplu. Era prieten la cataramă tocmai cu oameni de genul ăla. Nu te pui cu ocultismul. În fine, eşti sigur că e vorba de Vânătoarea Sălbatică?
I-am dat detaliile:
― Miercurea trecută mă plimbam pe trecătoarea Hatcher să fotografiez muntele pentru cercetările mele. Am auzit o larmă îngrozitoare într-un canion din apropiere. Urlete, râs de psihopat, ţipete. Un corn de viking parcă. Ştiam ce e dinainte să văd haita pe creastă. Ştiam precis, deşi legendele diferă, desigur. Totuşi, chestiile de bază sunt al dracu’ de clare, fie că e vorba de norvegieni, germani sau inuiţi. Noroc că haita nu era în mod vânătoare totală, altfel mi-ar fi sunat ceasul. Au vrut doar să mă sperie; aşa, uciderea e mai dulce. Oricum, am luat-o la sănătoasa. Am ajuns la camionetă şi i-am dat talpă. Graham a apărut mai târziu la mine într-un nor de fum unsuros, a stat de vorbă cu mine prin uşă. Mi-a zis că am trei zile să-mi rezolv toate rahaturile, apoi el şi băieţii o să-mi ia urma pe bune. Îşi zicea Vânătorul. Deci. S-a întâmplat aproape la fel cum zice în legendă.
Da, cunoşteam toate legendele. Îmi făcusem temele, pe cuvânt. Desigur, existau şi variaţiuni la temă. Fiecare cultură îşi are particularităţile ei, deci se focalizează pe aspecte diferite. În unele versiuni mitice ale Vânătorii, Odin este cel care sună cornul, iar manifestarea este una de exuberanţă şi bucurie animalică, o sărbătoare a primitivului. Ceata lui Odin călătoreşte la vreo juma de metru de pământ. Orice fraier care se nimereşte în cale este tuns ca iarba. Dacă-l vezi pe Odin că vine, te faci una cu ţărâna şi te rogi ca procesiunea spectrală să treacă pe deasupra ta şi să-şi urmărească în continuare prada.
Gaşca din Alaska părea mai sumbră, mai barbară şi mai josnică decât cele din cărţile de poveşti; Graham şi ceata lui duhneau a sadism şi nebunie. Psihoza lor grotescă s-a strecurat în mine, s-a adunat ca un efluviu igrasios în fundul gâtului, mi s-a aşezat pe limbă ca o pată infectă. Detaliile importante erau foarte asemănătoare: copoii băloşi, Vânătorul sălbatic, zeitatea cu coarne care supraveghează urmărirea, moartea şi damnarea prăzii.
Jack rămase tăcut o vreme, cu excepţia unei tuse flegmoase oribile – se auzea lichidă şi afundă ca la o bronşită sau pneumonie. Într-un târziu, zise:
― Atunci, ia-o spre est. Cred că pot să te ajut. Eram prieten bun cu Graham pe vremea când el încă preda, şi cred că bănuiam ce-avea de gând să facă după ce a plecat din Boulder. Era un aventurier, dar nu cred că a stat în nordul îngheţat doar pentru senzaţiile tari. Nu, pun pariu că a pornit în căutarea Vânătorii, dar l-a găsit ea mai întâi. Bietul fraier.
― Mersi, omule. Totuşi, nu-mi place să te bag şi pe tine în chestia asta. Dacă te amesteci, tu urmezi pe masa de jupuit.
― Taci, mucea. Vezi-ţi de treaba ta şi eu îmi văd de-a mea.
Reacţia nonşalantă a uriaşului Jack Fort ar fi trebuit să mă surprindă, şi dacă altele ar fi fost împrejurările, aş fi putut reflecta la cât de mult se întind tentaculele acestei conspiraţii. Totuşi, sfatul său era tentant. Da, Vânătorul aştepta să-mi iau călcâiele la spinare; urmărirea îi dădea erecţii. Şi aşa, mai bine să fiu ţintă mişcătoare decât să mă tot fâţâi într-o casă goală, aşteptând s-o mierlesc pe toaletă sau în somn. Trupul jupuit al lui Graham strălucind în amurgul arctic îmi era înfierat în suflet.
― N-ar strica să-i dai bice, mă avertiză Jack cu vocea lui cea gravă care suna la fel şi treaz, şi cherchelit.
Un tip solid, lat în spate, ceva între Raymond Burr şi un pian de concert. Probabil stătea tolănit pe canapea în tricou şi boxeri, cu sticla de Maker’s Mark în una din labe.
― Au apărut nişte complicaţii la mine. Nu-ţi pot spune pe moment. Mută-ţi curu şi hai încoace.
Nu mi-a plăcut ce-am auzit, nici sunetul tusei sale. Chiar dacă avea o slăbiciune pentru alcool, Jack era unul din cei mai echilibraţi tipi din breaslă. Totuşi, era puţin mai bătrân ca mine şi juca rolul unui soţ înstrăinat. Mai era şi rahatul ăla cu Jones şi scăderea vânzărilor de carte în general. Mă gândeam că, probabil, nu mai rezistă. Mă gândeam că, probabil, niciunul din noi nu mai rezistă.
Târziu în noapte, am încărcat camioneta cu lucruri strict necesare, inclusiv albumul de nuntă şi câteva cărţi pe care le luasem de la diverse convenţii de literatură, am încuiat casa şi am făcut lampa mică.
În vreme ce mă îndepărtam, l-am văzut în oglinda retrovizoare pe Graham cu trei copoi, siluete pe acoperişul garajului, cu ochii cât acul, lucind roşiatic. Să-nceapă jocul, cum zic copiii.
*
Trec ca racheta prin Indiana, la radio se aude „Slippery People”, întuneric peste tot, întuneric în mine. Radioul pârâie, paraziţii îi rad pe Talking Heads şi se aude Graham: ― Toţi cei care fug de Vânătoare îşi plâng de milă. Problema e că ai dat pe un post greşit, amigo. Ar trebui să-ţi pui întrebarea: Cum am ajuns aici? Cu ce-am greşit?
Haita alerga în dreptul camionetei. Copoi şi stăpân licăreau ca stelele pe bolta de catifea, se încolăceau ca fuioarele de fum. Vânătorul îmi trimise o bezea, eu am călcat acceleraţia şi i-am lăsat în urmă. Un copoi sări peste parapetul şoselei şi galopă după mine cu botul pe linia dintre benzi. A ţâşnit în umbre chiar când să fie agăţat şi făcut terci de un camion.
Am forţat dincolo de extenuare şi am intrat bine pe tărâmul zombificării. Autostrada era ca o falie în spaţiu-timp între dimensiuni, iar Graham îmi şoptea când şi când prin radio, chiar dacă oprisem aparatul de la buton. Ce mi-a spus, mi-a dat de gândit. Ce-am făcut, într-adevăr, de-am ajuns aici? Poate că Sharon m-a părăsit pentru că am fost un tâmpit. Poate faptul că Jones mi-a tras-o era karma mea. Vânătoarea Sălbatică poate fi modul în care universul „vânează” (pardon de calambur) ceea ce-i datorez. Mulţumesc lui D-zeu că n-am avut la mine o sticlă cu băutură, altfel aş fi petrecut restul nopţii complet matol, smiorcăindu-mă ca un copil din pricina greşelilor, reale sau imaginare. În schimb, am pocnit o pastilă de somnifer şi i-am dat blană.
*
O singură dată am parcat şi am tras un somn de vreo două ore, în plină zi, când traficul era cel mai intens. Nu voiam să risc mai mult de-atât. Vânătoarea îşi avea regulile ei în ce priveşte capturarea prăzii de faţă cu prea mulţi martori, însă n-am avut sânge-n mine să verific tradiţiile alea.
Chevy-ul mi-a murit când am ieşit din Wilkes-Barre, Pennsylvania. Toate cadranele au luat-o razna şi din radiator au ieşit dâre de aburi clocotiţi. Mi-au remorcat maşina la un cimitir de maşini şi am transferat-o pe Minerva împreună cu puţinul meu calabalâc pe o compactă închiriată. Iar pe drum, înainte de micul-dejun, după-amiaza târzie ne-a prins la bordul bacului din Port Sanger, New York, spre Lamprey Isle.
Ce-ar fi de zis despre LI-Vest (cum o numeşte Jack Fort)? Nouăsprezece mile de la nord la sud şi circa zece pe lăţimea cea mai mare, totul arcuit într-o seceră diformă – chip de Om din Lună cojit de pe astru şi cufundat parţial în Atlantic. Ţărmul stâncos era dăltuit din lupta vântului şi-a mării; în interior se întindea o pădure de brazi, arţari şi stejari. Patria bufniţelor şi a veveriţelor (am auzit că se vânează bine la căprioare, pe cărările secrete şi şerpuitoare). Am auzit şi de tumuli şi megaliţi misterioşi autohtoni.
Centrul de rezidenţă principal, Lamprey Township (2201 locuitori) sălăşluia într-un golf la capătul de sud-vest al insulei. Jack pomenise că oraşul se statornicise ca sat de pescari la începutul secolului 19; mai înainte, servise drept refugiu pentru contrabandiştii şi negustorii de sclavi care se ascundeau de corsari şi autorităţile locale. Un cuib al jocurilor de noroc ilegale şi al sodomiei, aşa se zice. După câte se pare, numele vine de la o specie agresivă de lipitori care a infestat apele din zonă. Lungi cât braţul, zic localnicii.
Lamprey Township a fost o aşezare învăluită în ceaţă şi mărginită de golf, bancurile de nisip înguste şi un gard de plante perene. Pe o creastă brăzdată de rahatul pescăruşilor şi ciupită de gurile peşterilor se ridica o fortăreaţă mohorâtă ca o catedrală. Lovers Leap. În oraş, toată lumea purta flanelă şi impermeabile, cizme şi fesuri din lână. Genul de oameni cu briceag şi geacă. Promoroaca de sare se aşternuse peste tot, totul mirosea a saramură. Manevrând în josul străzii principale, de la o faleză la alta, cu compartimentul maşinii scăldat în lumini blânde roş-albastre reflectate de apele oceanului, mă gândeam că locul n-ar fi unul prea rău în care să mori. Să-ţi eliberezi sărurile esenţiale înapoi în leagănul primordial.
Cabana lui Jack se afla în interiorul insulei, la capătul îndepărtat al unui pinten de ţărână. Construită în aceeaşi epocă în care s-a fondat Lamprey Township, cabana o cumpărase de la Katarina Veniti, scriitoare paranormală de romane de dragoste, care se săturase de toţi turiştii şi snobii care se mutaseră pe insula „ei” în timpul ultimei recesiuni. O casă prelungă, din piatră şi buşteni, cu şindrilă străveche şi licheni pe acoperiş, înconjurată de un hectar de grădină în pantă, sufocată de iarba înaltă şi uscată. Pe timpul unei vijelii recente, un stejar a ieşit din rădăcini şi s-a prăbuşit peste alee.
Ultimul sfert de milă l-am luat la pas împreună cu Minerva. Luna fără faţă se scurgea luminând printre norii împinşi de vânt şi bolta de ramuri. Casa stătea în beznă, cu excepţia luminii ce ieşea pe fereastra bucătăriei.
― Bun venit pe insula lui Kat, spuse Jack şi tuşi.
Se aplecă în umbra leagănului din verandă. Lumina lunii licărea din sticla pe care o ţinea în mână, iar peste genunchi se vedea ţeava puştii sale cu repetiţie. Purta o haină de lână, o şapcă de docher trasă bine peste sprânceană, pantaloni de lână şi cizme de drumeţie înşiretate. Când se ridică să-şi scoată fesul de lână şi să dea mâna cu mine, am realizat că hainele îi atârnau ca nişte vele desfăcute, că era firav şi neputincios.
― Doamne, omule, am zis, şocat la vederea lui.
Părea mai fantomatic decât spiritul bona fide care mă urmărea. Am înţeles de ce nu-l deranja ca Vânătoarea să-i invadeze căminul fericit. Omul era atât de emaciat c-ar fi trebuit să stea atârnat lângă tablă la ora de anatomie; de când l-am văzut ultima oară, era cu cincizeci de kilograme mai slab, lejer. Se răsese în cap, barba şi-o lăsase ca o mirişte gri; carnea palidă era uscată şi fierbinte, ochii îi scânteiau ca nişte fărâme de cuarţ. Mirosea a ulei de armă, fum şi fruct putrezit.
― Mda. Marele C. Doctorul m-a lovit cu vestea cea rea în primăvară. De veghe la căpătâiul lui Fort. I-am trimis soră-mii toate animalele.
Zâmbi şi arătă spre pădure.
― Eu, tu, şi copacii. N-am nimic mai bun de făcut, aşa că ajut un vechi amic la strâmtoare.
Mă conduse înăuntru. În bucătăria luminată vesel ne-am instalat la masă şi mi-a turnat un pahar cu whisky, apoi a ascultat în recapitulare povestea din Alaska.
― Sper că ai un plan, i-am spus.
― Altul decât ăla în care îi spulber cu puşcociul lui bunica?
Lovi uşor patul puştii care stătea pe masă.
― O să murim ca doi vikingi.
― Aş fi mai încântat dacă ai avea un aruncător de flăcări, sau nişte grenade.
― Şi eu. Şi eu. Am nişte cartuşe de dinamită pentru pescuit şi muniţie cât cuprinde.
― Dinamita e bună. O să fie Hollywood total. Bolizi, femei dezbrăcate, explozii…
― Omule, nu sunt sigur c-o să explodeze. Rahaturile alea stau de-un secol într-o cutie spartă din beci. Sincer, sunt de părere c-am belit-o. Muie totală. Singurul nostru avantaj este că prada nu se opune întotdeauna. Graham e puternic – spirit, monstru, ce-o fi. Dar e nou angajat, nu? În asta stă raza noastră de soare. În asta şi în faptul că – după cum zice cartea – Haita nu prea e amatoare de traversări pe întinderi mari de ape deschise. Strigoii ăştia preferă gheaţa şi zăpada.
Jack tuşi în batistă. O tuse din rărunchi, a la Doc Holliday. Se şterse la gură şi trase o duşcă de whisky. Obrajii îi erau pătaţi.
― De fapt, te-am chemat aici din alt motiv. O dată ca niciodată, în casa asta a stat un vrăjitor. Genul ăla de ars pe rug pe vremea aia. Un tip insipid pe nume Ewers Welloc. Familia Welloc deţinea mai toată insula, e o întreagă tărăşenie. Pe moment, să zicem doar că într-o familie de oi negre, Ewers era oaia cea mai neagră. Sătenii se căcau pe ei de frică în faţa lui, convinşi fiind că omul practica pe proprietatea lui necromanţia şi diverse ritualuri de magie neagră. După istoriile pe care mi le-a spus Kat şi chestiile ciudate pe care le-am găsit dosite în locul ăsta, e greu de crezut că afirmaţiile sătenilor au fost simple superstiţii.
Nu puteam decât să mă întreb ce-o fi descoperit, el sau Kat înaintea lui. Jack cumpărase locul cu un dolar şi, brusc, factoidul ăsta dobândi o semnificaţie de rău augur.
― Ce puneaţi la cale? Tu, Kat şi Graham aţi fost colegi de facultate. Aţi format un club?
― Un sabat al vrăjitoarelor. Glumesc, glumesc. Nu la facultate ne-am cunoscut, ci la refugiul scriitorilor din Sugar Tree Hill. Cinci zile de soare, distracţie şi fete la labă. Au fost acolo câţiva scriitori tineri care au ajuns cvasi-renumiţi. S-au iscat multe prietenii şi duşmănii la Sugar Tree Hill. Noi trei ne-am potrivit la fix. Eu şi Kat eram nebuni, omule, nebuni. Niciunul, totuşi, de calibrul lui Graham. El a mers mult mai departe. După cum vezi.
― Mda.
Am luat o înghiţitură.
― Eu şi Graham eram destul de apropiaţi până când s-a cărat în Alaska şi s-a apucat de cursele cu sănii. Relaţiile s-au răcit şi, după o vreme, n-am mai ţinut legătura. Am primit câteva scrisori. Tipul avea cel mai căcăcios scris din lume; numai cu criptologul puteai să-l descifrezi. Credeam că suferă de spleen.
– Mie mi se părea că n-are nimic, am spus eu. Era de gaşcă. Popular. Chipeş. Văzut bine.
― Da, da…putregaiul o fi pe dinăuntru, spuse Jack, iar eu mai să-mi vărs paharul.
N-a remarcat.
― Din întâmplare, am un as în mânecă. Lamprey Isle a fost colonizată cu mult înainte să vină albii. Poate chiar înainte de indienii mohawk, mohicani sau seneca. Nimeni nu ştie cine-a fost, iar documentele nu sunt măgulitoare. Tribul misterios a lăsat în urmă megaliţi şi tumuli atât pe insule, cât şi de-a lungul coastei. Câţiva megaliţi sunt şi în pădurile din preajmă. Legenda spune că tribul i-a ridicat pentru ritualuri necromantice. Invoc, leg, izgonesc. La fel cum şi-a imaginat şi Robert Howard în povestirile sale cu Conan: dacă demonicul se manifestă în plan uman, acesta se supune legilor fizicii şi oţelului rece hiperborean. Howard găsise el ceva.
― Stânci vrăjite, hî? am zis eu.
Whisky-ul mi se urcase la cap.
― Ai vreo problemă în a crede că eşti urmărit de la un capăt la altu’ al continentului de către Doamna cu Coasa şi o haită de vârcolaci?
Am încercat din nou:
― Păi. Stânci vrăjite.
― A-bsolut, băiete. Stânci vrăjite. Dum-dum.
*
Am făcut de pază cu schimbul până în zori. Vânătoarea n-a sosit, aşa că seara a trecut paşnic. Am dormit trei ore, cât n-am dormit toată săptămâna. Jack a făcut un mic-dejun din ouă cu kaizer prăjit şi o oală de cafea neagră. Apoi am dat o tură casei şi prin împrejurimi. Mai toată casa adunase praf, emanând acea vibraţie specifică locuinţelor de burlaci şi văduvi. De când îi zburase soţia din cuib, Jack se rezumase a trăi doar în bucătărie, baie şi camera de zi. Aduce prea mult a mormânt, dacă mă-ntrebi.
Tropotind de-a lungul şi de-a latul proprietăţii cu suflările fluturând pieziş, mi-a arătat un megalit ascuns în lăstăriş, între doi arţari de zahăr. Stânca uriaşă şi diformă năpadită de straturi de mocirlă şi licheni aruncă o umbră peste noi. Radia răceala unui bloc de gheaţă. Unul din cele câteva din zonă, am aflat mai târziu.
Jack nu era dornic să rămână pe lângă el.
― S-au găsit o mulţime de oase de animal îngrămădite în tufişuri. N-o să vezi animale care să trăiască aici. Cancerul nu l-am făcut de la cele două pachete de Camel pe zi, pe care le fumam încă din liceu. Blestemaţii ăştia sunt de vină. Din câte-mi dau seama, sunt nişte sifoane. Să ne rugăm ca efectul să fie amplificat asupra fiinţelor extra-dimensionale. Altfel, Graham o să ne mănânce gloanţele şi o să le scuipe spre noi.
Megalitul mă înfricoşă. Mi-l închipuiam ca o insectă de pradă uriaşă, deghizată în stâncă, cu rostrul său eteric ce-mi străpunge artera şi mă secătuieşte de esenţa vitală. Mă întrebam dacă pietrele erau indigene sau dacă triburile străvechi le modelaseră întrucâtva. N-o să aflu niciodată.
― Graham e un ocultist. Crezi că e tâmpit să cadă în capcană?
― Graham nu mai e Graham. E Vânătorul.
Jack studie orizontul roş-auriu şi mormăi nişte predicţii rele despre un alt front de furtună coborând dinspre vest.
― Vine urgia, spuse el şi mă zori înapoi în casă.
Am închis tot şi am tras obloanele, apoi ne-am poziţionat în camera de zi: Jack cu puşca sa, eu cu pistolul şi câinele meu. Aşezaţi pe canapeaua din piele italiană, întăriţi de o carafă cu vodcă şi limonadă, am vizionat nişte episoade din The Rockford Files şi Ironside şi-am aşteptat.
La 2 şi câteva minute după-amiaza, aerul se subţie în purpuriu catifelat şi copacii din spatele casei loveau, ploaia împroşcând ferestrele. Se luă curentul. Am fluierat câteva măsuri din melodia din Twilight Zone şi mi-am mutat pistolul în mâna pentru tras.
Jack rânji şi se duse la fereastră unde rămase ca o umbră albastră zugrăvită în negru. Băutura mea din cană tremură; cornul vui chiar deasupra noastră. Geamul explodă, capul îmi sângeră, la fel şi mâinile pe care le ridicasem să-mi apăr faţa. Lemnul se făcu ţăndări, uşile se prăbuşiră peste tot în casă, iar copoii se rostogoliră în cameră: siluete prelungi şi sinuoase de rea-voinţă pură, cu ochi rubinii şi lucitori, lăsate la podea, mişcându-se rapid – colţi, limbi, apetit. Am mijit ochii şi am tras de două ori de la şold – o siluetă în plin salt zvâcni. Minerva se năpusti mârâind şi rupând frenetic, mintea ei canină întorcându-se la mlaştinile, jungla şi peşterile străbunilor ei. Puşca lui Jack izbucni într-o vâlvătaie galbenă şi reteză braţul unui duşman care se furişase mai aproape. Aproape orb şi surd, n-am mai ştiut prea multe după aceea. Am apăsat pe trăgaci încă de patru ori, am vârât în încărcător şase cartuşe noi şi am continuat să trag în umbrele care săreau şi ţâşneau. Prin casă galopau Călăreţii Apocalipsei şi ai săi Prieteni – propriul nostru Armagedon. Iar sticlă prin aer, bucăţi de lemn şi fâşii de draperie; o parte din tavan se prăbuşi într-o cascadă de scântei, garoafe albe înflorind pe loc din tencuiala uscată. Zeii aveau ce vedea.
Împuşcături de tunet, Minerva mârâind, iodlerele blestemate ale copoilor, oase sfărâmându-se – toate se încolăceau în jurul minţii mele ca pe un fus cu noduri. Am fost trânit la pământ în meleu şi am văzut-o pe Minerva răsucindu-se pe lângă mine în zbor leneş, cu labele moi şi maţele desfăcându-se în urma ei. Avusesem mai mulţi câini, dar Minerva a fost primul şi singurul câine de companie, prieten drag. Deveni iar căţeluşă scâncită, apoi os inert şi blană uscăţivă – şi se duse, se duse, o ultimă pişcătură a vieţii mele ce se stinse.
A luat foc ceva. Un fum negru şi uleios clocotea prin craterul vertical de impact pe locul în care fusese peretele. Nori şi fum fierbeau acolo. Rămăsesem fără două degete la mâna stângă şi sângele ţâşnea afară: un buchet lucios şi stacojiu îngroşându-se ca o umflătură, o sculptură în ceară din casa groazei, un exemplu de obiect de tortură medievală. Nu mă durea. Nu simţeam nimic. Haina îmi fusese tăiată, la fel şi carnea de dedesubt, aşa că vintrele îmi luceau în aerul rece. Nici asta nu mă durea. În schimb, am fost însufleţit de un sentiment al finalităţii iminente. După câte văd, nu va mai dura mult. Mi-am tras haina cât mai aproape şi am început procesul laborios al ridicării în picioare. Încă puţin, încă puţin.
Jack înjură cu gura plină de ţărână. Vânătorul intrase în încăierare, îl prinsese de ţeastă cu mâna jupuită şi îi retezase gâtul cu pumnalul zimţat, pumnalul făurit din cristalul Epocii de Piatră. Vânătorul retezase cu atâta tărie încât membrele lui Jack fâlfâiau nebuneşte ca la un manechin de test în momentul coliziunii. Graham dădu drumul cadavrului lui Jack care căzu cu o bufnitură pe covorul ud leoarcă, printre trupurile măcelărite ale haitei. Mă arătă cu degetul ca un lider de trupă rock urlând la public. Da, zeii erau cu noi, fără niciun dubiu.
― Aşadar, ne-am întâlnit iar.
Chicoti şi îşi linse buzele, apoi şterse cuţitul satanic pe jacheta lui însângerată. Se apropie, târându-se ca o focă prin amurgul mocnit, înseninat de o lumină interioară care-l scălda într-o lucire stranie şi palidă, la fel de rece şi străină ca o auroră boreală. Lumina morţii lui Hades, pesemne. Ochii îi erau ascunşi de borul pălăriei, dar zâmbetul i se curbă, nefericit şi crud.
Am reuşit să mă ridic în picioare şi am dat înapoi, împiedicându-mă de resturile arzânde ale măsuţelor de cafea şi scaunelor, ale canapelei răsturnate – şi am ajuns pe hol. Aproape mort, încă pe baricade, animal până la capăt. Sângele ieşea din mine în sfori, în foi. Graham mă urmă zâmbind… zâmbind. Tocurile uşilor se-ncovoiau când îşi freca umerii de ele. Biciui aerul cu cuţitul făcând o formă largă şi lejeră de diamant. Cuţitul şuierase exersând propria-mi eviscerare. Nu eram îngrijorat. Lăsasem de mult în urmă îngrijorările. Mă dominau acum gândurile răzbunării.
― Mi-ai omorât câinele.
Pe buze mi se sparseră bulbuci de sânge, asta nu e bine. O altă doză de melancolie feroce şi veselă mă îmboldi înainte. Am ridicat revolverul gol la capul său şi am văzut arma zburând deoparte şi învârtindu-se. Sarea din lacrimi îmi îngheţă pe obraji. Gheaţa arctică îmi trosni sub cizme sub înfoierea mării tânjind după lună. Marea mă secă de căldură, luându-şi înapoi tot ceea ce-mi dăruise la începuturi.
― Tu ţi-ai omorât câinele, mon frère. Aşa l-ai aranjat şi pe amicul nostru, Jack. Să mă faci să vin cu băieţii până aici. Nu-ţi face sânge rău. Suntem o armată de voluntari, corect?
M-am răsucit, am alunecat, m-am dezechilibrat. Picioarele mi s-au frânt şi m-am prăvălit lângă o scândură căzută, cu muchia arsă linsă de flăcări plăpânde. Sângele din mâna mea distrusă sfârâia şi scuipa. Mi-am frecat faţa de podea, pictându-mi o mască de război din sânge şi cărbune. După ce parcurse distanţa care ne separa şi mă apucă de păr să mă întoarcă pe spate, exact în momentul când îşi afundă lama în pieptul meu, fitilul de pe cartuşul de dinamită ud de glicerină dispăru ca un bot în vizuină.
Expresia exultantă de pe faţa lui Graham se schimbă.
― O-o, am uitat că Jack a fost pescar, spuse el.
Cuţitul ăla belit îşi continuă coborârea, cu o forţă irezistibilă, iar eu l-am primit, şi pe el, şi pe Graham.
Doamna cu Coasa aplaudă.
*
După un eon ca vector prin noaptea infinită, uşa de la ringhişpil s-a deschis, m-am prăvălit şi am izbit pământul suficient cât să ridic praful. Ba nu, noroiul. Un cor de îngeri intonă o serenadă (scenă stânga), în spatele unui văl de copaci înalţi şi ceaţă. Wagner în interpretarea sirenelor lui Homer. Vocile urcară şi căzură, cerându-mi dulce sângele, căldura oaselor mele. Nicio problemă. Mi-am închipuit buzele moi şi roşii depărtându-se, mi-am închipuit că luceau la fel ca Vânătorul, dar într-o expresie de pasiune erotică, nu rea-voinţă – şi tânjeam să le deschid o venă…
Mi-am venit în simţiri, paralizat. Bucăţi din trupul meu stăteau împrăştiate prin curte. Mai bine că n-am putut să-mi răsucesc gâtul să studiez aşa cum trebuie dezastrul.
Graham era lungit dincolo de mine, cu faţa în frunzele ude. Din el se învârtejeau fuioare de fum. Se cutremură violent şi îşi înălţă capul. Oasele şi articulaţiile i se prinseră la loc. Ochiul stâng licărea cu reflexe de foc. Ochiul drept era negru. Niciunul uman.
Mă întrebă:
― Eşti mort? Eşti mort? Sau te faci? Eu zic că eşti în mare parte mort. Nu contează. În iad intri aşa cum eşti.
Se scutură şi începu să se târască înspre mine, alunecând cu o elasticitate oribilă, ca de şarpe.
În mare parte mort însemna că trebuie să fi fost 99,9 la sută mort, căci nu puteam nici să clipesc, darămite să-mi ridic mâna şi să-l împiedic să-mi ia ţeasta pentru mantie şi sufletul să-l ducă în locul infam. O pâclă roşie îmi înceţoşa vederea şi lumea se retrase încet, încet. Sirenele din pădure mă chemară iar, încă şi mai tare. Graham ezită, privirea fiindu-i atrasă de vocile care soseau din toate părţile acum şi cântau în multe limbi.
Jack se clătină ieşind din ruinele fumegânde ale casei. Părea ca şi scos dintr-un cazan cu sânge. Îşi ţinea puşca într-o încleştare de moarte.
― Pentru tine bat clopotele, Stevie, spuse el şi îi spulberă lui Graham piciorul stâng.
Armă percutorul şi îi făcu ţăndări piciorul drept, chiar sub rotulă. Graham urlă, se răsuci brusc şi încercă să-şi ologească torţionarul. Nu îndeajuns de repede. Jack se dovedi agil pentru un bătrân cu gâtul crestat.
Corul sirenelor ţipă de plăcere. Bang! Bang! Mâinile lui Graham plecară tai-tai. Următorul cartuş îi reteză coloana, judecând după efectul păpuşă-din-cârpă. Trupul i se făcu moale şi urlă încă ceva; sunt sigur că ar fi sărit bucuros pe Jack să-l mănânce de viu dacă Jack nu l-ar fi dezmembrat cu parada aia de tras cu puşca. Jack spuse ceva ce mi-a scăpat. Se poate să fi scos un blestem într-o limbă străină, un epitet în latină. Înfipse ţeava sub bărbia lui Graham şi îi luă capul cu un ultim foc.
L-am aclamat telepatic. Apoi am terminat de murit. Partitura de la căderea cortinei a fost al naibii de frumoasă.
*
De data asta am ieşit din noaptea eternă şi Minerva mă pupa pe faţă. Stăteam întins pe spate în bucătărie. În tavan era o gaură prin care se revărsa lumina gri a zilei împreună cu firicelele de apă care curgeau neîntrerupt din ţevile stricate.
Jack stătea aplecat peste masa plină cu tot felul de mărunţişuri. Umerii lui erau laţi şi rotunzi ca bolovanii, pusese la loc toate kilogramele pe care i le furase cancerul; arăta ca înainte, ba chiar cu mult mai bine. Apucă o sticlă de Old Crow şi mă privi atent. Mi-a zis:
― Nu sta în lumină, băiete. E foc şi lavă.
Am scuipat sânge închegat. Într-un târziu am întrebat:
― A murit?
― Din nou.
― Şi cântatul… am îngăimat.
― Oh, da. Nu asculta. Vine de la stâncile-vampir. S-au înfruptat din vlaga lui Graham.
― Cum am ajuns înăuntru?
― Te-am târât de păr.
În jurul meu, lumea începea să se solidifice, odată cu ea şi simţurile mele. Trăiam – eu, Minerva, Jack – şi ceva nu se lega. Deşi, pe măsură ce mintea mi se despăienjenea, totul căpăta sens, unul sinistru. Am pus mâna pe blana Minervei şi am remarcat scânteile roşii din ochii ei şi cât de lungi al dracu’ erau colţii ei.
― Ce căcat, am zis.
― Da, spuse Jack.
Puse sticla deoparte şi îmbrăcă pe după umeri jacheta impecabilă de un alb imaculat a Vânătorului. Măsura perfectă. Urmă pălăria Vânătorului. Arăta altfel purtată de Jack: mai largă şi într-un stil pe care nu-l recunoşteam. Creasta roş-neagră nu mai era. În locul ei, coarne adevărate. Expresia feţei i se umbri şi lumina din cameră i se adună în ochi.
― Ridică-te, zise el.
Tunetul bubui.
M-am ridicat. Nicio rană. Mă simţeam destul de viu pentru un mort. O putere hidoasă îmi curgea prin membre. M-am gândit la fosta mea soţie care mă înşelase cu arătosul profesor de muzică şi gânduri hidoase îmi trecură prin minte. Se pare că mai aveam un dram de umanitate, căci am reuşit să las deoparte prospectul acelei răzbunări teribile şi splendide. Cel puţin pe moment. Am întrebat:
― Încotro?
Jack se rezemă de lancea lungă şi vârf zimţat care luase locul puştii descărcate.
― Ştiu un tip în Mexico la care vreau să mă duc în vizită, spuse el.
Mi-a înmânat cuţitul de cremene şi cornul de herald.
― Fă tu onorurile, băiete.
Oh, Stanley. Ce bine-mi pare că ne revedem. Am dus cornul la buze şi am sunat din el, o singură dată. Avea un gust rece şi dulceag. Peretele bucătăriei se dezintegră şi unda de şoc călători cu iuţeală, vălurind iarba şi făcând ca păsările să zboare panicate din copaci. Mi l-am închipuit pe Stanley Jones, undeva departe în sud, aşezat pe verandă, tequila în mână, ziarul The Sun în echilibru pe genunchiul său şubred, străduindu-se să intuiască originea vuietului slab purtat de vânt.
Minerva urlă. Îşi adună trupul zvelt şi ucigaş, se năpusti de-a lungul curţii şi intră în pădure. Am mângâiat mânerul cuţitului şi am urmat-o.
*
Traducere de Dan BUTUZA
