Spaima

Începuse în clipa în care nu-şi mai putu recunoaşte mâinile. Deşi îi erau poate cea mai familiară parte a corpului, pe care o privea aproape întreaga zi în timp ce scria sau picta, sau în timp ce ţinea leneş ţigara, atârnând pe braţul fotoliului, de data asta observă cu teroare că îi erau străine.

Apăruseră acolo cute, şănţuleţe chiar, pe care nu le mai văzuse niciodată şi care, fireşte, nu puteau veni aşa, peste noapte. Degetele îi erau brăzdate de riduri multe, mai adânci sau mai fine, o întreagă reţea care îi dădea senzaţia unei hărţi. Se întindeau până spre încheietura mâinii, desenând râuri, mări şi oceane, munţi, dealuri şi câmpii, toate formele astea de relief fiind plasate pe acelaşi suport, care altădată avusese cu totul alt scop. În plus, mai era şi culoarea. Mâinile lui, până ieri albe, cu o uşoară tentă gălbuie spre marginea degetelor, în special arătătorul şi mijlociul, erau acum maro închis. Avuseseră într-o vară culoarea asta, când petrecuse patru luni jumătate la mare, vara în care scrisese cele mai bune poezii şi pictase cele mai înfricoşătoare peisaje. Cu adevărat apocaliptice, spuseseră cei care le adoraseră la prima vedere. Ceea ce-l înfricoşa însă mai presus de orice erau unghiile. Aici, într-adevăr, dispărea orice urmă de familiar. Nimic din ce fuseseră mâinile lui nu mai rămăsese, dacă privea doar capătul degetelor, împodobite grotesc cu unghii lungi, ascuţite, ce păreau să nu mai fi fost tăiate de cel puţin jumatate de an. În ce-l privea, era foarte conştiincios cu toaleta mâinilor. Îşi tăia unghiile de două ori pe săptămâna, astfel încât partea albă să nu fie niciodată vizibilă. Îi creşteau repede, ce-i drept. După ce le tăia, lustruia suprafaţa lor cu o fâşie de mătase, care fusese a mamei sale şi pe care aceasta o folosise în scopuri asemănătoare. Uneori, când i se părea că are mâini deshidratate, le ungea cu ulei de măsline sau de migdale. Fu pur şi simplu scârbit când observă manichiura atât de neîngrijită a celui care îi luase în stăpânire corpul.

Nu-şi amintea să se fi întâmplat nimic ciudat pe parcursul nopţii. Scrisese până târziu, băuse o sticla de vin şi câteva beri, şi adormise cu ţigara aprinsă. Îi căzuse pe duşumea, dar, din fericire, acolo vărsase berea şi ţigara avusese parte de moarte naturală.

Copyright © 2012, Cristofor Photography

Avu dintr-odată certitudinea că urmează să se transforme în fotoliu. Îşi vizualiză braţele slabe, imaginându-şi că se vor rotunji treptat şi vor deveni sprijin pentru alte braţe, ale unui posesor viitor ce se va aşeza în fotoliu. Îşi imagina cu groază cum vor scoate apartamentul său la vânzare şi, găsindu-l pe el sub formă de fotoliu, îl vor vinde şi va ajunge în posesia unui străin neglijent, care îşi va vărsa berea sau vinul pe spătarul său, va face sex şi îşi va revărsa secreţiile pe tapiseria sa, care nu de mult fusese pielea unui om viu. Îşi imagina că va intra, fără-ndoială, în patrimoniul unui individ care nu are niciun fel de simţ estetic şi prea puţină preţuire faţă de lucrurile frumoase, cum avea să fie el în postura fotoliului, un manelist, cel mai probabil. „Trebuie să scap de aici”, se gândi cu o teroare care făcu să se încleşteze noile sale mâini, iar unghiile lungi, demne de un grotesc record, să îi facă răni în palme.

Îi trecu prin cap că i se întâmpla asta ca o consecinţă firească a faptului că, undeva, cândva în trecut, făcuse o alegere greşită şi, astfel, păşise pe nesimţite în viaţa altcuiva. Intrase cu tot ce avea el în viaţa unui străin, îl omorâse şi îl purtase în el toată această vreme. Se hrănise din visurile, iluziile şi decepţiile acestui străin, în timp ce pe ale lui le lăsase deoparte, le uitase. Devenise cumva acel străin, îi acaparase trupul şi, acum, acesta revenise şi hotărâse să se răzbune. De vreme ce el trăise viaţa acestuia, respectivul avea tot dreptul să îşi ceară trupul înapoi. „Are dreptate, nu mai sunt eu. Sunt un fotoliu”, îşi spuse cu groază.

Mânuind cu greu noile sale gheare, îşi turnă un pahar de vodcă şi hotărî să stabilească exact în ce moment renunţase să mai fie el. Aşa, poate că ar mai fi avut vreo şansă să îl gonească pe străinul care se insinuase în el. De fapt, mai corect era să spună că el se insinuase în străin, golindu-l, posedându-l cu sălbăticie.

Când se întâmplase asta, însă? Avusese dintotdeauna pretenţia că, spre deosebire de restul muritorilor, el trăieşte pentru sine, în acord cu cele mai intime credinţe ale sale şi, visa el, că era una dintre cele mai originale fiinţe din lume. Credea că scrisul şi pictura îi exprimă întreaga variaţie de stări, tot întregul a ceea ce fusese vreodată. Le recitea în clipele în care se simţea lipsit de inspiraţie, sau doar cuprins de o lene plăcută ce i se strecura până în vârfurile degetelor care parcă ţineau ţigara cu mai puţină fermitate, şi îşi aducea aminte, recitind versurile sau privind culorile pe pânză, de tot ce a fost el, de tot ce a simţit şi a gândit.

Se întâmplase parcă ceva, la un moment dat. O sesizaseră şi alţii, dar, în adâncul sufletului, o ştiuse şi el. Ceva se schimbase în exteriorizările lui. Pierduse acea nebunie care incendia foaia pe care îşi scria poemele sau făcea să explodeze şevaletul, atunci când înmuia pensula în culoare. Minunea, extraordinarul scufundării în acea apă când fierbinte, când îngheţată care era subconştientul, scufundare din care i se părea întotdeauna că iese renăscut, dar, spre deosebire de cineva care vine pentru prima dată pe lume, el venea mai bogat, mai plin, ca şi cum noua sa existenţă îi lăsa câteva găuri prin care avea acces la un trecut pe care îl cunoştea mai bine decât orice pe lume, un trecut care îl întregea, care era El, minunea asta se estompase şi în final… dispăruse. „Într-un fel”, îşi spusese el atunci, „poate că e mai bine aşa. Acum voi putea să îmi controlez creaţiile, voi putea fi mult mai raţional şi mai calculat.” Îi era teamă, trebuia s-o recunoască în final, de scufundările astea în apa uneori fierbinte, alteori îngheţată, fără să ştie vreodată la ce să se aştepte, fără să aibă idee unde îl va duce călătoria de această dată, fără să prevadă unde se va opri din coborât. Simţea că nebunia asta minunată îl domină, îi dictează reacţiile, îi pune în cap gândurile care mai apoi se transformă în flori vii şi multicolore pe care le depune pe catafalcul universului.

Uneori, simţise chiar că trişează. Să te scufunzi în nebunia asta, care era mereu prezentă, o puteai găsi doar printr-o simplă întindere a mâinii, nebunia care mereu te recompensa, îţi dădea ceea ce căutai fără să ştii şi chiar ceva în plus, părea să fie o soluţie care îl plasa deasupra altor creatori, care nu o aveau ca ultimă resursă. „Poate că eu ar trebui să concurez numai cu cei ca mine”, începuse să-şi repete, întâi sub forma unor gânduri răzleţe, apoi din ce în ce mai obsesiv. Cei normali, cei care creau doar cu bogăţiile unei minţi sănătoase nu aveau la îndemână artificiul ăsta, plonjarea în nebunie, în apele ce-şi schimbau temperatura, gustul şi mirosul după cum li se năzărea lor. Erau dezavantajaţi din start, şi el începuse să acorde foarte multă importanţă ideii ăsteia. Se simţea vinovat. Aşa că, treptat, refuzase scufundarea. O refuzase de atât de multe ori încât, într-un final, uitase unde să o mai caute – şi o pierduse.

Apele erau mereu altfel, niciodată la fel. Acum, scria şi picta aşa cum îşi dorise. Renunţase la a fi sclavul unei stări şi îşi alcătuise un program riguros. Respingea orice reminiscenţă de inspiraţie. Când se simţea într-o stare propice scrisului, ieşea să se plimbe şi nu revenea decât atunci când simţea că toate ideile i-au luat-o la fugă din cap. Cu pictatul se întâmpla la fel. Se aşeza la şevalet şi picta ceea ce îşi propunea să picteze. Construia, improviza şi era mai mândru de creaţiile sale decât în vremurile în care se lăsa purtat pe valuri înşelătoare. Nu mai voia idei, nu mai voia inspiraţie, nu mai voia stări. Uneori însă, îi simţea atât de mult lipsa, încât însăşi durerea provocată de lipsa asta îl apropia periculos de Ea, de minunea întunecată, de imprevizibil, de iraţional. Şi-ar fi dorit o atingere cât de scurtă, o îmbrăţişare a catifelei negre, o pierdere şi o uitare de sine în braţele ei moi şi demonice. Când simţea asta, ieşea din nou la o plimbare lungă şi reuşea, într-un final, să-şi potolească bătăile disperate ale inimii.

Oare atunci se pierduse? Oare atunci intrase în lumea altcuiva, în corpul altei fiinţe? Şi dacă da, unde era el, în corpul cui ajunsese?

Pe de altă parte, nu înţelegea de ce el trebuie să fie altfel, să plătească pentru o singură clipă de înstrăinare. Toţi oamenii pe care îi ştia îşi trăiau viaţa pretinzând că sunt altcineva. Era deja o trăsătură umană, abilitatea de a fi altcineva decât cel care eşti în realitate. Şi atunci, de ce lui nu i se permitea luxul de a se afunda în superficial, în călduţ, în anonimatul care îţi este dat de depărtarea de margini? De ce ar fi fost el singura fiinţă damnată să nu poată fi altceva decât ceea ce este de fapt?

Îşi imagina cât de uşor rostesc oamenii cuvintele „Am crezut că eşti altcineva” atunci când, zărind o fiinţă pe stradă, o iau drept altcineva. Nu pare nimic cu adevărat uimitor în constatarea asta şi, totuşi, cât adevăr poate ascunde. Abia acum înţelegea. Se văzu pe el, de acum înainte, căutându-şi sinele preţ de o veşnicie. Tresărind de fiecare dată când, pe stradă, i se va părea că un necunoscut are un gest care-i aminteşte de vechiul său sine, bănuindu-l de furt, suspectându-l că este posesorul fraudulos al personalităţii sale, pe care o crescuse, o îngrijise, o dispreţuise, o iubise şi în final o pierduse.

„Şi dacă îl prind, cum am să i-o iau?” îi veni atunci în cap, iar gândul îl umplu din nou de spaimă. „Poate că este acum a lui pentru totdeauna, aşa cum străinul care a intrat în mine nu mă va părăsi niciodată.” Suna atât de ciudat… gândul că cineva nu te va părăsi niciodată.

Pe urmă înţelese, cu groază, că nu mai avea controlul mâinilor. Poate că ele vor începe să scrie poeziile altuia, vor picta tablourile altcuiva. Îi vor falsifica până şi amintirea a ceea ce a fost, astfel încât lumea va spune, la moartea lui: „Nu a fost decât un fals.” Îşi pipăi cu groază încheieturile. Avu senzaţia că pipăie indecent mâinile unui om pe care abia l-a cunoscut şi care i-a întins mâna pentru a face cunoştinţă.

„M-ar putea transforma într-un criminal, mâinile astea”, îşi mai spuse, privind unghiile ce se încovoiau ameninţător peste buricele degetelor. „Mâinile astea ar putea ucide, ghearele astea vorace ar putea sfâşia tot ceea ce mi-a fost vreodată drag.” Mâinile l-ar putea transforma nu doar într-un străin, nu în orice fel de străin, ci în opusul a ceea ce a fost, în tot ce urăşte pe lume, alter-ego-ul său întors care vieţuieşte la capătul lumii. „Nu! Refuz!” replică mintea lui, simţind că se depărtează tot mai mult, că alunecă într-un fel de somn. Era atât de obosit!

Atunci hotărî să se spânzure şi să lase un bilet în care să ceară ca ultimă dorinţă să i se taie mâinile şi să-i fie arse, după ce cadavrul său va fi descoperit.

*

Ana scoase din buzunar spray-ul de muşte şi îl pulveriză în aer. Primele căzură cele de pe tavan. Printre ele erau şi doi pui, care fugiră să se ascundă prin cotloane, dar substanţa nemiloasă îi ajunse şi îi răpuse. Mai bătură puţin din aripi, sub ochii înduioşaţi ai părinţilor neputincioşi. Înţeleptul-muscă rămăsese nemişcat, contemplând îndurerat masacrul. Prevăzuse apocalipsa ce avea să vină, încercase să-i avertizeze că ar putea fi o capcană, dar nimeni nu-l ascultase. Aşa se întâmpla mereu – de îndată ce găseau de mâncare şi un loc bun de odihnă, muştele parcă o luau razna, nu le mai puteai convinge de nimic. Era într-un fel şi vina lui, însă. De la un timp nu mai era la fel de convingător ca în tinereţe. Simţea uneori că a intrat în pielea altei muşte, a unui specimen slab, fără voinţă, că nu mai este înţeleptul de care ar fi trebuit să asculte toţi, de parcă o altă fiinţă pusese stăpânire pe el. Nici viziunile lui nu mai erau atât de puternice precum în tinereţe. „Mă pierd, şi toată specia mea va fi nimicită”, îşi spuse şi o durere acută îi cuprinse tot corpul, până şi aripile. Vru să nu mai ştie, să nu mai simtă, să nu mai fie responsabil cu apocalipsa asta monstruoasă, să nu-i mai vadă pe ai lui murind. Se desprinse de pe tavan şi se aruncă în faţa jetului ucigător de spray.

Despre Cristina NEMEROVSCHI

Cristina NEMEROVSCHI a scris 32 articole în Revista de suspans.

Supranumită de critici „rebela literaturii române de azi”, licenţiată în filosofie, cu un master despre L. Wittgenstein, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul „Sânge satanic”. Cartea a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public, fiind reeditată doar câteva luni mai târziu. În numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără şi inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. Romanul a primit referinţe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, şi a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliştii Premiers Romans En Lecture. Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, „Pervertirea”, a apărut în 2012 la editura Herg Benet. Cartea a fost supusă controverselor încă din primele luni, câteva lecturi fiind întrerupte, temele romanului fiind considerate “imorale, violente şi indecente”. „Ani cu alcool şi sex” este al treilea roman semnat de Cristina Nemerovschi, o continuare la Sânge satanic, apărând în noiembrie 2012, la editura Herg Benet. În 2013, în colecţia Cărţile Arven a Editurii Herg Benet apare „nymphette_dark99”; cartea este reeditată doar câteva luni mai târziu. În acelaşi an apare şi cea de-a treia ediţie a romanului Sânge satanic. În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică la Herg Benet un volum compus din discuţiile avute cu cititorii săi şi fragmente din interviuri acordate de la debut şi până în prezent, intitulat „Ce facem cu România? – Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi”. Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în câteva antologii, atât din România, cât şi internaţionale.

• Vezi toate articolele scrise de Cristina NEMEROVSCHI →
• Site personal