Ce lucru minunat e viaţa, se gândi bărbatul, în timp ce privea bebeluşul. Frumos şi în acelaşi timp atât de straniu, de inexplicabil, îşi spuse, urmărind fascinat copilul care îşi mişca încet membrele în interiorul clopotului de sticlă, ca şi când ar fi înotat. Apoi, pe nepregătite, un val de căldură îi invadă tâmplele, o emoţie nouă, sau poate uitată, şi bărbatul se scutură uşor. Îl iubesc, se gândi şi căldura continuă să i se împrăştie prin corp, o senzaţie ciudată, dar plăcută. Îl iubesc, îşi repetă şi parcă se obişnui cu ideea. O asistentă îl observă şi îi zâmbi, iar bărbatul îi răspunse, colţurile gurii i se ridicară într-un zâmbet mecanic, dar ochii îi rămaseră amorţiţi. Femeia însă nu băgă de seamă şi îşi văzu de treabă. Bărbatul o urmări în tăcere. Avea în jur de patruzeci de ani, blondă, cu trăsături frumoase, relativ corpolentă. Îi studie fascinat degetele lungi care manevrau cu dexteritate membrele fragile ale bebeluşilor. Apoi îi privi părul şi se întrebă ce ar simţi dacă l-ar atinge, poate chiar mângâia. Îi privi părul blond şi se gândi la un băiat cu părul blond.
*
Un băiat blond, de vreo zece ani, care se întoarce de la şcoală, cu ghiozdanul atârnându-i pe umăr, târşâindu-şi tălpile prin praf, cu oasele împungându-i cămaşa lipită de spate, trecându-şi din când în când degetele prin părul ud, stropi amari de transpiraţie scurgându-i-se pe fruntea înroşită şi obrazul zgâriat, fără ca el să bage de seamă. Ajunge acasă, descuie uşa şi se duce la el în cameră. Se aruncă pe pat şi rămâne aşa, cu ochii aţintiţi spre tavan, până când o chemare se strecoară pe sub uşă. Se îndreaptă spre bucătărie. Lângă chiuvetă, o femeie cu obrajii supţi şi nas ascuţit curăţă cartofi.
— Ce faci? îl întreabă, fără să-l privească.
— Bine, tocmai am venit de la şcoală.
— Ai luat pâine?
— Am uitat.
Femeia îşi întoarce privirea.
— Ce-i cu zgârietura aia? Iar te-ai bătut?
— Nu, mamă.
— Nu?
— Nu.
— Nu te-ai bătut?
— Nu.
— Şi de unde e zgârietura?
— M-am tăiat cu o foarfecă la şcoală.
— Bine.
Fără să mai spună ceva, femeia se apucă iar să cureţe cartofi. Băiatul aşteaptă o clipă în pragul uşii, apoi se întoarce să plece.
— Du-te să iei pâine! îl ajunge glasul ei.
— Da, mamă.
Se răsuceşte şi o priveşte.
— Mamă?
Femeia nu răspunde. Continuă să cureţe cartofi.
E noapte şi e cald şi băiatul se foieşte pe cearceaful ud, cu stropi de transpiraţie pe frunte şi lacrimi în ochi. Într-un sfârşit reuşeşte să adoarmă şi somnul îi este agitat, străbătut de monştri, unii imaginari, alţii reali, geme şi plânge, apoi visează un bărbat înalt şi frumos, cu părul blond şi cu ochii albaştri, şi râde în somn, râde şi se bucură ca un copil iubit.
E dimineaţă şi se duce iar la şcoală. În mână ţine o poză la care se uită din când în când. Apoi, când mai are puţin până să ajungă, ascunde fotografia în ghiozdan.
Pe o bancă din faţa porţii stau nişte băieţi mai mari. Glasurile şi râsetele lor groase îi ard urechile. Se apropie de intrare privind mai mult înainte, uneori în jos sau într-o parte, niciodată direct spre ei. Par să nu-l bage în seamă şi atunci grăbeşte pasul, se apropie de poartă, apoi, chiar când să intre, unul dintre ei spune Barosane! şi băiatul se opreşte. Ce faci, barosane? aude. Ar putea să se prefacă, să spună că nu l-a auzit şi să intre în şcoală, ar putea să facă asta, dar ar fi mai rău mai târziu, mult mai rău, aşa că se întoarce şi se uită la ei. Nu l-a văzut pe cel care i-a vorbit, dar nici nu e nevoie. Ştie cine e.
— Ce faci, tipule? Tipule mişto ce eşti! zice unul dintre ei.
— Bine, şopteşte copilul.
— Ce zici, barosane, că nu te aud? Zi mai tare, ţi-a mâncat mă-ta limba?
— Bine! spune el.
— Da’ ce ţipi aşa, barosane? Crezi că suntem surzi, ce pula mea ţipi la noi? Eşti şmecher, barosane?
Nu răspunde.
— Zi, mă, ce pula mea ţipi la noi? spune băiatul mai mare, ridicându-se de pe bancă. Treci aşa, pe lângă noi, fără să saluţi, după care, când îţi vorbesc frumos, ţipi la noi. Cine pula mea eşti tu, băi, labă, să ţipi la noi?
— Îmi pare rău…
— Îţi pare rău… Băi, uite care-i faza, eu nu cred că-ţi pare, mai spune băiatul mai mare înainte să-i dea o palmă.
Băiatul blond se dă în spate, lovindu-se cu capul de poartă.
— Ce faci, barosane, baţi la uşă? râde un gras din grup.
Cel care îl lovise rânjeşte.
— Bate la uşă cu capu’, mă, eşti nebun?! Aşa e el, e mai prost, ce vrei, tac-su s-a cărat, pula mea, s-a zdrelit la cap ăsta micu’, mă. Ta-su babardeşte pe cine ştie unde şi pulică o freacă şi el aiurea. Săracu’ de el! Râde şi îi mai dă o palmă. Ia zi, barosane, care-i treaba? Te-ai spălat azi pe dinţi? Îmi cureţi şi mie pantofii cu limba, că s-au murdărit de ieri?
*
Bărbatul deschise ochii. În cameră era întuneric şi cald. O picătură de transpiraţie i se scurse pe nas, gâdilându-l. O şterse cu un gest scurt, apoi atinse părul pufos al copilului ce dormea cu obrazul lipit de pieptul lui. Îi urmări o vreme răsuflarea, mângâindu-l uşor, după care îl cuprinse delicat în braţe şi îl puse înapoi în pătuţ. Se întoarse în aşternut, fără ca femeia sau copilul să se trezească. Încercă să adoarmă, dar era prea cald. Simţea o apăsare în piept şi nu putea respira normal, iar inima îi bubuia. Închise ochii şi văzu un băiat cu o poză.
*
Un băiat care ţine o fotografie între degete. În poză e un bărbat cu părul blond, înalt şi chipeş. Băiatul se uită în ochii bărbatului şi şopteşte ceva, îi spune că îi e frică sau poate îl întreabă de ce l-a părăsit. Bărbatul îl ascultă în tăcere şi băiatul continuă să-i povestească tot ce i se întâmplă. Sunt foarte singur, îi spune şi se uită la gura bărbatului care acum pare că zâmbeşte. După o vreme, băiatul se opreşte din vorbit. Îl priveşte în timp ce continuă să mângâie chipul din fotografie. Răsuflă greu, la marginea plânsului, dar nu plânge. Îi e ruşine să-l lase să-l vadă plângând. Nici pe ei nu i-a lăsat să-l vadă plângând. Nici pe maică-sa. Pe nimeni. Apoi strânge pumnul şi obrazul i se schimonoseşte.
*
Cu cearceaful strâns în pumn, bărbatul adormi din nou. Visă că ţine în braţe un copil, poate al lui, nu ştia, un copil care îşi întindea mânuţele şi îi atingea obrajii, iar el râdea şi se strâmba la copil şi se simţea fericit. În sfârşit, era fericit. Apoi se făcu întuneric, dar nu ca şi când ar fi venit noaptea, ci mai curând ca şi cum lumina ar fi fugit din cameră, şi bărbatul strânse mai tare copilul. Nu îl mai vedea, însă îi simţea forma în braţe, carnea moale pulsând în palmele lui. Era întuneric în jur şi mai era ceva cu ei, sau poate doar cu el. În vis simţi că i se face teamă şi gemu în somn, strânse forma aceea plăpândă la piept, o strânse tare şi făptura scapă un oftat, şi bărbatul ştiu că îi spune să se oprească, dar nu se opri, ci continuă să strângă mai tare, mai tare, apoi, dintr-o dată, i se făcu frig, sau poate şi mai teamă, şi se opri. Mângâie capul copilului şi, pentru o clipă, simţi o dragoste imensă cum îi invadează trupul şi mintea şi sufletul şi se simţi trist, pentru o clipă simţi toată tristeţea lumii apăsându-i umerii, apoi, ca şi când n-ar fi fost, dragostea dispăru şi în locul ei se strecură un gând, sau poate o voce care îi spunea să facă ceva îngrozitor. Bărbatul mângâie obrazul copilului, dar nu îi simţi moliciunea, îi atinse membrele şi pieptul, dar nu le simţi fragilitatea, nu simţi nimic, ca şi când ar fi ţinut în braţe o bucată de carne moartă sau o păpuşă din cârpe. În vis se chinui să simtă ceva, în timp ce vocea şoptea în continuare, sau chiar el gândea asta, o şoaptă care îi spunea să ridice ce ţine în braţe deasupra capului, şi bărbatul ridică bebeluşul deasupra capului, apoi vocea amuţi, se făcu linişte şi, pentru o clipă, îşi dădu seama ce ţine în palme şi ce urmează să facă şi atunci ţipă în somn, ţipă groaznic şi femeia de lângă el se trezi, vocea şopti iar şi braţele lui tremurară, femeia îl zgâlţâi, vocea urlă în vis şi bărbatul urlă în realitate şi ea îl zgâlţâi şi mai tare, apoi urlă şi în vis şi, ţinând copilul doar de picioare, îi zdrobi capul de pământ. Senzaţia de pierdere îl invadă şi era copleşitoare. Deschise ochii. Se simţea golit de orice emoţie. Se ridică în fund pe pernă, femeia şopti ceva, dar nu o auzi. Privi spre pătuţ. Dormea. Privi spre geam. Ploua. Se lăsă pe pernă şi o altă ploaie îi căzu peste amintiri.
*
O ploaie măruntă, de toamnă, loveşte geamul prin care băiatul priveşte strada pustie. Stropii se preling pe geam prin faţa ochilor lui mari, încercănaţi, adânciţi în orbite, se preling pe geam ca nişte lacrimi pe un obraz rece, ca şi când sticla ar plânge în locul lui, şi băiatul întinde mâna, iar degetele subţiri mângâie o clipă lacrimile ce se scurg din ochii şi pe obrazul chipului reflectat în geam. După o vreme pleacă din faţa ferestrei şi se duce spre dormitor. Rămâne o clipă în prag, privind spre pat, apoi se ghemuieşte la picioarele femeii care doarme, culcată pe o parte, cu braţul acoperindu-i ochii. Îi atinge uşor gamba şi ea îşi retrage piciorul, iar el rămâne cu degetele întinse, apoi le strânge şi îşi muşcă pumnul. Adoarme la picioarele ei şi geme uşor în somn, şi atunci femeia îşi lasă braţul pe pernă şi ochii ei sunt larg deschişi.
Afară, ploaia s-a oprit şi printre norii negri câteva raze de soare se strecoară sfioase, trec prin geam şi mângâie creştetul băiatului care se foieşte uşor şi zâmbeşte în somn, simţind atingerea, simţind căldura.
*
Era soare şi cald şi bărbatul zâmbea în timp ce împingea căruciorul pe alee, privind din când în când în jur la alţi părinţi ce-şi plimbau copiii; le privea chipurile şi se gândea că sunt fericiţi. Lângă el, păşind agale în timp ce-l ţinea de braţ, femeia zâmbea şi ea, îi simţea degetele pe piele, dar cumva nu-i simţea atingerea, ca şi când n-ar fi fost vie, sau poate că el nu era viu. Se gândea la asta şi zâmbea, fără să încerce să înţeleagă ideea, aşa cum nu încerca să analizeze mai nimic, ci pur şi simplu accepta lucrurile aşa cum sunt, în mare parte cel puţin.
Se aşezară pe o bancă şi femeia luă copilul în braţe, iar bărbatul îi pregăti biberonul. Apoi ea îi dădu să mănânce şi bărbatul îi privi, zâmbind tot timpul, în vreme ce se gândea la visul acela şi se întreba cum ar fi să ia copilul de picioare şi să dea cu el de pământ, chiar acolo, chiar în acel moment. Îşi imagină capul lui lovind cimentul, şocul de pe chipul ei, ţipetele, urletele, plânsetele, tot circul. Îşi imagină oroarea şi îi veni să râdă şi chiar râse. Femeia îl privi şi copilul îi zâmbi, iar el le zâmbi înapoi. Apoi se scutură, cuprins de un fior, şi îndepărtă gândul. O femeie în vârstă, ţinând în lesă un câine cu bot ascuţit, trecu prin faţa lor şi bărbatul îi urmări o vreme, apoi se lăsă pe spate, închise ochii şi în spatele pleoapelor se desenă imaginea unui câine jigărit.
*
O potaie care se apropie de banca pe care stă băiatul. Dă din coadă şi vrea să se joace, îi linge degetele şi scheaună. Băiatul îl mângâie pe cap, în timp ce se uită în jur. Strada e pustie. Căldura îi ţine în case pe toţi. Se mai joacă o vreme cu el, apoi scoate sfoara din buzunar şi o înoadă în jurul gâtului câinelui. Îl leagă de bancă. Se lasă pe vine în faţa lui şi îl priveşte în ochi. Ce faci, barosane? îl întreabă şi căţelul latră uşor. De ce nu răspunzi, barosane, eşti surd? spune şi îl loveşte uşor peste ureche. Câinele mârâie. Eşti şmecher, barosane… şopteşte băiatul, apoi îl loveşte cu pumnul în bot. Câinele schelălăie şi încearcă să-l muşte. Băiatul se trage în spate, câinele latră şi se smuceşte în laţ, se zvârcoleşte şi schelălăie, ca un copil care plânge, se gândeşte băiatul şi îşi acoperă urechile şi se lasă în genunchi şi murmură ceva, orice, doar să nu mai audă schelălăielile, murmurul creşte până devine strigăt şi câinele latră înnebunit şi băiatul urlă, apoi se ridică, înhaţă ghiozdanul de pe bancă şi fuge. Aleargă, inima i se zbate în piept, în ochi are lacrimi, dar, cumva, sufletul îi e uşor. Aleargă, plânge şi râde.
*
Bărbatul alergă pe alee, îşi întinse braţele şi îl prinse pe băieţel. Îl ridică sus, sus, şi râsetele copilului se înălţară spre cer şi coborâră spre urechile bărbatului, atinseră norii şi îi atinseră sufletul şi bărbatul râse din toată inima. Apoi îl lăsă jos şi, ţinându-l de mână, se pierdură pe alee, un bărbat înalt, blond, şi un băieţel de vreo cinci ani, cu părul auriu şi ochii albaştri. Ajunseră acasă şi femeia îi întâmpină în pragul uşii, îl sărută pe bărbat şi îl ciufuli pe băiat, după care puse masa şi mâncară în linişte. După masă se uitară puţin la televizor, apoi se culcară toţi trei în acelaşi pat. Bărbatul se lăsă pe spate şi copilul i se cuibări în braţe. Adormi cu obrazul lipit de pieptul lui. Îi urmări o vreme respiraţia, apoi bărbatul aţipi şi el, îmbrăţişând strâns băieţelul.
*
Un băieţel de vreo cinci-şase ani, cu părul blond, ondulat, şi ochii albaştri, care se apropie de banca pe care stă băiatul, cu fruntea plecată, privind fotografia şi mormăind ceva. Bună! îi spune copilul şi băiatul îşi ridică privirea. Clipeşte de câteva ori. Bună! răspunde, uitându-se cu atenţie la chipul copilului. Ce faci? îl întreabă, dar puştiul nu răspunde, doar zâmbeşte şi se aşază pe bancă, lângă el. Priveşte fotografia din mâna băiatului. Tata? întreabă şi băiatul dă din cap – Da. Unde e? Nu ştiu… A plecat de mult? Nu mai ţin minte. De ce a plecat? Nu ştiu, răspunde băiatul şi, după multă vreme, plânge. Copilul îl priveşte o vreme în tăcere, apoi se trage lângă el şi îşi lipeşte fruntea de umărul lui. Băiatul tresare, dar nu spune nimic, plânge şi simte că, pentru ultima oară, sunt lacrimile lui. Stau aşa, fără să spună o vorbă, apoi copilul se ridică de pe bancă şi pleacă, lăsându-l singur.
