Toamna este anotimpul meu preferat, bun prilej pentru observații și pentru introspecții. Îmi place să merg cu pași mici, să privesc în jur, să înregistrez gesturi, atitudini, tipologii, frânturi de conversații. Unele îmi dau subiecte de scris, altele teme de gândire. Preferata mea din toate timpurile este graba. Graba în a face cât mai multe lucruri (deodată dacă se poate, neapărat repede și bine), nevoia febrilă de a bifa jaloane pentru a trece apoi la altele, zvârcoleala dintre două deadline-uri. Îmi hrănește senzația că suntem niște roboți a căror funcționare depinde doar de comenzi predefinite – recunoști tiparul, mergi mai departe, altfel stai pe loc și aștepți să-ți rezolve careva erorile. Știți ce spun, nu este nimic nou în asta, ați mai auzit-o, ați mai citit-o, probabil ați simțit-o măcar o dată pe propria piele. Eu recunosc același stil smucit, agitat chiar și în cele mai plăcute dintre preocupările mele – drept dovadă că las scrierea editorialului pentru dimineața zilei de 13, când trebuie să apară revista, ceea ce mă obligă să fiu (cât pot de) eficientă în doar două ore.
Dar nu despre editorial este vorba. Ci despre balanța precară dintre sarcinile de zi cu zi – cele care pot fi cu ușurință încadate între jaloanele după care ne măsurăm timpul personal, deși adeseori le depășesc – și ceea ce este real, viu, vibrant în raport cu trăirile noastre. Jalonul în sine, sau poate doar o fațetă a acestuia, o proiecție a imaginarului, a aspiraționalului, o formă personală de escapism. De cele mai multe ori, diferența dintre cotidian și acest „extraordinar” (sau„defect” în liniaritatea prezentului) pare ireconciliabilă: nu ai putut scrie pentru că aveai de lucru, de făcut curat, de plimbat cățelul etc.
Dar este cu adevărat? Ar mai avea jaloanele noastre (bifate sau nu) vreun sens fără părțile anoste, repetitive, frustrante dintre ele? Ne-am mai bucura de vreo reușită (fie o povestire sau un volum publicat, o excursie în jurul lumii sau orice altceva care contează pentru noi) dacă nu am fi muncit temeinic pentru aceasta? Munca (și aici nu mă refer la serviciu, ci la efortul pe care îl depunem pentru a face trecerea de la un jalon la altul) este foarte importantă, de ea depinde felul în care ne achităm de toate aceste deadline-uri pe care suntem atât de nerăbdători să le tăiem de pe listele noastre. Iar când munca este făcută în grabă adeseori se întâmplă ca în proverb.
De aceea poate nu ar fi rău să mai încetinim din când în când, să coborâm din vehicul și să pornim la pas. Să mai lăsăm textele să dospească (inclusiv eu), să lăsăm viselor timp să capete formă, iar nouă timp să experimentăm, să învățăm. Toamna este un anotimp bun.
