Lucram ca tăietor de metal pe coasta de est a Indiei, în Alang Ship Breaking Yard. Pentru câteva rupii lăsasem satul și familia în urmă, bine ascunși în jungla de lângă Kattikkulam, feriți de poftele orașului, dar nu și de tradiții. Ele și dragostea mea nebună m-au împins să cred în vorbele unui recrutor și să plec departe de sat și de Dakshayani. Departe peste câmpurile de ceai. Încă auzeam plânsetul ei înăbușit și râsetul batjocoritor al tatălui ei: „Sărac ai fost, sărac vei muri, fata mea nu e pentru tine!”. Halal să-mi fie, nici aici, ascuns în pântecul uriașului de fier, nu-mi găseam liniștea. Nici aici, asurzit de zgomotul fierului, nu-mi puteam scoate din minte sunetul tânguitor al ei, al mamei, al satului.
Luam cele mai grele sectoare, uneori în corvoadă cu Pew, micul hamarajan care clătina permanent din cap pe ritmuri numai de el auzite. Dar și pentru el 14 ore de lucru erau prea multe și, mai ales în zilele caniculare, în care nu adia boare de vânt, se trăgea afară din matahala încinsă, lăsându-mă singur, îmbrățișat de cablurile și furtunurile uneltelor, acoperit de gânduri ca o carenă de scoici albe și îmbătrânite de soare. Eu și metalul, eu și mirosul de mâl, de petrol, de putregaiuri. Oare ce o mai face Dakshayani, cu sariul ei strălucitor? Oare mă mai știe?
Apăsat de gânduri, am adormit îmbrățișând tubul rece de oxigen, visând la răcoarea apelor curgătoare și la dulceața fructelor de smochin. Când m-am trezit era liniște, niciun glas de om, niciun sunet nu interfera cu scârțâitul ruginit al vaporului. Eram singur, uitat de colegii grăbiți să ajungă la satul-colonie în care ne făceam veacul între două reprize de muncă. Am aprins lampa și am strigat, la început ușor, apoi mai tare:
– Pew! Hei! Mai e cineva pe aici? Pew! Unde ești!?
Doar ecourile mi-au răspuns, reverberând în uriașele spații goale ale carenei, apoi în mine, și iar, și iar, până dispăreau cu un geamăt undeva în apa mâloasă. Un fior m-a străbătut. Nu mai știam unde eram, la ce distanță de scară sau, mai rău, care era drumul sigur spre punte. Să rămâi singur pe o navă abandonată în curs de a fi transformată în fier vechi putea fi un coșmar chiar și pentru un om mai experimentat ca mie. Am strâns din dinți și m-am gândit la ce puteam face. Fie rămâneam aici până când, a doua zi, se întorcea restul echipei la lucru, fie căutam singur ieșirea. Am ales să improvizez. Aveam să caut ieșirea și, dacă într-o oră, n-o găseam, mă întorceam și dormeam pe bucata de lemn pe care mă prinsese oboseala și căldura de după-amiază.
Cu planul făcut, am lăsat o lampă aprinsă și am pornit pe urmele micilor firimituri de amintiri să caut ieșirea. Adevărul e că orice direcție îmi era la fel de cunoscută sau de necunoscută. Metal, metal și metal în coridoare asemănătoare. Și găuri între spații mai mari sau mai mici de marfă, de balast, de magazii, de motoare și de cine știe mai ce. Nu reușisem niciodată să prind logica acestor labirinturi și îi apreciam pe șefii de echipă care puteau înțelege doar după câteva nume și cifre scrijelite pe plăcuțe toată schema de organizare a pereților de metal. Pe mine mă interesa doar unde se câștigă cel mai bine. Atât.
Două la stânga, una la dreapta. Când mă întorc, va fi invers. Una la stânga, două la dreapta. Încercam să memorez cât mai multe, pentru drumul de întoarcere. Deja mă gândeam la întoarcere, de parcă eram împăcat cu gândul că nu voi mai găsi ieșirea. Nicio problemă, locul unde dormisem până acum câteva minute era ca un podium, uscat și călduț, nu-mi era foame și aveam la ce să mă gândesc. Puteam rezista. Apoi, după încă un cot, în față mi s-a deschis o spărtură, tăiată prost într-un perete despărțitor. Gange sau Djin, ei tăiau atât de rău, grăbiți, cu pierderi mari de material. Am pufnit disprețuitor și am intrat.
Era cea mai mare cală în care intrasem vreodată. Înaltă cât să nu-i văd plafonul, lată și lungă cât un stadion. Mirosea a câmp proaspăt cosit și a frunze de palmier strivite. Aproape că aș fi pășit în gol dacă nu m-aș fi oprit brusc, scuturat ca de frisoane de subconștientul alarmat. Karma mă oprise în ultimul moment. Sub tăietura ridicolă a celor doi amatori se deschidea un hău negru și opac. Am privit fascinat până când privirea mi s-a încețoșat și umbre lichide au prins a dansa transformând negrul în mâl și podeaua, abia ghicită, în mlaștină adâncă. M-am scuturat de viziune și negrul fără sfârșit a revenit. Am mulțumit lui Ganesha și am rămas agățat, încercând să văd cât mai multe din ceea ce era în fața mea.
Nimic și totul se aflau sub mine. Un sentiment de inutilitate m-a cuprins, ca fiorul din lanul de orez la vederea unui șarpe. Cala era imensă și, oricât încercam să o suprapun imaginii încă vii a vaporului eșuat pe plajă, nu reușeam. Părea singură în stare să conțină două sau trei vapoare ca acesta. Sau poate mai multe. Putea fi singură cât tot șantierul ce cuprindea zeci de astfel de nave și chiar mai mari. Nu avea logică ceea ce vedeam, dar totodată, alături de frica irațională de necunoscut ce mă paraliza acum, ca și în alte dăți, încet, perfid, în minte-mi încolțea lăstarul unei curiozități vii și lacome.
M-am scuturat de orice îndoială și am început să caut cu ochii o scară sau o sfoară, ca să pot ajunge pe podeaua încăperii. La nici trei metri în stânga am văzut cum o scară de metal urca și cobora peretele, pierzându-se în întunecimea de sus egală cu cea de jos. M-am întors grăbit și, luând autogenul, trăgând din greu căruciorul cu tubul de oxigen prin labirintul memorat, m-am oprit la trei metri de gaura tăiată de cei dinaintea mea.
Mă pricepeam mai bine ca oricine de pe acest infect șantier să tai bucăți mari de metal consumând puțină energie și risipind puțin material. Acum eram amețit de descoperirea făcută și mânat din spate de curiozitate, ca un taur nărăvaș. A trebuit să fac mai multe calcule și desene cu creta până am fost mulțumit. Tăierea în sine a fost o joacă, tabla grea de peste cinci centimetri grosime avea consistența cașului de capră. Moale și rece la atingere. Perfectă pentru o lucrare profesională. Păcat că nu era nimeni lângă mine pentru a admira cadrul proaspăt decupat.
Tăietura oblică mi-a permis să trag de bucata grea de metal și s-o culc înspre mine, ar fi fost păcat s-o las să cadă în cala gigantică din fața mea. Nici nu era așa de mare încât să am nevoie de Pew pentru a nu mă strivi. A mers ușor și acum pipăiam cu mâna după scara văzută mai devreme.
Dar scara nu era acolo unde trebuia să o găsesc. Micile trepte din țeavă, sudate la intervale regulate de peretele de metal, erau aproape de gaura tăiată inițial. Cum de mă putusem înșela în asemenea hal?
– O, Lakshmi, ajută-mă și redă-mi norocul pierdut, m-am rugat eu milostivei zeițe a înțelepciunii. Fă-ți milă de mine și ajută vederii mele. Gonește demonii care se joacă cu mințile mele și lasă-mă să ajung la scară.
Scara nu s-a mișcat, dar un tremur ușor m-a înfiorat. Peste pielea încinsă și acoperită de sudoare am simțit un suflu răcoros care m-a făcut să cred că rugămintea a fost primită și că undeva, cineva, mă ascultă. Am închis ochii plin de încredere și am pipăit locul unde ar fi trebuit să fie scara. Am prins bine în mână bara rece și netedă a unei trepte și, luându-mi avânt, am pus și cealaltă mână și, din balans, picioarele. Mai simplu decât mă așteptam.
– Mulțumesc, prea-milostivă Zeiță!, am strigat plin de încântare, deși așa cum siguranța ajutorului îmi străbătuse mintea și carnea, tot așa acum fiorul neîncrederii mă zdruncină o clipă.
Iartă-mi necredința. Iartă-mi ipocrizia. Iartă-mi nevrednicia. O, Krishna! Hare Krishna! Am strigat în minte în timp ce, treaptă după treaptă, mă depărtam de mica flacără de veghe din pragul intrării și mă apropiam de mâlul negru ce se vedea tot mai bine, pe fundul calei. Apoi am început să fredonez, așa cum o auzisem de atâtea ori pe bunica cum îndepărta, legănându-se pe acorduri interioare, demonii și răul din sat „Hare Krishna Hare Krishna, Krishna Krishna Hare Hare, Hare Rama Hare Rama, Rama Rama Hare Hare”.
Cântând încetișor, am coborât până nu am mai văzut flacăra de veghe și un întuneric de nepătruns m-a înconjurat din nou. Nu mai vedeam nici plafonul, nici podeaua. Eram mai departe de negreala fundului de cală decât la plecare. Cu toate acestea, liniștea care mă ținea legat de barele de metal ce formau scara îmi dădea un sentiment de siguranță. Nu se mai auzeau scârțâiturile și pocnetele firești pe un vapor eșuat aflat direct sub razele soarelui, sau noaptea, sub frigul de nesuportat. Știam că am ajuns foarte aproape de podea și, la fiecare nouă treaptă, întindeam piciorul cu tot mai mare grijă, așteptându-mă să întâlnesc fie metalul obișnuit, fie nămolul întrezărit de sus.
Sentimentul iminenței a crescut treaptă cu treaptă până când vârful bocancului s-a scufundat într-o pastă cleioasă. Pleoscăitul picioarelor mele a redeșteptat sunetele din jur, pocnetele, scrâșnetele și scârțâiturile, rupând tăcerea cu un vaiet nepoliticos. Am închis ochii ascultând și reobișnuindu-mi timpanele cu sunetele uriașei nave abandonate.
– Să vedem ce avem pe aici, am spus cu glas tare, încercând să-mi liniștesc bătăile inimii.
În spate cărasem geanta cu uneltele de prim-ajutor și lampa cu acumulatori. Am desprins capătul lămpii de gaica rucsacului și am apăsat butonul de pornire. O lumină palidă și tremurătoare mi-a arătat că stăteam într-un strat de câțiva centimetri de noroi. Am băgat mâna în el și l-am mirosit. Apă de mare, praf, petrol, rugină, nimic deosebit. Am ridicat din umeri. Mâlul obișnuit, mâlul ce marca finalul vieții unei nave. M-am șters pe pantaloni și am luminat în jur. Abia descoperea câțiva metri din beznă. Acumulatorii păreau pe ducă sau întunericul era prea dens. Îmi era greu să disting realitatea. Am luminat scara în sus, fără să-i văd sfârșitul sau gaura prin care tocmai ieșisem, apoi în față, pentru a mă orienta, și am stins-o. M-am debarasat de rucsacul greoi, agățându-l de trepte, și am pornit înainte.
– Un-doi-trei, am numărat pașii parcurși cu voce tare, apoi am aprins scurt lanterna și din nou: un-doi-trei și de la capăt.
Am mers așa până când am ajuns în partea cealaltă. Mă aștepta o scară identică cu aceea pe care coborâsem. De ea era prins rucsacul cu unelte.
Nu știu cât am rămas așa, paralizat și cu un nod imens în gât. Așteptam ca panica ce pusese și acum stăpânire pe mine, așa cum punea de fiecare dată când eram în fața necunoscutului, să treacă și mintea să preia controlul.
– O, Lakshmi, cum m-ai făcut de rușine. Cum mi-ai arătat cât de mic și nerecunoscător sunt.
Sunetul vorbelor îmi calmă bătăile inimii și, întorcându-mă cu spatele la scară, am privit micile încrețituri din mâlul negru. Lumina slabă nu-mi oferea nimic. Am stins-o și am privit din nou, fără să văd nimic, apoi am închis ochii. Da, cum de eram așa de prost? Cum de eram așa de șovăitor? Am lăsat lampa agățată de scară, lângă rucsacul inutil, și am pornit din nou să număr pașii.
– Un-doi-trei. Pauză. Apoi iar: un-doi-trei, până m-am lovit de ceva, și am deschis ochii. În fața mea, ca într-o imagine tremurată, erau rucsacul și lampa, atârnate de scară.
Evident, era evident că eram doar un păcătos, fără nicio șansă de reușită. Am închis din nou ochii, încercând să recapăt ceva din credința care mă ajutase să găsesc scara. Și am pornit a treia oară, fără să număr, fără să tremur. Lăsându-mă cuprins de căldură și tăcere.
Când am simțit blânda adiere a vântului am deschis ochii mirat. Eram lângă casa din Kattikkulam, stând în picioare și mergând pe pământul bătătorit de picioarele vitelor. Din casă se auzeau țipete de femei și un glas gros de bărbat care striga: „Taci, javră, taci, curvă, te vei mărita cu cine spun eu!”. Erau țipetele lui Dakshayani și ale mamei sale și urletele de bețiv ale tatălui ei.
Mergeam încet, pășind cu grijă, însă, pe măsură ce urletele creșteau, liniștea îmi era înlocuită de mânie și mă grăbeam să ajung cât mai repede. Am urcat repede scările vechi de lemn și am pătruns vijelios în încăpere. Zeci de mâini m-au prins și am înțeles imediat capcana în care căzusem.
– Moartea vă așteaptă pe voi, păcătoșilor! a strigat unul din unchii care-mi suceau mâinile. Rușinea să vă însoțească pe vecie!
Urletul a străpuns tăcerea și bezna, vălurind, și ricoșând, și reverberând în imensa încăpere iar și iar, până s-a stins în mâlul negru de sub picioarele mele.
Mi-am lăsat mâinile pe genunchi și am plâns în tăcere.
– De ce am plecat de acasă, de ce am lăsat-o pe Dakshayani în mâinile bețivului ei de tată!? Cine o va apăra de privirile pofticioase ale unchilor și nemernicilor!?
Am strigat și iar am strigat, fără să am vreun răspuns. Doar ecourile și melodia monotonă a metalului și a mâlului îmi răspundeau. Zeii m-au părăsit, am gândit. Zeii au altă treabă, nu să stea și să asculte vaietele și bocetele unui biet sărăntoc uitat de lume pe fundul unui vas eșuat. Vai mie, am spus, vai mie. Am întins mâna și am dat iar peste scările metalice de care atârnau rucsacul și lampa.
Voi urca și mă voi duce în sat. Voi ajunge mai înainte ca răul să se întâmple, mai înainte ca dulcea Dakshayani să fie linșată de săteni și de rude. Mai înainte ca toată frumusețea pământului să fie pângărită de obiceiuri barbare și de credințe stupide.
Am închis ochii și am ascultat vasele de sânge cum îmi ticăiau în ureche. Cala era iar cuprinsă de liniște. Niciun sunet nu strica tăcerea apăsătoare. Am închis iar ochii așteptând să mă liniștesc, ascultând cu urechile ciulite revenirea la normalitate. Voi mai încerca o dată să ajung în partea cealaltă, mi-am zis.
– Trebuie să ajung, prea iubitoare Lakshmi!
Nu am urlat, deși ecoul îmi amplificase atât de tare vocea încât m-am cutremurat. Nu voisem să fie imperativ, să par obraznic sau nerecunoscător. Am plecat capul rușinat și am început din nou să pășesc prin noroiul unsuros.
O boare răcoroasă m-a făcut să deschid ochii. Eram lângă casa lui Dakshayani, am privit în jur, nimic nu se schimbase de când plecasem. Am intrat și am văzut-o bolnavă în pat, palidă și slabă ca un fildeș străbătut de mici vinișoare albastre. Lângă ea, pe un scaun de lemn stătea mama ei. A fost singura care și-a ridicat ochii și m-a privit.
– Ai venit prea târziu, boala a fost necruțătoare.
Am urlat și m-am năpustit spre patul ei.
– Dakshayani! Nuuuu!
Dădeam din mâini și din picioare, aproape acoperit de mâlul greu mirositor. Avea gust de rânced, de boală și de febră. Avea miros de sudoare, de temperatură și de medicamente. Oh, Dakshayani! Plângeam și curățam de pe mine, cu mâini moi, noroiul fetid. Ce trebuie să fac, ce este de făcut? Scuipam negrul și încercam să-mi liniștesc bătăile inimii. Am mai mers câțiva pași si am prins scara cu mâinile unsuroase.
– Voi urca și voi pleca spre casă! Asta vrei? am strigat spre nicăieri.
Cu ce bani? Aveam să ajung la fel de sărac ca la plecare, abia de strânsesem cât să acopăr împrumutul luat pentru plata recrutorului. Uneltele încă nu erau plătite și mai aveam și o datorie față de Pew. O durere îmi sfâșia pieptul. Dakshayani are nevoie de mine, iar eu am nevoie de bani.
Am întors spatele scării și, rugându-mă zeiței înțelepciunii, am pornit din nou prin mâlul gros ce-mi înconjura gleznele și îmi murdărea hainele.
Casa era luminată de primele raze ale soarelui. Stăteam de câteva ore privind cum frunzele se mișcă în adierea nopții, cum micile vietăți nocturne își făceau treaba nepăsătoare și indolente, cum din casele satului se auzeau la răstimpuri strigăte mânioase sau de dragoste. Acolo, între pereții de lemn dormea și visa Dakshayani, zeița vieții mele. Sperând prostește că voi reveni acasă, la ea, sănătos și cu bani. Nu mulți, doar cât să ne facem o căsuță la marginea satului, departe de furnicarul nemilos al sătenilor. Departe de lume.
Lacrimi grele mi-au împăienjenit ochii. Când i-am redeschis, eram în marea cală, înconjurat de tăcere și căldură. În fața mea, o sferă de culoarea mâlului clipocea și unduia liniștitor. M-am plecat în fața ei și am așteptat boarea dimineții. Știam că o să vină și a venit.
Dakshayani îmi ținea capul în poala ei, oferindu-mi cel mai frumos zâmbet din întreg universul. O șuviță de păr îi alunecă pe față și ea, cochetă, o aranjă după ureche. Nu mă mai săturam privind-o. Nu mă înduram să spun ceva.
– Ai fost tare obosit, mi-a spus ea. Dar ai avut un somn agitat, ai strigat, ai plâns și m-ai strigat pe nume. Ce ai visat, scumpul meu?
Ce am visat? Un junghi mi-a strâns inima. Ce am visat! aș fi vrut să strig. Am întins mâna și ea și-a cuibărit obrazul în căușul palmei.
– Ai noroi pe mână, a spus ea îndepărtându-se.
Respiram greu, stând în genunchi în fața sferei de noroi. O mână o aveam proptită în podea și cu o alta apăsam pe pieptul din care inima voia să iasă.
– Ce am făcut, ce am făcut? am strigat. Aș vrea să mă pot întoarce, aș vrea s-o mai văd o dată.
Dulcele val răcoros îmi alungă de pe față sudoarea. Coborând treptele de lemn, Dakshayani strângea la piept un copil liniștit. Îi cânta încet și din spatele ei o mână de bărbat o îmbrățișă drăgăstos. Nu eram eu. Știam cine era și o durere de inimă m-a făcut să mă chircesc. Pe lângă ei, o fetiță de nici doi ani se strecură venind țintă spre mine. Avea ochii mari și patru brațe. Clătină abătută din cap și își puse palmele micuțe și răcoroase pe fruntea mea.
– Îmi pare rău, spuse ea, ai avut trei șanse să te întorci. Acum, și arătă spre cea mai frumoasă femeie din lume, și-a ales destinul. Din care tu nu mai faci parte.
În marea cală cu mâlul gros zăcea un bărbat înțepenit. În jurul lui erau zeci de bucăți de tablă tăiată și sute de suluri de cupru. O avere. Pe care a moștenit-o Pew.
